Mănăstirea Cozia între legende și istoria documentată

TIPĂREȘTE

„- Tu ești Mircea? - Da-mpărate! - Am venit să mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini” .

Nu cred să existe român (oricât de slab a fost la limba și literatura română în școală) care să nu cunoască măcar aceste versuri din Scrisoarea III de Eminescu, alese deloc întâmplător pentru a prefața reviewul meu despre mănăstirea Cozia.

Recunosc cinstit că nu aveam de gând să-i fac onoarea de a o descrie într-un review AFA😜, dar mi-a dat un bobârnac spaima că aș putea fi azvârlită la întâlnirea de la Gura Humorului în cine știe ce mansardă dintr-un hotel fără lift, alternativă la care genunchii mei artritici ar fi protestat zgomotos… 😁

Rofl. Sau LOL, dacă vă place mai mult. 🤣

De ce nu am intenționat să scriu acest review? Simplu: pentru că mănăstirea Cozia este atât de cunoscută și de bine prezentată aici, pe site, încât nu cred să pot adăuga informații noi și captivante despre ea.

Și de ce este așa de cunoscută? Fiindcă e foarte vizitată, și asta mulțumită accesului extrem de facil: se află pe o șosea intens circulată ‒ E81, cea care străbate Valea Oltului, și anume imediat la ieșirea din Călimănești pe sensul înspre Sibiu și la vreo 20 km nord de Râmnicu Vâlcea. Deci, dacă vrei să treci din Muntenia în Transilvania și alegi acest drum, nu trebuie să faci niciun ocol ca să vizitezi mănăstirea, și de ratat n-ai cum, pentru că în permanență în dreptul său se înșiră vehicule doldora de cetățeni mari iubitori de istorie sau interesați de flecuștețele vândute pe șosea la tarabele de vizavi.

Am pierdut șirul dăților când am vizitat sfântul locaș, dar ultima oară a fost în luna august 2024, cu ocazia circuitului „Tradiții și meșteșuguri în Maramureș” organizat de o agenție de turism din București. Mănăstirea nu figura în program, dar ne-a fost oferită ca bonus în prima zi a excursiei în semn de apreciere pentru punctualitatea cu care ne prezentaserăm cu noaptea-n cap la întâlnirea cu ghidul și șoferul, și ca îndemn de a o ține tot așa. Ceea ce am și făcut!

Am avut la dispoziție cam jumătate de oră, timp evident total insuficient dacă am fi vrut să cotrobăim peste tot. Prin urmare, m-am limitat la un ocol și o vizită în interiorul bisericii.

După ce am coborât cele câteva trepte spre esplanada pavată, trecând pe lângă pajiștea unde s-a amenajat un altar de vară, am ajuns în incinta minunat îngrijită, plină de arbori umbroși și de tufișuri cu flori plăcut mirositoare.  

Biserica mare, cu hramul Sfânta Treime, este o construcție destul de impunătoare, ctitorită de domnitorul Mircea cel Bătrân și ridicată între 1387-1391 de meșteri din Moravia după modelul bisericii sârbești din Kruševac, fiind bogat ornamentată la exterior cu rozete de piatră, cadre verticale și rânduri orizontale de cărămidă și piatră în stil bizantin.

Denumirea mănăstirii derivă de la termenul peceneg-cuman „coz” , însemnând „nuc” , pom care creștea în abundență în această zonă.  

Despre locul ales de voievod circulă mai multe legende. Una din ele face referire la „arătarea dumnezeiască” care i-ar fi apărut lui Mircea cel Bătrân în somn în timpul unui război purtat împotriva ungurilor (sau otomanilor, după alte surse). Atunci voievodul și-ar fi ridicat tabăra într-un loc de pe Valea Oltului numit  „Bivolarilor” , unde a avut noptea un vis în care i se indica locul unde trebuia să construiască un locaș religios.

O altă legendă care pare să aibă ‒ ca toate legendele ‒ un sâmbure de adevăr spune că Mircea cel Bătrân, care cunoștea traseul armatei lui Traian, a decis să construiască mănăstirea lângă un vechi castru roman (Arutela), din care pornea un tunel secret care ducea pe celălalt mal al Oltului. Voievodul ar fi folosit acest tunel pentru a se deplasa în siguranță în timpul confruntărilor pentru tron cu fratele său Dan Basarab. Deși dovezi ale existenței acestei căi subterane se pare că există, călugării îi păstrează și astăzi secretul, care rămâne un mister tocmai bun să aprindă imaginația curioșilor.

Mircea cel Bătrân a dorit să facă din ansamblul monahal necropolă domnească, iar dorința i-a fost îndeplinită: a fost înmormântat la Cozia. El a înconjurat mănăstirea cu ziduri masive, ca de cetate, înzestrând-o cu două clopote. Fiul său, Mihai voievod, i-a dăruit încă unul.  

Și ca să vezi: există o altă legendă și pe seama clopotelor bisericești. Călugării ar fi fost nemulțumiți de zestrea primită de la Mircea cel Bătrân, așa că domnitorul a fost de acord ca mărimea moșiilor să fie determinată de sunetul clopotului care urma să fie instalat. Călugării au comandat un clopot uriaș, adus din Ardeal pe un car tras de șase perechi de boi. Monstrul i-a înspăimântat pe localnicii din Brezoi, care ar fi aruncat un blestem asupra clopotului pentru ca să nu dăinuie mult în clopotniță. La prima tragere, sunetul scos de clopot a fost atât de puternic, încât i-a asurzit pe toți cei aflați în apropiere, iar clopotnița s-a prăbușit în Olt, de unde n-a fost niciodată scoasă.

Revenind la informații documentate, în 1415 aici fost înființată prima școală de caligrafi și copiști din Țara Românească. În 1517, domnitorul Neagoe Basarab a reparat biserica, a adus icoane prețioase și a dispus refacerea picturii din pronaos, a chenarelor din partea superioară a ferestrelor și a rozetelor, toate făcând parte din ornamentația originală din vremea lui Mircea cel Bătrân. Tot el a ordonat și construirea fântânii din fața bisericii.

Pridvorul a fost adăugat în timpul lui Constantin Brâncoveanu, sub supravegherea paharnicului Șerban Cantacuzino, între anii 1706-1707, când s-a reconstruit și havuzul cu apă (baptisteriul) din fața bisericii. Policandrele din naos și pronaos au fost dăruite mănăstirii de Brâncoveanu, în timp ce domnitorii Bibescu și Știrbei au refăcut clădirile și au construit două pavilioane, din care unul, care există și astăzi, a servit drept reședință de vară.

Pictura originală se păstrează în naos, unde pe peretele de vest sunt pictați Mircea și fiul sau Mihai în costume de cavaleri, iar în stânga se află portretul lui Șerban Cantacuzino. În pronaos s-au conservat fragmente din pictura bizantină originală, printre care portretele arhanghelilor Gavriil și Mihai, considerate adevărate capodopere, precum și chipul sfântului Nicodim de la Tismana. Tot aici se găsesc mormintele voievodului Mircea (o copie realizată în 1938) și al monahei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului ei.

Catapeteasma originală, din lemn, a fost distrusă de foc, cea actuală fiind realizată în tehnica stucaturii în 1794, în timpul domniei lui Alexandru Moruzi, de către un egumen al Coziei. Icoanele catapeteasmei datează din 1907.

Mănăstirea are și un muzeu în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte şi podoabe de cult, remarcabile fiind Evanghelia lui Varlaam din anul 1644 şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei din 1673. Din păcate, timpul nu mi-a permis să-l vizitez din nou.

În existența sa multiseculară, Cozia a trecut prin momente grele. Astfel, între 1879 - 1893 autoritățile au transformat-o în închisoare, lucru care l-a determinat pe Mihai Eminescu să scrie un articol virulent în ziarul Timpul din 12 septembrie 1882: „Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai vodă Viteazul, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara - ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”

Din fericire, mănăstirea a revenit la funcția sa inițială și ne putem bucura cu toții de frumusețea complexului monahal, dar și a Oltului și dealurilor ce îl împrejmuiesc. Fără a uita nicio clipă minunata lecție de iubire de țară a lui Mircea cel Bătrân, predată de Eminescu în Scrisoarea III:

„Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul... Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este, Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zidCare nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

---

VIZUALIZĂRI: 157 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI