Interculturalitate si coride improvizate la “Capatanosii”

TIPĂREȘTE

Noi il avem pe Fat-Frumos si pe balaur, pe Ileana Cosanzeana si pe Praslea cel Voinic. Spaniolii ii au pe uriasi si capatanosi (Gigantes y Cabezudos), personaje inradacinate in traditia lor populara, din putinele care au rezistat dupa disparitia generalizata a obiceiurilor de odinioara. Acestia danseaza in procesiunile din sarbatoarea Corpus Christi; sunt parte integranta a fiestelor si petrecerilor de copii; sunt o legenda vie si par sa detina secretul tineretii eterne. Copiii si adolescentii ii “injura” si le zic de dulce folosind aceleasi vorbe ca si stra-strabunicii lor acum multi ani de zile.

Capatanosii sunt tematica restaurantului de care va povestesc acum. Sunt in numar de zece, toti inspirati in personaje reale din trecutul Zaragozei in cazul nostru. Pe scurt si fara sa-I redau pe toti:

- El Azutero. Este un omagiu adus folclorului aragonez. Ii placeau cantecul si dansul popular, si de la el a ramas proverbul “Azutero panzón, deja de cantar jotas y reparte el zurrón” (“Azutero, burtuhanosule, nu mai canta si imparte nuci”).

- El Morico. Este, probabil, capatanosul cel mai popular. “Al moro le gusta el vino, al moro le gusta el pan, al moro le gusta todo menos ir a trabajar”: “Maurului ii place vinul, ii place painea, ii plac toate alea/cele, mai putin sa munceasca”.

- El Berrugón. Numele ii vine de la “verruga” (un fel de neg pe care il avea bietul om cine stie pe unde).

- El Tuerto. Sau chiorul. El Forano si perechea lui, La Forana, despre care se vorbea cam urat: “Que no se diga, que no se note, que la Forana (Putica) lleva bigote. Un, dos, tres, puta es” (“Sa nu se zica, sa nu se vaza, ca Forana (Curv…lita) are mustata. Unu, doi, trei, e c…”). Cred eu ca Forana vine de la “fulana”, care e sinonim cu “puta”. Of, ce de vocabular va mai invat… (Imi cer scuze daca ranesc vreun spirit, nu este intentia mea).

- El Torero. Nu are nevoie de traducere. Si el are proverb: “El Torero, como es tan chulo, salta la tapia y se rompe el culo” (adaptare “educata”: “Toreadorul, e asa de increzut, ca sare gardul si cade-n fund”, ia uite ca mi-a iesit rima si-n romana). Of, ce-am mai patit eu cu toreadorul in seara aia…

- El Robaculeros. El Boticario. La Pilara, aceasta din urma cantareata faimoasa de pe vremuri, clienta restaurantului despre care incep sa va povestesc imediat.

“Nostalgie si vitalitate, ieri si azi, relicve si modernism, toate acestea se impreuneaza in Capatanosi si Uriasi, a caror identitate, pe langa impulsurile copiiilor care ii urmaresc si-i “ciomagesc”, au mai multa forta decat moda si trecerea timpului”. Asta spune site-ul restaurantului unde am luat o cina mai deosebita in Zaragoza. Frumoasa descriere.

Acum doi ani am fost la Asador de Aranda, acolo rezervasera grecii mei. Anul asta am fost la Los Cabezudos, intr-o formula din alea care-mi plac mie mult de tot: doi spanioli din nord, doi venezolani stabiliti in sudul Spaniei, un francez venit de cateva luni in Toledo, si subsemnata, pe care o cunoasteti. Pentru cei care nu, ma prezint cu drag;).

Inainte sa plecam de la targ, Alfon scosese jamón-ul si cascavalul lor afumat, care, impreuna cu vinul aromat de pe Ribera noastra de Duero (e un pic si-a mea, ce vreti?), au constituit… nu o cina timpurie, cum credeam eu, ci doar o gustare tarzie. Daca plecam la sapte de la targ, stam in ambuteiaj mai bine de o ora. Si decat sa stam in masina, mai bine bem un pahar de vin si ne potolim un pic foamea. Apoi se elibereaza iesirea, mergem la hotel, ne dusam, ne schimbam, si iesim la cina. Javi plecase, deci nu mai aveam ying yang cu noi, iar colegul nou venit era atat de obosit incat nu a binevoit sa participe. Eu aveam dubii serioase, insa am vorbit cu mama la telefon, si imediat mi le-a imprastiat: “Tie-ti plac saraliile, ce tot zici ca nu te duci? ”. Asa ca un dus te dezmeticeste (aproape) intotdeauna. Pui o rochie frumoasa pe tine, dai cu un pic de ruj si hai la Cabezudos. Ce ma cam dureau erau picioarele. Dar n-oi muri eu doua trei ore, ca de dansat oricum nu urma sa dansam. Atata doar ca pana la urma lasam masina intr-o parcare privata (se vedea ca era joi seara, centrul era plin, iar noi lasasem Valladolidul la 0º si ninsoare, si in Zaragoza lumea lua cina la terasa!!!) (alta paranteza: am platit aproape zece euro pe trei ore de parking; scump, nene, scump).

Restaurantul se afla pe str. Antonio Agustín 12-14; am fost insarcinata sa repet numele (in gand sau cu voce tare) pana ajugeam la masina, ca sa-l bagam in gps. Cine alesese locatia? Francezul, urma sa aflu, pentru unul din felurile de papica de acolo. In timp ce ne straduiam sa terminam odata vinul ala, am descoperit ca ne cunosteam, ne trimisesem ceva mailuri, pentru ca lucreaza la o firma cu care colaboram. E drept ca numele meu nu e greu de retinut intre marea de nume spaniole. Sonoritatea data de terminatia –escu e unica in lume. Olé.

De cum am intrat in restaurant, mi-a placut atmosfera. Asta desi lume era destul de putina in seara respectiva. Criza asta. Nu se mai termina odata…

Los Cabezudos se lauda cu un bar de douazeci de metri lungime, si se zice ca ar fi unul din cele mai emblematice si populare locuri de “tapeo” din Zaragoza. Sunt convinsa ca asa e. Printre altele, datorita originalitatii localului. Restaurantul are cateva saloane, din care cel mai mare este Salón El Torero, cu 65 locuri. Noi am fost singurii comeseni in seara respectiva in salonul asta, si o sa va zic imediat cum mi-am dat seama ca era El Torero.

Pentru grupuri reduse, cum era cazul nostru (desi nu stiu de ce ne-au dus la Torero, poate pentru ca celelalte erau ocupate) se poate reserva “Bodega”, cu 6 locuri. Acolo cu siguranta esti inconjurat de cele mai bune vinuri spaniole, ca doar de-aia se numeste “bodega” (“crama” in spaniola). In Salón el Forano sunt 7 locuri, in El Boticario 11-20 locuri, in Salón La Pilara aproximativ 30 de locuri, in La Forana 40, si mai e terasa, cu o capacítate de 60-70 locuri. Bineinteles ca nu am intrat in toate si nici nu am stat sa numar locurile la mese. M-am catadicsit sa ma uit pe site-ul lor, sa va dau detalii in cazul in care vreti sa va organizati nunta acolo. Sau macar ziua de nastere. Astept invitatie, da?

Stati ca a venit randul la mancare. Cand am ajuns eu si Alfon, venezolanii, francezu’ si spaniolu’ number two erau deja la masa. Aveau sticla de vin rozé pusa la gheata (o sticla de vin la sase magari, ca sa vedeti ce bine ne-am purtat, v-am mai zis ca eram mortaciuni). Si mancarea comandata deja. Degustare, cum de multe ori facem la restaurante de-astea mai fentoase.

Intai ni se-aduc niste “zamburiñas” si “almejas”, adica scoici (termen general). Nu ma puneti sa va dau denumiri in romaneste, ca ma omorati. Eu nu ma topesc dupa ele, dar sunt asa frumoase in farfurie, ca nu-ti vine sa le lasi (sau era invers, ca nu-ti vine sa le mananci?). Si-apoi, la doua de caciula, nici pe-o masea nu pui. Asa ca le halim fara sa comentam. Ma rog, comentam cate ceva, ca doar nu tacem ca mutii la cata interculturalitate avem la masa. Unul din venezolani seamana tare mult cu un toreador faimos de aici. Ma scarma undeva si-i zic acest lucru. Atat i-a trebuit. A-nceput sa dea la undita, doar doar o avea succes.

Urmeaza caracatita pe pat de cartofi, cu putina boia si ulei de masline, asa cum ii sta bine caracatitei. Asta-mi place mult, desi e cam tare, poate nu au dat-o bine cu toate picioarele de pamant, asa cum se zice ca trebuie facut. Ma rog, sau de mobila din bucatarie;). Bineinteles ca dau sa-i fac poze, si comesenii mei ii explica chelnerului ca o sa pun poza pe un site romanesc. Chelnerul ne spune ca mancarea e pregatita de o romanca. Toma ya. Ii zic atunci: Ne mai lipseste un venezolan sau un francez. Nu se poate!! Ne spune ca e venezolan!! Dar nu are pic de accent. Normal, venit in Spania la unspe ani. Si uite cum ne-a ras el mai multa trufa pe mancare, de-aia de mii de euro kilu’. Si nici macar bacsis nu a lasat nimeni. Of, criza. Venezolanu’ care seamana cu toreadoru’ isi continua, rabdator, munca. Tot tot o pica ceva. Noroc ca sunt invatata. Cand in sectorul asta sunt trei femei in toata tara, cum naiba sa nu te obisnuiesti? Schimb vorba discret cand pescarul cere amanunte despre romance.

Noroc ca-l am pe francez langa mine. Cred ca el nu prinde toate chestiile in spaniola, asa ca ma mai conversez cu el de temps en temps. E amabil si ma serveste cu “chipirones en salsa”. Tot din familia sepiei si-a caracatitei. Sambata vreau sa-i fac cu spaghete acasa. Va povestesc eu daca-mi iese. (Nota redactiei: Ce succes au avut, Doamne!! Reteta pe scurt, sa va fac pofta: spaghete negre, de-alea cu cerneala de sepie, aranjate frumos in centrul farfuriei, cu ulei de masline si ierburi aromatice; inconjurate de chipirones, si cu dovlecei prajiti pe deasupra. Sos de iaurt cu nuci. Mi s-a facut gura apa. Am poze, daca nu ma credeti. Le trimit la cerere;)).

Urmeaza o farfurie cu cartofi la cuptor, doua oua prajite pe deasupra si doi creveti mari. Cum se impart, Doamne iarta-ma, doi creveti la sase… magari? Noroc cu alergia mea, abia pot sa gust. Dar ceva cartofi tot iau. Ca doar chelnerul venezolan le-a ras trufas, si toti ceilalti de la masa mea o dau ca trufa e afrodisiaca, si ca ce sa faca? Sa manance? Sa nu manance? Of Doamne, mare ti-e gradina. Glumesc. E o cina comoda si placuta, in ciuda cate unui banc mai deocheat. Aflam ca unul din frati a fost sechestrat in tara lui. Ni se explica ca acolo bogatii nu pot trai. Pleaca toti, isi lasa averile, fabricile, le dau pe doi lei, si pleaca in alte tari, unde sa poata trai in siguranta. Astia au venit in Spania, pentru ca strabunicul lor era spaniol, de pe vremea cand spaniolii mergeau in America Latina sa faca avere.

Urmeaza “plato estrella”, adica felul number one dupa francez si spaniolu’ number two (spaniolu’ number one e colegu’ meu). Thierry a vrut restaurantul asta special sa manance felul respectiv. Ia dom’ne, sa vedem si noi. Ni se explica: o ciuperca ce creste numai in vreo doi munti prin Spania, nu-mi cereti numele ca nu am retinut, pregatita intr-un sos ce parea ciocolata, dar era sarat, si presarat cu, bineinteles, trufas. Iar o iau astia pe aratura ca atata trufa o sa-i tina de veghe la noapte. Iar ma fac ca ploua, ce naiba sa faci?

Nu am numarat felurile, care oricum, impartite la sase, nu saturau pe oricine. Daca, insa, tinem cont de faptul ca numai cu doua ore mai devreme bagasem la borcan o buna bucata de cascaval si cateva sute de grame de jamón, plus ce-o mai fi fost prin dulap pe la noi, a fost super-arhi-mega suficient. Ne-au mai adus si desertul, doua farfurii cu prajituri si inghetata, de care a fost mare pacat, pentru ca nu am reusit sa le terminam.

Asta in ciuda faptului ca toreadorul nostru venezolan s-a ridicat si a luat “capa” asezata in apropiere ca sa toreeze (de la verbul “torear”, adaptat cu terminatie romaneasca, cum ii sta bine rumañolului;)) nitel un taur imaginar. Atunci ne-am dat seama ca ne aflam in salonul El Torero. Iar taurul imaginar a devenit real atunci cand spaniolul number two, cel mai copt dintre noi (la varsta, nu si la minte;)), a inceput sa impunga. Cum eram singuri in salon, ne-am permis sa radem si sa chicotim/chium fara sa ne simtim stanjeniti. Bineinteles ca am vrut si eu poza cu pelerina (capa), si taurasul a dat iar din coarne. M-am simtit incoltita. Venezolanul toreador voia sa ma invete cum sa tin pelerina, iar spaniolul tauras dadea din coarne. Haideti, cu putina imaginatie veti reusi sa vizualizati scena. Si poate si sa radeti nitel.

Nu a fost chiar experienta de la Clubul Nautic din Zaragoza de acum sase ani (cand am mancat pamant, da, pamant, fara sa stim, of course), insa mi-a placut. Imi place sa incerc si bucataria futurista, minimalista, si bucataria altor popoare…

Pretul? Bineinteles ca l-am intrebat pe coleg, pe el a picat capra sa plateasca. O suta optzeci de euro. Adica treizeci de persoana, foarte rezonabil pentru locul respectiv. Gasiti pe site-ul lor si alte delicatese si preturi.

Mie mi-a placut la Cabezudos. Mai vreau. Olé.

---

VIZUALIZĂRI: 1872 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI