La schitul Broşteni – lumina din întunericul etern

TIPĂREȘTE

Zi de tomnatică dimineaţă de duminică, cu răceală mincinoasă care după vrerea măreţului zeu solar a fost alungată mai târziu, de pe la amiază până spre seară.

Şi când consoarta cea de toate zilele - ca o pâine de cea bună, caldă şi îmbietoare - vrea la închinare duhovnicească, nu poţi refuza asemenea propunere căreia cu îndărătnicie şi înverşunare masculină, feroce şi plin de emfază i te opui în gând, însă pe faţă îţi dai acordul, umil şi blajin şi cu sublimă resemnare.

Eii, dar parcă închipuind o anume stare ce-o voi avea după aşa înălţătoare şi straină pelegrinare prin locuri nemaistrăbătute până atunci, mi-am lăsat inima slobodă şi mintea deschisă pentru a primi cu deplină disponibilitate tot ceea ce îmi va hărăzi acestă zi.

În fond... ori la biserică, ori la mănăstire, ori la altă aşezare de rugăciune, unde cântă popa sau predică pastorul sau rabinul, ori unde unduios miaună imamul dintr-un vârf de minareta şi îndeamnă la cinste şi cumpătare - tot bine e, că rău n-are ce fi dacă este întru izbăvire sufletească.

Iar dacă vreodată când în plan veţi pune o vânturare spre acele răzleţite locuri pline de lăcaşuri de închinăciune spre partea cea de Moldovă în care Ştefan-Voievod şi-a ales locul de odihnă veşnică, cu smerenie vă dau de înţeles că bine-ar fi dacă, cerând umil îngăduinţă de la neînduplecatul zeu Cronos, vă veţi abate şi spre Schitul Broşteni, cel pitit bine într-o pădure umbroasă.

Mergând în urcuş pe E85, undeva la intrare în judeţul Suceava dinspre Iaşi, găseşti un loc de popas unde ţi se fericeşte şederea cu vinuri răcoroase în ulcele de lut şi unde te îmbie hangiţele cu catrinţe lungi cu bucate aduse pe platouri de lemn. Ehei, şi cei care-au pus hanul ăla acolo l-a răscruce, n-au fost ei aşa de fără minte... au ştiut ei că înainte de a merge spre o aşezare duhovnicească trebuie întâi să păcătuieşti, pentru ca să ai un motiv a te căi mai apoi.

De vei fi cumpătat, bine-ţi va fi sufletului, iar dacă nu, bine-ţi va fi trupului.

Iar dacă o vei lua chiar pe lângă acel han - Hanul Draguşeni, strabaţi un sinuos drum de cam opt kilometri printre dealuri întrepătrunse până în satul Broşteni, pus şi el acolo de înaintaşii întemeietori spre ferire de forfota cea de la drumul mare.

După ce străbaţi răzleaţa aşezare, mai către capătul ei aşa, vei găsi case bătrâneşti cu acoperişuri de şindrilă prăvălite pe o parte, cu pereţi albăstrii dezveliţi de tencuială şi cu garduri şubrede care îţi dau de inţeles că de mult ele şi-au pierdut rostul nemaiavând interes de a apăra curtea largă, năpădită de buruieni uscate şi umbrită de copaci groşi de cei de demult ale căror frunze ruginii vor ţine de cald pământului. Pesemne că ai lor stăpâni, sătui de zadarnica plăcere de a mânca în fiece zi şi de a dormi în fiece noapte, s-au hotărât ei pe rând aşa, să-şi încheie treaba aici şi să plece dincolo; căci se pare că până la urmă, generaţie după generaţie toţi înţelegem că ce-i prea mult strică şi ca să nu mai aglomerăm astă lume degeaba ne retragem resemnaţi în indefinitul spaţiu celest de unde nici noi nu ştim de ce ni s-a permis a evada.

De pe o culme de deal de unde drumul o ia domol la vale se vede în zare o idilică şi panoramică imagine cu dealuri molcoane, pâlcuri de plopi şi copaci coloraţi după cum aspra brumă de toamnă - în nepriceperea ei într-al artei plastice meşteşug - a găsit de cuviinţă a-i zugrăvi cu fel de fel de nuanţe plăcute ochiului. Şi mergând la stânga şi tot la stânga, printre case şi împrăştiate curţi şi livezi, drumul intră într-o pădure deasă din care parcă stă gata-gata să iasă cine-ştie-ce duhuri... din alea care bagă-n sperieţi minţile temătoare.

... Şi în această dimineaţă de toamnă, pădurea îmbrăcată din rugăciunea preacuvioşilor monahi în haine de sărbătoare ruginii, cu veştmânt de frunze galbene şi maronii şi măline roşiatice pe ramuri, în ciorchini trandafirii, aştepta tăcută venirea liniştită a onoranţilor oaspeţi, de aproape şi de departe...

Drumul drept prin pădure spre schit e accesibil cu orice mijloc de transport, nu prea lung, reconfortant şi menit parcă a-ţi transforma starea interioară, dintr-una curioasă într-una pioasă.

Iar cântarea preoţească vibrând în calmul pădurii, tăcerea mulţimii pironite şi lumina fantastică ce scălda acele locuri, la acel ceas, nu erau menite decât pentru a mă ferici că am ajuns acolo.

Şi cât au avut treabă toţi acei preacuvioaşi părinţi mohahi, ieromonahi, protosingheli şi înnegriţi fraţi călugari - cu preaînălţătoarea lor slujbă fornăită pe nas după tipicul bisericesc, cu glasuri de copii mărunţei înregimentaţi într-un cor trudnic organizat ce ţinea ison şi se insinua cristalin printre vocile ostenite ale bătrânului şi preacinstitului Mitropolit Pimen şi ale celorlalţi preoţi mireni reuniţi întru sfânta târnosire a noii biserici a schitului - în nesupunerea mea netrebnică faţă de pironirea într-un loc, am cutezat a da căutare semnelor nevăzute şi profunzimii acelor locuri dosite oarecum de imixtiunea neaveniţilor căutatori de interviuri şi subiecte de reportaj.

Ferit din calea mulţimii, retras lângă aleea pietruită pe imensa pajişte din curtea interioară, un tânăr cu ochii închişi stătea rezemat într-un baston alb precum un ciobănaş de-al lui Grigorescu.

Era singur şi se închina şi el din când în când, după cum sunau rugăciunile... Ezitant, m-am oprit la câţiva metri, cu privirea întoarsă într-o parte şi privindu-l în singurătatea lui. Nu-l însoţea nimeni în afară de bastonul cel alb.

... Şi când toate cele sfinte s-au săvârşit şi lumea adunată a fost poftită la masa cea lungă cu sarmale şi colaci, m-am aşezat lângă acel tinerel şi l-am intrebat dacă aşteaptă pe cineva să-i aducă şi lui îmbietoarele bucate monastice. A rămas cu ochii închişi şi cu faţa îndreptată către mine câteva clipe după care mi-a răspuns că vor avea grijă şi de el sfinţii călugări dupa ce se va fi terminat acea mare adunare.

Neintenţionând să aduc atingere în vreun fel ordinii lui interioare, am crezut de cuviinţă totuşi că bine ar fi să-i scurtez aşteptarea, căci se vedea că cei mai mulţi din cei prezenţi acolo nu prea ştiau ce-i răbdarea.

I-am luat mâna stângă şi i-am pus în ea farfuria de plastic alb, imaculat, cu cele patru sarmale şi cu un colac deasupra. Erau ale sfinţilor călugari; nici măcar atât eu n-am avut a dărui...

Şi-a rezemat bastonul alb de coapsa dreaptă şi a început să pipăie sarmalele cu degetele, mestecând apoi şi înghiţind încet; uitasem să-i aduc şi furculiţă, dar cred că deja nici nu mai avea vreun rost.

,,Cred că şi dumneavoastră vreţi să mă întrebaţi cum e să fii nevăzător... asta mă întreabă cei care câteodată, din milă şi compătimire mai stau de vorbă cu mine... Apăi, după glas, dumneavoastră sunteţi un om aşa... cam aspru la vorbă, aşa vă aud eu... parcă tăiaţi vorbele înainte să le terminaţi de rostit şi le izbiţi în aer cu ciudă... şi cred că aveţi de-a face cu mulţi oameni care se pun contra bunei-cuviinţe şi care un picuţ v-au dat din răutatea lor. Dar asta nu vă face rău... da’ când vorbiţi aşa păreţi. V-am auzit mai înainte când vorbeaţi în şoaptă despre o maşină şi un garaj, în timp ce preoţii cântau -Pe tine te lăudăm!-. Eraţi undeva mai în spate... Apoi aţi vorbit cu o doamnă care vă certa domol că tot umblaţi pe aicea şi tot faceţi fotografii... Parcă eu vreau, zeci de glasuri împreună sună pentru mine ca instrumentele dintr-o orchestră, diferit unele de altele; unele mă calmează, de altele îmi vine să mă feresc’’.

Citise în mine, în gândurile mele şi asta mă uluise pe moment. Mmm, nu prea place nimănui să audă despre sieşi ce n-ar vrea să audă...

Am aflat că se născuse în ziua Revoluţiei din ‘89, nevăzător, iar mama l-a abandonat într-un spital printr-un orăşel din Moldova. Pe părinţi nu i-a cunoscut niciodată. A fost botezat într-o casă de copii, apoi a crescut într-un centru de plasament, iar când s-a făcut mai măricel a fost dus la o şcoală specială din Târgu-Frumos, şi de aici la Râmnicu-Sărat să înveţe o meserie. Acolo a cunoscut o fată – pe care a iubit-o mult – dar care avea părinţi şi care i-au găsit şi lui un loc pe lumea asta, departe de fiica lor, la Monza, în Italia. Stă de mai mulţi ani acolo, lucrează ca maseur, înconjurat de oameni binevoitori, dar tot... singur; şi simte uneori cum în piept i se adună picături amare şi cum se sufocă parcă apăsat de o uriaşă greutate. Şi-atunci îşi aduce şi el aminte de toată copilăria lui, de toate acele mame pe care le-a iubit şi care i-au fost date una după alta... şi ascultă tăcerea dinlăuntrul lui şi tot pune întrebări la care nu găseşte niciodată răspunsuri...

Acum l-a cuprins dorul de astă Românie blajină căci, scriind pe tastatura Braille dăruită de cei de acolo, din Italia, a aflat de la un fost profesor din şcoala specială că bunicii săi dinspre mama s-ar fi tras de pe aceste meleaguri şi a venit să-i caute la Broşteni... iar călugarii cei puţini la număr şi la trup l-au primit între ei pentru cuviincioasă găzduire, cât timp va voi el să şeadă.

,,Orb ori nevăzător, sau chior cum îmi zic unii, pentru mine e totuna. Numai că aici, în ţara asta, lumea se îngrozeşte ca de o cumplită boală molipsitoare în prezenţa unui om fără vedere; unii se feresc în lături ca să nu fie atinşi cumva, alţii stau cu gura cascată şi se uită cum te izbeşti de ei. Viaţa asta mi-a fost dată; şi pentru mine nu există întuneric aşa cum îşi imaginează cei ce văd lumina, căci culoarea, atunci când nu ai ochi de văzut, înseamnă miros, sunet şi atingere, pentru mine nu are alt sens. Şi mai înseamnă a citi oamenii direct după suflet şi nu după înfăţişare. Iar faţă de cei pentru care soarta a hotărât aşa, prezenţa dumnezeiască e altfel simţită, prin nişte atingeri uşoare, delicate ca nişte raze de căldură care pătrund prin piele până-n adâncul fiinţei, nepercepute de cei ce au ochi doar pentru a-i spăla dimineaţă... ’’

De fapt, ceea ce am crezut eu cândva despre starea celor care nu au cunoscut lumina şi spectrul ei de culori, cum că aceştia trăiesc o resemnare umilă în faţa sorţii, mi-a fost radical schimbat în sensul că atitudinea lor este una plină de demnitate, sunt oameni care trăiesc senzaţiile acestei lumi la un alt nivel, mult mai profund, mult mai uman, mult mai sensibil.

Şi dacă n-aş fi cunoscut un om care călătorind în noapte a văzut mai multe decât unii care au străbătut mii de kilometri în plină zi, scrierea mea ar fi fost sărăcită şi mărginită la o descriere seacă de locuri şi peisaje de fotografie.

Şi nătâng cum sunt, iar am cutezat cu stângăcie şi insolenţă a va ştirbi din liniştea cea de seară menită a va aduce dulce tihnă după o zi de toamnă plină cu de toate... şi mai mult ca orice vă cer îndurare şi milostenie în prostia mea; iar dacă o fărâmă de rouă vă scaldă ochiul, lăsaţi-o să picure... căci secetă mare-i prin pustiul ăstei lumi.

* * * * *

Am scris acestea pentru toţi cei care nu văd a citi aceste rânduri, dar care merită respectul şi preţuirea întregii omeniri pentru că poartă în ei o fărâmă în plus de dumnezeire. Căci - creştin, evreu, musulman, budist ori ateu - fiecare doritu-ne-am într-o zi să ne fie luminată calea, deşi lumina ne-a fost demult dată; iar ei, cei fără vedere, nu mai cer nimic, fiindcă din pronia celestă au fost miluiţi cu lumină deplină într-un întuneric absolut...

CO. COS1410

---

VIZUALIZĂRI: 4458 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI