Odiseea mea de turist solo prin Neohori — crochiuri de vacanță fericită

TIPĂREȘTE

Ce să vă povestesc eu despre Rhodos – orașul nou, mai nimic, aveam să constat că oițele voastre albe s-au intersectat cu oițele mele mai negre, pe pâmânt grecesc, berbecii s-au mai luat de coarne pe ici și colo, eu am fost aici în alt tren sentimental... recunosc, nu sunt un călător emerit pe pământurile binecuvântate de zei... e un ghem încâlcit de „motive tehnice’’ personale, care țin de prospețimea tinereții mele și cu asta basta :)

Am perceput orașul Rhodos prin două oglinzi care se distanțează una față de cealaltă, ele nu pot să se desprindă, se privesc una pe cealaltă cu mare entuziasm și se pun pe sfadă.

Există desigur un stil de a călători și de a povesti, eu acum mă spăl pe mâini ca Pilat și fug de răceala obiectivă a ghidurilor turistice reci... așa că provoc la dialog cele două oglinjoare (vezi Rhodos, orașul medieval prin telescopul meu turistic) … vocile lor se bat încă puternic în capul meu.

Evident am pendulat aproape zilnic între orașul vechi și nou, m-am legănat pe toate părțile, la întoarcerea acasă sunt supusă tirului de întrebări:

„Cum a fost dragă în Rhodos? ’’ mă întreabă prietenele.

„De la colosal, la fantastic, la nemaipomenit, m-am simțit acolo ca miss Babette Univers, dar fetelor nu mă prea bate un dor năpraznic’’.

Am avut la mine un biberon de vorbe colorate, aerul era lipicios ca o gumă de mestecat, la orele prânzului un dragon de foc scuipa flăcări în capul meu, mă răcoream doar după ora 18... mărturisesc cu păcat că nu am căzut în transă totală uitându-mă la oglinda modernă... nu mai dați cu pietricele, simt deja un plici, dar repet... je m’ en fiche (puțin îmi pasă).:)

Interogatoriul continuă …„Ai fost ,,madame’’ în croaziere?’’

Nu, draga mea prietenă, am naufragiat la sol, nu am vrut să-l convoc pe Poseidon la volanul vreunui vapor, urăsc tangajul și am uneori rău de mare.

Chiar așa, ce cauți atunci pe franjurile astea de insulă, tu nu vânezi plaje și șezlonguri, fiindcă nu ești zeița bronzului, nu palpită în tine starea de fericire de a sta pe nisip ca o stană de piatră …. ei și, iubesc marea, freamătul ei nebun și zbenguiala valurilor.

„Ce impresie ți-a lăsat orașul antic? ‘’- habar n-am, nu am învățat nimic de la pietre, temple, ruine, căci nu am asaltat munții antici, asta e, nu am eu cultura aia grecească, rafinată, am gambele cam plăpânde … aud acum un plici puternic de consternare, unde să mă ascund? :)

Vă răsucesc creionul și vă desenez crochiuri contemporane încărcate doar cu feeling-urile mele turistice în Neohori, unde am avut cartierul general 7 zile la vagonul de dormit modest, Hotel Europa, peste drum de plaja Psarapoula … uitam mereu numele plajei în greacă, dar nu și ultimele cinci litere.:)

Prima lovitură de frumusețe… plici, plici... se aude? nu e pe placul meu … orășelul modern în zona de nord, deasupra cetății nu are dulceața medievală din orașul vechi.

Ce să fac? hoinăresc … îmi dau aere pe faleză de-a lungul mării neurastenizate, iau la pas agale o rețea bogată de străzi înguste, inventariez cârciumi grecești pe bandă rulantă, parcă aș fi în info trip culinar, mă ciupesc, sunt în vacanță de relaxare, după o pauză grecească de 10 ani.

Mă simt în orasul modern ca la stațiune, marea Egee, capricioasă mă ia de braț, plaja cu pietroaie și nisip e pregatită să-mi facă masaj sub tălpi.

Hoinăresc printre hoteluri vechi și mai bengoase, taverne, prăvălii cu negustori, chiar cluburi de noapte, dar sunt și multe străzi adormite cu copaci bătrăni, pe aici trăiește grecul … nimic special … vreau înapoi în orașul vechi, plin de atmosferă.

Patru zile am scos strigăte razboinice în orașul dintre ziduri, am trecut prin foc și sabie sute de turiști de toate limbile, am fost cavaler ioanit, turc, italian, evreu, negustor, grec jovial, chelner, muzeograf, mamă ce chaleur, am fugit după prânz la siestă în hotel... și apoi spre seară, la atacul tavernelor în orașul nou, căci mă pocniseră poftele pantagruelice, nu m-am alimentat cu nici un articol despre mâncarea grecească, surpriza descoperirii micilor localuri, are pentru mine deliciul noutății și nu am dat greș.

Incep să scriu propria mea Odisee de turist prin, les environs’’ în compania pisicilor, prietenele mele necuvântătoare , care coboară pe străduțe, ca niște zeițe tăcute venite parcă din istoria antică … după cinci zile am zis că mă fac negustor, deschid afaceri motănești cu vederi, calendare, semne de carte … am cumpărat una și pentru voi, costă un vot, valoarea reală e de 50 de cenți… vă spun că am făcut un cult pentru motanii bătrâni și dolofani.:)

Din Rhodos, orașul nou, ce nu e deloc nou arhitectural vorbind, am păstrat în sertarul memoriei afective strada cea mai frumoasă mobilată cu un copac bătrân, avea o tulpină văruită în alb, nu faceți ochii mari, e punct „turistic’’ subiectiv, plantat în fața celebrei taverne cu cuci, numită Koukos , unde e și o casă de oaspeți cu balcoane de lemn și ceasuri cu cuculeț.

Acolo, în jurul pomului, am șezut pe niște perne moi albastre puse pe o bancă circulară, în compania unor biciclete de lemn ciudate … de ce? să casc gura și să aștept ora cinei...

Sunt cu ochii pe un pietroi, pus pe un teanc de ziare gratuite, englezești numit Rhodos – Free, citesc presa turistică locală și descopăr două hărți detaliate utile, cu rețeaua de străzi care curge din nord până în sud, și de la est la vest, dincolo de cetate… toate drumurile duc la mare.

Am poposit pe bancă zilnic, sub ochii zecilor de turiști care defilau frenetic pe Nikiforou Mandilara, o stradă lungă comercială, împărtită în două părți, unde se ascunde o parte a sufletului orașului nou și Isodia Theotokou , o minune de biserică, zici că e templu, nu mă apuc acum să vă zic ce și cum, e superbă și gata... aș trage un copy–paste, dar textul religios e doar în greacă.:)

Ce e de făcut aici? nimic, plimbare, căscat gura, devin doctor în bucătăria greacă dacă mai citesc liste de meniuri pe pancartele stradale…. zilele se scurg monoton, fără adrenalină, trebuie să-mi mobilez capul cu activităti recreative, pas leneș visător, legănare pe picioare dintr-o prăvălie în alta, devin alergică dacă mai văd sandale grecești de piele, nu sunt deloc moi … si mai sunt și scumpe, două barete și gata, o pungă de euroi… mă afund în farmaciile verzi și testez săpunuri bio din lapte de măgăriță, parcă eram căzută în extaz... mă înfig în cele de lavandă și aloe vera, scot banii, fără grai.

Fac ce fac și mă întorc la copacul plantat în fața bisericii grecești … citesc pe un zid că e Sfânta Maria din 1719, e deschisă seara și acolo găsesc un grec tânăr care se roagă, mi se umplu ochii de podoabe religioase și mult aur, dar eu nu sunt o babă bisericoasă.

Rodel, draga mea, cred că ai fost și tu acolo… curtea cu mozaic alb negru e divină, Sultana, pisica dolofană, defilează pe un covor de piatră, ca la paradă, eu sunt cea mai frumoasă felină din Rhodos…. mă joc cu pisicimea prin gard… ce să fac, îmi omor timpul cu iubire, cu prietenele cu coadă, că nu am cu cine vorbi… poate „închiriez’’ un șofer pentru 7 zile, să-mi țină companie, golfulețe, plaje, vise …. nu se oferă nimeni, trebuia să întorc ceasul timpului pe aici cu decenii în urmă… cucule, mă auzi … trag un popas scurt la tavena Kuokos, testez prima mea musaca grecească, de dragul castronului.:)

Tabloul „vivant’’ al toamnei mele grecești are ca personaj central, un grec bătrân cu o mătură, bărbatul mă ia prin surprindere la interviu, în timp ce stau pe banca la umbra copacului.

Italiano? adună omul cu fărajul frunzele căzute și mă blochează în engleză … „Do you like my tree? You were here yesterday, too… you look a bit tired! ‘’. Așteptati pe cineva?

„Da, îl aștept pe Godot’’, îmi vine să-i trântesc o replică dintr-o piesă absurdă.

Un alter ego al meu, că doar sunt geamăn, ciripește vesel: Nu, îmi omor timpul cu iubire pentru greci … surâde grecul meu simpatic și-mi urează poftă bună.

Pleacă omul, eu revin pe scena străzii, nu știu în ce buzunar am înnodat firul Ariadnei, mă blochez aici toate serile, grație atmosferei lejere de vacanță.

Blitzul aparatului foto începe să ronțăie pe traseu ce-i place, o pisică răsare de pe o strădută îngustă, peste drum de biserica superbă, zăresc apoi firma lui Romeo, bărbierul … lipa, lipa o iau pe străduța Amarantou , nu e nici măcar trecută pe hartă… e chiar un pont turistic, romantic.

E o stradă ascunsă, ca un coridor lung, sunt în al nouălea cer, în fine am mai găsit un colț fotogenic în Neohori.

Strada e mută, doi turisti ies dintr-un hotel albastru înghesuit cu etaj, numit Flora… mă înveselesc ghivecele mari de flori din fața caselor … e o stradă letargică, observ Casa Antica, o resedință privată cu nota 9.8 pe booking com… care o fi prețul? studiez o ușă albastră de lemn, fain decorată.

Ajung la capătul străzii pietonale, trec printre două bare de fier și vine pe tavă prima surpriză turistică, a venit vremea să trecem prin focul spiritual religios.

Mă trezesc în fața unei curți pavate elegant cu mozaic, poarta e deschisă, citesc pe o placă mare albă orarul ei de funcționare… au trecut peste ea vânturile istoriei, The Church of our Lady of Victory, cunoscută de greci sub numele de Sfânta Maria are o istorie plină de turbulențe, ea exista încă din vremea Cavalerilor, fiind condusă de franciscani, distrusă ulterior în timpul marelui asediu al turcilor din 1522.

Biserica va fi refăcută în 1719 pe locul actual, cu timpul franciscanii primesc aprobarea de a reveni pe insula grecească.

Sfânta Maria devine principala biserică catolică din orasul Rhodos , ea primeste o fațadă nouă și decorațiuni arhitecturale deosebite.

Curtea interioară cu covor de mozaic e ca o muzică în piatră, nu-mi vine să plec de acolo, după trei zile, descopăr intrarea în biserică, pe o stradă paralelă, în spate, înghesuită între blocuri și magazine fără farmec, la prima vizită, a doua ușă era închisă.

Interiorul e simplu și auster, lângă biserică e și mânastirea franciscanilor, unde e o casă de oaspeți pentru voluntarii din diverse țări… citesc undeva pe zid, Finlanda.

Să vedem ce mai e grozav prin zona de nord-est deocamdată. … nu sunt călătorul ideal, navighez în derivă pe rețeaua de străzi liniștite cu case de tot felul, cert e că nu alerg ca la maraton prin marile orase, sunt pe o insulă, sper să nu dea cutremurul, dar va veni o furtună mare la 7 zile după plecarea mea … să râda toți turiștii de mine că nu prea mă topesc după oglinda nouă a stațiunii/oraș, să mă arunce în mare, da nu știu să înot și daca mă ia valul, cine mai scrie pe Afa... mă pierdeți de client. :((

Stau acum în alt tablou, răstignită’’ în unghiul extrem al insulei …. căutând parcă un punct de echilibru, sunt în spatele Acvariului în stil Art Deco , ridicat de italieni și explorez mările … zilele sunt superbe, plaja Ellis cu aer mediteranean și apoi plaja Cazinoului e strivită de turiști, mă uit la niște baloane ridicate în aer, respir aerul sărat … cam asta e pastila de romantism … mă arunc seara gratuit pe un șezlong, pentru concertul mării, ronțăind floricele, cu ochii pe vapoarele care se întorc din drum.

Nefiind expertă în turismul maritim grec, mă uit la stânga și la dreapta, la hotelurile de 4 si cinci stele... asta e o altă felie din Grecia mult visată.

Revin pe faleza de promenadă, paralelă cu șoseaua care merge spre Ixia, mare bucurie, e liberă de turiști … trec prin fața plajei Akti Miaouli , aproape goală … testez temperatura apei și-mi zboară pălaria de la mall în apă, chestia asta îmi smulge un zâmbet … momentul preferat al zilei e desigur spectacolul apusului de soare, scufundarea astrului în Marea Egee, care mă scoate din priză, sunt deja cu capul în nori, la cinematograful în aer liber … sunt destui amatori pe plajă cu aparatul de fotografiat... vântul suflă de mama focului.

Mă proptesc pe o bancă pe un dig spălat de valurile furioase ale Egeii, meditatie, contemplare si iar contemplare, gata, m-am spovedit destul... Irina, ai fost si tu acolo, pe dig. M-am înfășurat seară de seară în lințoiul negru al nopții, receptând de pe dig agonia zilei.

In fața statuii lui Diagoras e trafic intens de mașini, mă uit cu jind în zare … la orizont e muntele Smith, observ autobuzul turistic cum se ridică el la etajul superior spiritual, să ajungă turiștii serioși în Olimpul din Rhodos-ul antic… ce ar fi să merg 2 km pe jos, ? nu uitați că eu am vertijuri, sunt o mare lașă, tocmai am scos mânuța din bandaje și încă mă doare cotul rupt, plus un deget lovit zdravăn la un picior. :))

Mă cheamă glasul secolelor... nu-mi dau însă mult timp ifose antice, rămân neputincioasă fizic la stadiul de contemplare al dealului…. parcă Platon zicea că aceasta e o activitate serioasă… mi-ar fi surâs mai mult o seară de teatru antic

7. Comerțul modern ….

După ce am lăsat vulturii imaginari din cap să zboare deasupra dealului, mă dedau plăcerii explorării rețelei de strazi care merge spre Poarta Amboise, descopăr rețeaua comercială modernă, Zara, Sephora, magazine pe Ameriks Street, un Mark Spencer pe strada Diakou, nu e prea grozav … Schimb direcția, mă rătăcesc, număr străzi scurte la stânga și la dreapta, popas la bar, pentru un suc de portocale.

Patrulez în altă secvență a timpului la braț cu copiii grecilor care merg la o școală pe strada 28 Octombrie, mă uit curioasă prin gard la uniforma puștilor de 8 ani la ora de sport, mă crucesc ce cuminți sunt, mă gândesc că e luna lui septembrie, recunosc că nu mi-e deloc dor de clopoțel.

Ajung pe Strada Martirilor 25 și în 15 minute sunt în portul antic Mandraki , căutând fantoma Colosului din Rhodos, în orașul nou … dar unde e minunea? nu pot simula nici o emotie, nu scot nici o vocală

Iau pulsul orașului în zona portuară, sunt cu ochii după statuia căprioarei si a cerbului, lichidez fulger mitul copilăriei cu Colosul … a fost, nu mai e nimic … în zare bifez fortul Sfântul Nicolae și trei mori bizantine minunate, celalte sunt deja în neant, mi s-a făcut dor de morile olandeze … flutur și eu batistuța, că-mi curge oleacă nasul și chiar aud în jurul meu vorbindu-se românește... copilul întreabă:, Tata, unde e Colosul din poze? ’’.

Mă uit galeș la bărcile și vaporașele care se leagănă pe luciul mării, portul nu e ocolit de epidemia turistică, mă invită o tanti pe un scaun să mă urc într-o corabie de pirat pentru o croazieră fulger de o oră … mă ia fiorul când văd balansul :)) …. nu mă urc nici legată cu frânghii… aveti și colac de salvare? m-a pierdut de mușteriu… adio Faliraki plaje, golfuri… e bun și autobuzul... o doamnă din hotelul meu îmi povestise dimineața la micul dejun, cum a rămas ea nefericita într-un vapor de linie în pană, în mijlocul mării, în drum spre Marmaris, într-o croazieră de coșmar. s-a și înecat povestindu-mi nervoasa cu un sămbure de măslină. :))

Vai de capul ei, al meu a fost mai deștept, am renunțat la orice cutie plutitoare pe mare... ducă-se insula Symi, pe apa sâmbetei, mai bine laș și sănătos, fericite sunteți voi fetele mele de pe Afa … și dacă râdeți de mine ce? credeți că nu mai dorm la noapte? dorm buștean... plici… aud să știți …:((

Sunt în Plateia Eleftherias, atenția mea e atrasă de alte oglinzi arhitecturale în stil Italian … actualul tablou din orașul nou, se datorează italienilor care au ocupat insula în 1921, construind pe promenadă clădiri elegante, monumentale, un tribunal, o primărie, o filială a Băncii Greciei si uite lista cu cele contemplate de mine în premieră absolută… aplauze, strigă o voce fericită.

Intru în biserica metropolitană Evanghelismos (1925) ridicată de italieni, îmi umplu ochii cu picturi pe perete, realizate de un pictor, Fotis Kontoglou, ar trebui să cad în extaz sub niște candelabre impresionante, dar parcă mai frumos este exteriorul.

* Urmează clădirea Poștei din Rhodos (1920) numită Palazzo delle Poste, în stil arhitectural al renașterii, proiectată de marele arhitect italian Florestano di Fausto… e prima oară că aud de el.

* Palatul Guvernatorului, chiar e impresionant, mă trimite cu gândul la falnicele palate venețiene, el este astăzi sediul prefecturii … da, a fost pe gustul meu… dar nu am dat cu subsemnatul prin birourile prefecturii.

Teatrul Național (1937) ridicat de italieni, se chema Teatro Puccini în onoarea marelui compozitor … mă declar satisfăcută, italienii pot sta cu fruntea sus, chiar dacă au invadat odată orașul.

Nea Agora e o clădire albă uriașă, credeam că e aici vechea piață de pește, fructe și legume... a fost odată, s-a dus… nu e nici un strugure, nici un pepene, nici un grec să strige:, vindem pierseci proaspete, veniți la nenea’’, aș fi avut chef să gust măsline …. vise, e un spațiu comercial, cu niște bănci, un shop bazar cu suveniruri și multe prostioare simpatice, o pizzeria, un chioșc drăgălaș … îmi place însă arhitectura clădirii în stil arab, e clădirea refăcută tot de italianul Fausto…. Grecii de azi se întâlneau în jurul ei sau în curtea interioară, unde jucau table și dădeau din mâini.

Am găsit la ieșire pe un colț așa zisa stație de autobuz urban, să nu mai aud de ea pe veci, m-a lăsat a treia zi autobuzul la Kalithea pe o șosea pustie, la întoarcere m-a sărit șoferul din stație, ca nu mai era loc de turiști și pasageri, autostop scria pe mine… îmi amintesc ca fix acolo m-a sunat Cornel să-mi comunice niște schimbări legate de transferul de la hotel la aeroport și am intrat ușor în panică.:)

Mă întorc pe altă rută, de-a lungul mării în direcția Cazinoului , fostul Grande Albergo delle Rose, o clădire emblematică cunoscută sub numele de Visul Estului, devenită după 1927, o destinatie de vacanță la modă pentru elita vieții politice, culturale … au trecut pe aici Aristotel Onasis, Winston Churchiil, primii miniștri ai Greciei, turiștii români și subsemnata prin grădini, era acolo o terasă, să intru să nu intru?

Hotelul renovat de arhitecții italieni a păstrat grandoarea trecutului de aur. Cazinoul ar fi un punct de atracție pentru jucătorii din întreaga lume … o fi, da eu nu sunt un vip … lipa, lipa, în papuci, o iau pe strada George Papanikolaus, intru fericită apoi pe o străduță cu palmieri, unde e parcul unui fost primar din Rhodos, acolo e muzeul de artă modernă, o galerie nouă, dar nu am chef de pipăit tablouri, oricum era închis după 5.

Punct final … e din nou vremea apusului de soare care se stinge în mare ca un bulgăre de turnesol sub complicitatea vântului neliniștit… vreau la cetate, vreau în labirint... ce mi-a plăcut în orașul nou, e o terasă grozavă ca în vis, într-o curte de grec împodobită, unde am dat de niște olandezi, ei au fost singurii mei companioni de conversație.

Păpica. Taverna La Roof a fost pub-ul favorit, în culori pictate, alb albastru, era la 10 pași de copacul meu prieten … acolo am dat gata niște mâncăruri grecești traditionale, la o măsuță cu două scaune, unde niște musculițe fugeau pe pereți, o bicicletă era ancorată sub acoperișul casei.

Recomand în orașul nou și alte taverne excelente unde am servit cina New Village pe Nikiforou Mandilara, acolo o grecoaică căsătorită cu un român de la Pitești, orașul meu natal, te pescuiește elegant pe stradă, invitându-te la terasa cu décor alb albastru, unde vizionezi un meci de fotbal pe un ecran Tv uriaș... mergeți și la Alli Historia pe str. 28 Octombrie, unde cu 15 euro primesti un menu complet, prea bogat, am săturat cu el și mâța de sub masă.

Aici se termină, filmul meu’’ turistic de lung metraj despre cele două oglinzi ale orașului Rhodos… hai că devin grecofil, dacă nu rup piramida de notițe scrise, vă scriu poate și despre cafeneaua domnului poreclit Hașis, o adevărată comoară istorică de 700 de ani…. întrebare de baraj, va fi Rhodos ultima mea escală în Grecia? posibil.

---

VIZUALIZĂRI: 1503 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI