La Nucet, pe malul Dâmboviței

TIPĂREȘTE

În apropierea Cetății de Scaun a Țării Românești, la marginea pădurii, se află un ansamblu mănăstiresc care pe lângă rolul spiritual și cultural a constituit și un punct de apărare, un avanpost fortificat al Cetății Târgoviștei. Din momentul în care am fost prima dată la Mănăstirea Nucet mi-a plăcut amplasamentul și liniștea din interior, deși complexul monahal e practic alipit de sat. Am revenit cam la fiecare doi ani în acest loc observând etapele reconstrucției incintei și îmbunătățirile aduse mănăstirii.

Primăvara întreaga așezare e învăluită de mirosul de leurdă (usturoi sălbatic) , o plantă cu valențe vindecătoare, vestitoare a primăverii. Totodată, sărbătoarea religioasă a Izvorului Tămăduirii, prima vineri după Paști, este prilej de pelerinaj spre fântâna din pădurea Nucet.

Acces. Din DN 71 București-Târgoviște, după localitatea Mircea Vodă zărim indicatorul către mănăstirea Nucet spre dreapta pe DJ 711C; după 3,5 km, urmând indicatoarele, ajungem în fața ansamblului monahal. Există o platformă asfaltată în fața porții cu mai multe locuri de parcare disponibile. Distanțe aproximative: 65 km până la București, 22 km până la Târgoviște și 52 km până la Ploiești.

Scurte date istorice. Primele urme de viață monastice în aceste locuri, favorizate de prezența pădurii și a râului Dâmbovița, datează din perioada secolelor al XIV-XV-lea. Lăcașul de cult de zid a fost ridicat pe la 1500 de Gherghina pârcălab (cumnat al lui Vlad Călugărul și unchi al lui Radu cel Mare) și soția sa, Neaga. Legăturile ctitorului cu familiile domnești vor aduce beneficii mănăstirii și în secolele următoare. În secolul al XVII-lea lăcașul românesc este închinat unei mănăstiri din nordul Greciei.

Familia boierească Văcărescu preia în veacul al XVIII-lea îngrijirea mănăstirii Nucet. La 1712, Ienăchiță Văcărescu – dregător de seamă al lui Constantin Brâncoveanu, plătește o serie de reparații și adăugiri; câteva zeci de ani mai târziu, Barbu Văcărescu fortifică ansamblul monahal cu o nouă incintă de ziduri. La 1821 cetatea mănăstirească e ocupată de eteriști și au loc lupte cu trupe otomane.

O altă etapă este cea în care familia boierească a Bălenilor rectitorește mănăstirea și o transformă radical, între 1840-1849. Este momentul în care apare biserica de azi, decorată în stil neoclasic. Secularizarea din 1863 îi readuce pe călugării români la mănăstire, dar după 1930 ruina pune stăpânire pe complexul mănăstiresc, biserica fiind utilizată drept biserică parohială.

În 1994 se reînființează mănăstirea, iar peste doi ani încep lucrările de refacere a ansamblului monahal, distrus în proporție de 80%.

La plimbare prin Mănăstirea Nucet

Pătrundem în incinta mănăstirească de azi printr-o poartă de lemn în stil maramureșean, bogat ornamentată. Avem în față clădirea muzeului, o construcție refăcută cu etaj, o parte din peretele din cărămidă fiind lăsat netencuit, la vedere, pentru a exemplifica tehnica de construcție. Edificiul e străpuns de un gang, deasupra căruia străjuiește icoana Sf. Mc. Gheorghe; pe fațada interioară se află un frumos balcon de lemn. Nu am găsit niciodată muzeul deschis, am întrebat acum dacă se poate vizita și mi s-a spus că nu; se pare că se deschide doar pentru delegații/grupuri. Am văzut câteva fotografii pe Internet și mi-am făcut o idee despre exponate. Într-un pliant achiziționat acum câțiva ani scrie că muzeul are trei secțiuni: Istoricul mănăstirii, Biserica și satul și Patrimoniul mănăstirii. Între obiectele expuse se află icoane, obiecte de cult, cărți religioase, piese etnografice, facsimile de documente medievale, fragmente de ceramică descoperite în urma cercetărilor arheologice. Pare a fi un muzeu interesant!

Pe latura sudică se află paraclisul cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, o bisericuță de lemn în același stil maramureșean. Pe aceeași parte și cu prelungire pe latura vestică se află un corp nou de chilii și clădiri administrativo-gospodărești, cu etaj, care se integrează bine în peisaj. Ele se află în preajma vechiului zid de incintă, ale cărui urme (restaurate) se păstrează la nivelul solului.

Incinta este completată de cel mai vechi corp de chilii care se păstrează pe latura estică, în rând cu clădirea muzeului (datează probabil de pe la 1818-1819). Clădirea e joasă și are un pridvor lung de-a lungul căruia sunt aliniate ușile chiliilor. Pe latura nordică se află trapeza străjuită de un pridvor prevăzut cu coloane. Pe timpul verii peste tot prin pridvoare și ceardace sunt așezate flori.

Latura nordică e completată de un turn masiv cu poartă de acces și „casele cele mari”. În ultimii 10 ani acestea au beneficiat de ample lucrări de restaurare și refacere care au îmbogățit arhitectural complexul monahal. Turnul clopotniță e construit dintr-un amalgam de cărămizi și lespezi de piatră și începuturile sale datează din secolul al XVI-lea, epoca primului ctitor – Gherghina pârcălab. Casa egumenească (stăreția) e un edificiu masiv, cu etaj și pridvor pe ambele fațade.

În centrul incintei se află biserica „Sf. Mucenic Gheorghe”, reconstruită la jumătatea secolului al XIX-lea pe temeliile uneia mai vechi. Lăcașul are împărțire clasică (pridvor, pronaos, naos și altar), deasupra pridvorului aflându-se o turlă-clopotniță. Deasupra ușii de acces se află pisania și două icoane, cea de hram (Sf. Gheorghe omorând balaurul) și Sf. Visarion. Am pătruns în interior: liniște, lumină și culoare; catapeteasma atrage privirile prin frumusețea sa.

În curte aveam să descoperim o mică fermă, bucuria copilului. După ce ne-am jucat puțin cu doi miei albi ca zăpada care se țineau scai de maica stareță, am admirat porumbeii, gâștele, iepurii, fazanii și câteva exemplare deosebite de găini. Undeva în grajd se află și poneiul.

Ieșim din incinta mănăstirii, traversăm cimitirul sătesc și după doar 300 m ajungem la Fântâna de Leac din Pădurea Nucet. Un foișor larg acoperă fântâna cu apă tămăduitoare; coborâm găleata de lemn în puț pentru a aduce la suprafață o „apă vie”, rece și bună la gust. Primăvara leurda și viorelele împânzesc pădurea, acum ne-am bucurat de stratul de zăpadă care acoperea frunzele roșiatice căzute la pământ în toamnă.

Concluzii. Am petrecut o oră de relaxare la Nucet, ne-am bucurat de liniște, arhitectură și animalele domestice. De fiecare dată când am ajuns la Mănăstirea Nucet am apreciat starea de bine pe care o induce acest loc, vă recomand să vă abateți câteva zeci de minute dacă sunteți în apropierea orașului Târgoviște.

Călătorii frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 818 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI