Lacul Cinciș, cinci oameni au întemeiat un sat, cinci sate au murit.

TIPĂREȘTE

A fost o surpriză alegerea acestui loc pentru întâlnirea anuală AFA, plăcută pentru că îmi dă posibilitatea să stau mai mult timp într-o zonă văzută mereu pe fugă, o zonă a Țării Pădurenilor care aduce în cunoaștere un plus de istorie despre care se spune puțin, poate și din dorința de a ne pierde urmele noastre străbune pe hărțile istoriei.

Am fost pe malurile Cincișului de mai multe ori și acum 4 ani dar prima dată, acum peste 35 de ani, cu ocazia unei nunți în Hunedoara. Mirele era de pe aici iar tatăl lui a ținut să ne ducă o fugă, într-o zi de iarnă din fericire însorită, pe malul acestui lac pe care-l iubea mult pentru că aici venea la pescuit și scăpa probabil de gura nevestei. Malurile erau triste, neamenajate și pustii atunci dar pe aici oamenii muncii din Hunedoara se relaxau când duminicile nu se lucra. Nu mi-a plăcut, n-am dat atenție prea mare zonei dar mi-a ajuns la urechi discuția cum că aici au murit mulți oameni de inimă rea cauzată de politicile vremii. Aveam să aflu o poveste spusă pe scurt, poveste uitată de mine un timp, așa, ca un fapt banal. Mi-am reamintit brutal de ea odată cu lacul Morii din București, într-un fel o repetare a ceea ce se întâmplă de obicei la nașterea unui lac de acumulare: o operă necesară creată de om pentru om, după principiul distrugerii sufletului și uneori a trupului peste care se revarsă durere, neputința, necesitate, ura, moarte, evoluția... Cred că nu e rău să mergem puțin înapoi în timp pe "talvegul" istoriei acestor locuri.

Lacul Cinciș a apărut ca o necesitate a civilizației în care trăim, de fapt cu scopul de a asigura beneficiarului principal de atunci, Combinatului Siderurgic Hunedoara necesarul de apă, scop îmbrăcat în haine nobile, adică promisiunea de a se ridica și o bază de agrement pentru clasa muncitoare, nerealizată inițial căci totul s-a construit rapid. Barajul este util gestionării apelor din zonă în perioadele când pot fi inundații și de asemeni pentru producerea energiei electrice (de câțiva ani proiectul ridicării unei microhidrocentrale electrice la Teliuc aparține unor privați). În urma studiilor făcute înainte de 1960 s-a ales ca loc pentru ridicarea barajului partea estică a munților Poiana Ruscă, pe valea îngustă cu versanți înclinați la aprox. 50* din apropierea unirii râului Cerna cu Runcu, în zonă cu roci solide, la aproximativ - în linie dreaptă - 7 km de Hunedoara. Execuția barajului a durat 14 luni (toată lucrarea cu proiect și pregătirea zonei 3 ani) de la aprilie 1963 până la mai 1964, an când a devenit funcțional. Are formă de arc, este din beton, o înălțime de 48 m totală (cu fundația) și o lungime de 220 m, desigur cu un volum imens de apă folosită în interesul omului, apă a cărei răzbunare poate aduce doar lacrimi. Ce înseamnă furia "micuță" a unei îngrădiri a naturii aveam să văd undeva prin anii 1975, când doar un bolovan rebel căzut pe capacul deschis al unei vane de la lacul Vidraru, a "construit" un nou drum de ape furioase, de mulți kilometri prin ținuturi argeșene. Vă asigur că vederea unui astfel de loc după trecerea șuvoiului dezlănțuit, îți dă fiori.

Acestea sunt informațiile puține despre lacul care astăzi atrage foarte mulți turiști, care-și pierde treptat din farmecul sălbăticiei de altă dată când era un bun doar al orășenilor Hunedoarei - ei, oamenii cu posibilități reduse financiar în cele vremuri numeau lacul Cinciș "marea lor". Căci barajul cu lacul de astăzi ce s-a construit prin stăvilirea Cernei, a inundat vatra unui sat bătrân, Cinciș care este menționat documentar din anul 1300 iar în 1360 a fost ridicată și biserica aflată acum sub ape. Aici, pe vechea vatră inundată, au fost găsite urme de așezare din comuna primitivă. În timpul săpăturilor arheologice din 1935 au fost descoperite aici un dinte de mamut de 5,5 kg, ciocane de piatră specifice epocii primitive, cochilii în piatra dintr-un deal care dovedesc existența unei mări pe aceste locuri, Marea Panonică, ceramică foarte veche, statui sau resturi ale acestora din epoca ocupației romane, reprezentând bărbați în toga romană, unelte folosite de mineri și lucrătorii de metale, știut fiind că aici se exploatau zăcăminte de minereu în epoca romană, unele din aceste artefacte fiind în prezent în muzee din Deva și București, altele abandonate de arheologi și păstrate de bătrânul preot, decedat acum câțiva ani, pentru un eventual muzeu local. Numele se crede că vine de la "cinci inși" căci satul a fost întemeiat de cinci bărbați - bunicul, fiul și trei nepoți - pe locul obținut drept răsplată că și-au salvat domnitorul din ghearele turcilor în lupta ce a fost pe locul numit astăzi "Poiana Turcului". Vitejii aceștia au ridicat, după canoanele vremii și biserica satului, la care au slujit ca preoți un fost oștean din armata lui Mihai Viteazul, apoi doi preoți ce au devenit sfinți prin sec. XVIII, iar din 1943, fără întrerupere, doar membrii familiei Rudeanu, urmași ai primului preot cu studii superioare în zonă și nepoți ai luptătorilor pentru drepturile iobagilor din munții Poiana Ruscă. Această biserică declarată cândva monument istoric, se pare că a fost ridicată pe temelia unui fost lăcaș de cult creștin din anul 130, refăcută în 1360 și din nou în 1448 de Corvinești, construcție în care s-a oficiat ultima cununie în 1962, chiar a preotului scăpat din temnițele comuniste, părintele Oprea. Acesta a susținut mutarea bisericii monument istoric, cu atât mai mult cu cât se bănuia că acolo este și mormântul mamei "atletului lui Hristos" Iancu de Hunedoara, Elisabeta Mărgineanu, fiică de boier român din Hațeg, cu care regele Ungariei Sigismund de Luxemburg a avut o frumoasă idilă din care s-a născut Ioan (Iancu) de Hunedoara, poveste descrisă atât de frumos în Legenda Corbului (stema lui Iancu). Deși combinatul cumpărase biserica pe bani mai putini decât costa un apartament și se hotărâse conservarea ei, a fost demolată, culmea, în 1972, operația fiind costisitoare căci s-a golit lacul și s-a demolat cu târnăcopul; preotul reușise mai înainte să salveze clopotul, astăzi aflat la biserica din noul sat Cinciș, 10 icoane pe lemn și 59 de bucăți de frescă fiind la Castelul Corvinilor. Clopotul a fost mult timp agățat într-un stejar din noul Cinciș, până a fost ridicată altă biserică. În total, sub apele actualului lac au fost îngropate 3 biserici ortodoxe și una romano-catolică; două din cele ortodoxe au fost demolate înainte de umplerea barajului, deși autoritățile comuniste le promiseseră localnicilor că, măcar biserica monument istoric va fi mutată pe deal, fapt ce nu avea să se petreacă. Bisericile dispărute se aflau în Cinciș și în cătunele învecinate Cerna, Baia Craiului, Moara Ungurului și Ciuleni, după denumirile lor vechi. În Baia Craiului era alături de biserica ortodoxă și biserica romano-catolică ridicată din porunca împărătesei Maria Tereza. Aceasta este singura rămasă întreagă și care se vede, ruinele de fapt, atunci când apele se retrag iar la aproximativ 0,5 km se află și ruinele bisericii ortodoxe din aceeași localitate, demolată cu târnăcoapele de comuniști, ruine ce apar din când în când vederii, în special iarna se spune, căci noua construcție a microcentralei a făcut să scadă nivelul apei.

Locuitorii celor două sate Cinciș și Cerna, plus patru cătune au fost mutați pe dealul Iuba cu ajutorul armatei, fiecare familie a primit 800 mp cu o tăbliță indicatoare a numelui și maxim 21.000 lei despăgubire, indiferent de cât teren pierduseră la 3 km în valea inundabilă, apoi și-au ridicat singuri casele din materiale cumpărate și unele aduse din vechile lor locuințe iar biserică pentru sufletul lor abia peste multi ani au reușit să-și sfințească.

De-a lungul timpului, localnicii sau jurnaliștii au creat multe legende cu balauri și stafii, cu monștrii apelor, răzbunarea sufletelor celor îngropați în cimitirele acoperite de ape și ale căror oseminte nu au apucat să fie mutate, cu vârtejuri de apă apărute din senin care înghit oameni ce dispar pentru totdeauna - se zice de cunoscători că vârtejurile sunt în dreptul fântânilor care au fost în sate - multe povești, unele pline de mare mister dar în fiecare existând un nume real, un lăcaș de cult, un meseriaș cunoscut, chiar acel domnitor Iancu de Hunedoara, lăudat de Papă dar în aceeași măsură și de dușmanul pe care la învins, sultanul Mehmet al II-lea Cuceritorul. Că barajul de la Cinciș trebuia creat pentru necesitățile unei epoci, este clar, întotdeauna omul este supus vremilor și nu invers. Că multe legende au apărut odată cu barajul, era de așteptat, mai ales că cinci viteji au întemeiat satul vechi însă tot cifra cinci a marcat dispariția celor cinci sate cu casele, bisericile, cimitirele lor sfinte, tradiții vechi, identitățile lor istorice. Că nu s-a dorit ca mutarea oamenilor și păstrarea bogățiilor culturale, doveditoare ale continuității noastre pe acele locuri să se facă corect, cu demnitate și respect, este de neiertat. Dar vom trece și noi pe acolo și ne vom opri o clipă pentru un gând bun în amintirea celor ce au înfruntat soarta și pe care-i amintește familia preoților Rudeanu pe crucea uriașă ridicată de ei în fața Motelului Cinciș.

---

VIZUALIZĂRI: 2504 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI