Rhodos Town - un fermecător melanj cultural și istoric

TIPĂREȘTE

Să ajungem în insula Rodos și să nu-i fi vizitat capitala era de neconceput în ceea ce ne privește! Am plecat de acasă cu impresia că jumătate de zi ne va fi de ajuns, ceea ce, la fața locului, s-a dovedit foarte, foarte departe de adevăr! Orașul vechi Rodos are multe de oferit turistului avid de informație, noi am mai suplimentat timpul alocat cu încă jumătate de zi și abia-abia să zic că am bifat chestiile basic... Desigur, pe altele situate la scurtă distanță (Acropole, Parcul Rodini, Acvariul, plaja Elli) le-am reportat pentru data viitoare.

Prima zi

Dispunând de mașină închiriată, n-a fost nevoie decât de câteva minute pentru a străbate distanța dintre aeroport și capitală. N-aveam idee exact unde să parcăm, am urmat și noi indicatoarele către Old Town și, când am început să zărim zidurile vechi, am căutat să poposim. S-a nimerit să fie undeva în partea de sud-est, în vecinătatea stadionului, am parcat gratuit pe marginea străzii, în rând cu alte autoturisme, pe urmă am luat-o la pas. În orașul vechi n-au voie să intre motorizați decât riveranii, și aceia pe vehicule de mici dimensiuni.

Prima impresie a fost copleșitoare, deși văzusem poze și citisem cât de cât! Mă așteptasem să găsesc oarece ruine conservate, pe când în jurul nostru se ridicau adevărate fortificații crenelate din piatră alburie, înalte de câțiva metri, pe alocuri dublate de alte ziduri la fel de maiestuoase! Iar contrastul – ici-colo – cu vegetația de un verde crud și cu bogatele tufe de bougainvillea multicoloră mi s-a părut de-a dreptul fabulos!

Aveam să descoperim că pe întreg conturul vechii cetăți zidurile de apărare, turnurile, bastioanele și numeroasele porți sunt la fel de bine conservate, sporind senzația de întoarcere în timp. Am citit mai apoi că, în forma actuală, ele datează de pe vremea ocupației otomane, însă turcii doar au consolidat fortificațiile construite de ioaniți, iar aceștia pe cele „preluate” de la bizantini și tot așa. Și am mai citit că inițial nu erau decât 3 porți: Sf. Caterina – spre port, Sf. Ioan – drumul spre Lindos și Sf. Anton/Ambrosie ce făcea legătura cu vestul insulei. Evident, pentru o cetate, poarta este un fel de călcâi al lui Achile; pe măsură ce pericolele au scăzut, s-au creat alte și alte breșe în zidurile falnice, spre a facilita comunicarea.

În cazul nostru s-a nimerit ca vechea poartă a Sf. Ioan să fie cea mai apropiată și pe acolo am pătruns în cetate, după ce am traversat podul de piatră peste impresionantul șanț de apărare (în prezent, o râpă parțial acoperită de vegetație, prin care poți să te plimbi). Ne-am lăsat conduși de instinct, habar n-aveam încotro, dar nici nu ne interesa prea tare, convinși că în final „toate drumurile duc la...” – nu la Roma, ci acolo unde trebuie să ducă, la principalele obiective turistice.

Cum ar veni, ne-am pierdut pe străduțe (ah, ce-mi place!), pe sub bolți de piatră, printre case pe ale căror ziduri se cațără plante verzi și flori de toate culorile, printre vechi fântâni, abia ghicite bisericuțe sau moschei... Orele dimineții încă erau proaspete, soarele scălda totul în lumină clară, noi înaintam din ce în ce mai încântați, singura noastră grijă fiind să nu ne scrântim picioarele pe caldarâmul alcătuit din pietre rotunde, lucioase, înfipte de secole în pământul roșcat. Aveam să citesc mai apoi că Old Town cuprinde aproximativ 200 de străduțe, multe dintre ele fără nume.

Pe măsură ce înaintam în direcția mării, atmosfera devenea din ce în ce mai animată; au început să apară mici magazine cu suveniruri colorate, mici pensiuni organizate în case seculare, frumos împodobite cu flori și alte briz-brizuri, mici piațete cu terase îmbietoare. Precum era de așteptat, am ieșit în curând într-o stradă pietonală importantă, flancată de magazine și cafenele pe ambele părți; n-am știut la vremea respectivă, dar cred să fi fost strada Sokratus, principala arteră comercială a cetății, încă din cele mai vechi timpuri. În Rodos, Insula lui Helios, puterea soarelui sporește exponențial cu fiece minut, așa că ne-am trezit că ne tragem mai pe la margini de alee, umbrite parțial de copertinele magazinelor... Pisicile urbei cedaseră de mult și deja dormeau nestingherite pe praguri, în răcoarea aerului condiționat ce bătea dinăuntru...

Am ieșit într-o piață uriașă, integral pavată, centrată de o fântână și înconjurată de terase zumzăitoare; trebuie să fi fost Piața Hippocratus, la vremea aia n-am știut și nici nu ne-a păsat prea tare. Am luat-o cumva în dreapta, urmărind linia vechilor fortificații, am dat de un adevărat bazar, ce mi-a adus aminte de Istanbul (nu-i de mirare, căci Turcia e doar „dincolo de baltă” și, pe urmă, să nu uităm de cele 4 secole cât Rodosul a stat sub... imineii otomani!).

Altă piață – altă fântână (drăguță foc, cu niște căluți de mare). Acasă aveam să citesc că piața se numește „a Martirilor Evrei” , în amintirea celor peste 1600 de evrei ce au fost adunați de Gestapo în acest loc spre a fi trimiși spre lagărele de exterminare din Europa. Ca pretutindeni, și în Rodos populația iudaică a avut un parcurs sinuos, ba a fost alungată, ba primită cu brațele deschise; cert e că evreii au contribuit din plin de-a lungul secolelor la acest mix cultural rodian fantastic și că încă ocupă un loc însemnat, inclusiv fizic, existând în orașul vechi un cartier evreiesc cu locuințe specifice și sinagogi.

Nu-mi dau seama prin ce poartă am ieșit spre mare (a Fecioarei Maria, probabil). Am traversat șoseaua, dincolo este o mică plajă nisipoasă, mai că-mi venea să mă arunc îmbrăcată în apele colorate într-un turcoaz atât de limpede și frumos! Doar că „întâi treaba și apoi distracția” , așa că ne-am abținut și-am decis că-i timpul să vizităm și noi ceva – așa, cu simț de răspundere! „Hai, Tati, că-i aproape prânzul și-s 4 chestii de văzut!”

Am intrat din nou în cetate un pic mai la nord, prin impozanta Poartă a Mării. Aici, în apropiere, se află unul din cele 3 centre turistice, de unde ne-am aprovizionat cu o hartă (în sfârșit!) și cu câteva pliante. Și tot aici se află câteva din „chestiile de vizitat” .

Am început cu Muzeul Arheologic, de unde am cumpărat bilete combinate, pentru că știam pontul de la @maryka; costă 10 euro bucata și – foarte util! – sunt valabile timp de 72 de ore, pentru 4 locații: Muzeul Arheologic, Palatul Marilor Maeștri, Biserica Panagia tou Kastrou și Colecția de Artă Decorativă a Dodecanezelor. Altfel, primele 2 ar costa câte 8 euro, iar ultimele câte 3. Biletele se pot achiziționa doar de la Muzeul Arheologic sau de la Palat.

Muzeul de Arheologie este găzduit într-o clădire impunătoare cu 2 niveluri, de formă aproximativ pătrată, închizând între cele 4 laturi o curte interioară. A fost ridicată în sec. 15 de către Cavalerii Ioaniți, având destinație de spital; după ocupația turcă (1522), a devenit tabără militară.

Nu vă speriați, n-o să vă descriu fiecare încăpere și fiecare exponat, n-am de gând să vă răpesc bucuria de a le descoperi atunci când veți ajunge acolo ????! Vă spun doar că nu veți regreta timpul petrecut, ambele – clădirea seculară și expoziția interesantă – merită banii, timpul și atenția oricui! Există și o grădină cu un mic iaz și cu un foișor de inspirație otomană, a căror umbră era foarte apreciată de vizitatori, după cât am observat. Și niște mozaicuri frumoase, statui de marmură albă și, desigur, o sumedenie de artefacte scoase la lumină din cele 3 situri arheologice principale ale Rodosului (Lindos, Ialyssos și Kameiros), dar și de pe insulele învecinate.

Când am ieșit de la muzeu, trecuse binișor de prânz, eram deja toropiți de căldură, flămânzi și deshidratați, așa că am decis să sistăm deocamdată activitatea de informare turistică. Am aruncat doar o privire obosită celebrei Străzi a Cavalerilor, precum și bisericii Maicii Domnului de vis a vis, promițându-le că vom reveni a doua sau a treia zi, odihniți și mai pe răcoare... Am găsit o cârciumă undeva în nordul extrem al cetății, pe urmă am ocolit-o pe aceasta prin exterior, admirând necontenit spectaculoasele ziduri vechi...

A doua zi

De fapt, a fost a treia zi a șederii noastre pe insulă, ultima în care încă erau valabile biletele combinate. Am plecat din Stegna cât de devreme am putut și în cam jumătate de oră intram deja în cosmopolita capitală a insulei. De data asta am căutat o parcare mai aproape de obiectivele ce le aveam în plan; de fapt, de Palatul Marilor Maeștri, cu care aveam de gând să începem. Pe harta primită odată cu închirierea mașinii găsisem atenționarea de a parca gratuit doar pe locurile marcate cu alb (cum fuseseră cele din prima zi), cu plată (1,5 euro/oră) pe cele albastre și „în niciun caz” pe cele galbene. Parcarea pe care am găsit-o noi era cu plată, undeva în partea de nord-vest a cetății, aproape de stația centrală de aurobuze.

Deși pe hartă părea aproape, Palatul Marilor Maeștri s-a lăsat destul de greu accesat, abia după ce am parcurs o parte din șanțul de apărare (delectându-ne cu imaginea bogatelor tufe de bougainvillea ce împodobesc zidurile de piatră) și un mic labirint de străduțe pietruite.

Clădirea seamănă cu aceea în care se află Muzeul de Arheologie, doar că nu-i cea originală, ci o copie destul de fidelă. Construită în sec. 14 (pe locul unui vechi palat bizantin) de către Cavalerii Ordinului Sf. Ioan drept reședință pentru conducătorul lor (numit Mare Maestru) și centru administrativ, clădirea a devenit închisoare odată cu stăpânirea otomană. În 1856 este distrusă iremediabil de o deflagrație produsă în vecina moschee (fosta biserică Sf. Ioan); practic, în timpul unei furtuni, un fulger a atins minaretul și a făcut să explodeze praful de pușcă depozitat înăuntru. Pe lângă uriașele pagube materiale, nefericitul eveniment s-a soldat cu pierderea a peste 800 de vieți omenești...

Rodosul a revenit Italiei în 1912, iar începând cu 1937 s-a decis reconstruirea palatului și redecorarea lui. Arhitectului Vittorio Mesturino i-a revenit această nobilă misiune, restaurarea încheindu-se în doar 3 ani și clădirea devenind reședință de vacanță pentru regele Victor Emmanuel al III-lea și, mai apoi, pentru dictatorul fascist Benito Mussolini. Noutatea absolută a reprezentat-o „transplantarea” pe podelele încăperilor palatului a 37 de mozaicuri recuperate din clădirile civile și bisericile de pe insula Kos, distruse în mare parte în urma cutremurului din 1933.

Deasemenea, n-o să vă descriu muzeul pas cu pas, oricum ne-ar prinde Revelionul!... Amintesc doar că bună parte din parter adăpostește o expoziție permanentă dedicată istoriei milenare a insulei, chiar așa se cheamă: „Vechiul Rodos – 2400 ani” , cu numeroase artefacte însoțite de explicații amănunțite, ce te poartă prin toate etapele istorice, de la mitologie și până la momentul cuceririi otomane, în 1522. E foarte, foarte interesant. Cealaltă parte conține vechea capelă, iar la etaj se vizitează încăperile palatului, una după alta. Mobilierul de epocă frumos încrustat și sculptat, statuile de marmură, vazele pictate supradimensionate – și ele mi-au plăcut, desigur, dar cel mai mult m-au fermecat minunatele mozaicuri elenistice, romane și bizantine!

Temele reprezentate de acestea sunt cele obișnuite: motive geometrice, florale, animale, chipuri omenești, scene mitologice sau inspirate din viața de zi cu zi. Cercetătorii au ajuns la concluzia că materialul folosit este exclusiv local (pietricele colorate din insula Kos), dar „modelele” prezintă similitudini cu mozaicuri descoperite în alte regiuni vecine (insulele Dodecaneze, Cipru, coasta de vest a Turciei și cea de nord a Africii), dar și în zone mai îndepărtate, precum Constanța noastră, coasta Adriaticii sau Ravenna. O să pun câteva fotografii la final, mult prea puține decât aș fi vrut și ar fi meritat, mi-a fost foarte greu să le selectez...

O sală anume este dedicată lui Hermes Balducci și neprețuitei sale opere de conservare. Născut în 1904, tânărul a absolvit o facultate cu profil tehnic în Milano; în plus, pasionat de desen și arhitectură, a predat o vreme matematică, fizică și științele naturii. În 1930 se mută în Rodos și ulterior contribuie activ la recuperarea artefactelor istorice și culturale după cutremurul din 1933 ce a afectat insula Kos (în special a celor din basilicile bizantine și castelul din Nerantzia). Tânărul Balducci a desenat și colorat bună parte din mozaicurile salvate, în unele situații desenele sale fiind singurele ce mai amintesc despre aceste artefacte care ulterior s-au... evaporat în negurile războiului. Din păcate, opera sa a rămas neterminată (impresionant că sunt expuse câteva desene doar parțial colorate!) deoarece este răpus la numai 34 de ani de febră tifoidă!...

Ne-am abătut un pic spre Moscheea Suleiman, doar preț de 2-3 poze, căci nu se vizitează (cel puțin, noi am găsit-o închisă). A fost ridicată în primii ani după cucerirea otomană, ca omagiu închinat sultanului Suleiman Magnificul. În apropiere se găsesc ruinele școlii turcești, cele ale băilor turcești și biblioteca Sultan Mustafa, care adăpostește prețioase manuscrise turcești, persane și arabe.

Am revenit pe Strada Cavalerilor, probabil cea mai celebră din orașul vechi, arteră istorică al cărui rol era inițial de a uni Acropola cu portul. Cavalerii Ioaniți construiesc, rând pe rând, în sec. 14-15 așa-numitele „hanuri” , în care cei ce vorbeau aceeași limbă se puteau întâlni pentru socializare sau puteau găzdui compatrioți. Existau deci (și, fizic, există încă): un han „de limbă italiană” , unul „de limbă franceză” , altul provensal, unul spaniol și altul englez. Printre ele – intercalate bisericuțe și alte clădiri cu rol civil sau administrativ (atunci și acum), formând, de-o parte și de alta a caldarâmului pietruit, două șiruri unitare, unite ici-colo cu bolți de piatră.

Fostul han al Franței adăpostește în prezent Institutul de Limbă Franceză și poate fi vizitat liber. Găzduiește evenimente culturale și diverse expoziții temporare, noi am prins una numită „Rodosul în timpul războiului rece” . Mult mai interesantă mi s-a părut clădirea în sine, excepțional conservată.

Strada coboară agale, e ușor de parcurs în acest sens; chiar vă recomand această ordine de vizitare, în cazul în care vă propuneți să le vedeți pe toate în aceeași zi: întâi Palatul Marilor Maeștri, apoi Muzeul Arheologic care se află la capătul de jos al Străzii Cavalerilor, pe urmă Biserica Panagia tou Kastrou, iar la final micuțul muzeu de artă dodecaneză. Ultimele 3 sunt agregate pe o suprafață mică, simplu de ajuns de la una la alta.

Cum muzeul era deja bifat, am „sărit” direct la nr. 3, biserica. În traducere liberă „Maica Domnului a Cetății” , austerul edificiu (privit din afară, cu greu îți poți imagina că adăpostește o biserică!) a fost ridicat în sec. 11 și a funcționat ca basilică ortodoxă până la preluarea insulei de către ioaniți, ce au transformat-o într-una catolică. Desigur că nici turcii nu s-au lăsat mai prejos, au acoperit picturile murale, au atașat un minaret și i-au schimbat numele în moschee (Enterum Cami).

Italienii au început restaurarea, ocazie cu care s-au descoperit multe artefacte valoroase: monede de sec. 11 în fântână, câteva morminte de pe vremea cavalerilor și a otomanilor în curtea interioară. Din 1970, funcționează ca muzeu, în care am admirat și noi resturi de fresce murale și mozaicuri, icoane medievale, statuete, fragmente de piatră inscripționată. Pentru mai multe detalii, citiți, vă rog, articolul foarte bun pe care l-a postat aici, pe site, colega noastră @maryka!

Muzeul de Artă Decorativă a Dodecanezelor se află nu departe, pe o latură a piațetei vecine (lângă un ochios magazin de bijuterii). Aici n-am avut voie să facem poze și, fiind singurii vizitatori, chiar n-am putut mișca în front, doamna custode a stat numai cu ochii pe noi (și pe camerele de supraveghere) ! Păcat, căci mi-ar fi plăcut să mai răsfoiesc din când în când imaginile cu frumoasele exponate!... Muzeul adună într-o singură încăpere uriașă o serie de obiecte aparținând inițial Colecției Etnografice Italiene și Arhivei Folclorice a Insulelor Dodecaneze, precum și câteva provenind din donații sau chiar excavații.

Ele reflectă multiple activități, acoperind o perioadă destul de generoasă (sec. 16-20) și sunt reprezentate de costume tradiționale, țesături, broderii, obiecte decorative din lemn sculptat sau din diverse aliaje metalice meșteșugite cu măiestrie, farfurii și vase din lut pictat etc. Absolut minunate toate, o adevărată încântare pentru ochi și inimă!...

Am ieșit din nou spre mare; se făcuse iarăși foarte cald, dar nu puteam părăsi capitala fără să salutăm măcar un pic portul turistic. Zona acoperă o suprafață impresionantă și în niciun caz nu-i recomandabil să fie bătută în miezul zilei, căci nu prea ai unde să te adăpostești de razele nemiloase ale soarelui. N-am avut putere decât să facem o plimbare pe digul din dreapta, cel cu morile de vânt, până la Fortul Sf. Nicolae și mai departe, până în capăt, acolo unde este amplasată statuia înfățișând o căprioară de bronz. Și de unde, dincolo de golf, se poate admira una asemănătoare cu un cerb. Se crede că aici a fost amplasat celebrul Colos din Rodos, una dintre cele 7 minuni ale antichității, prăbușită în mare în timpul unui cutremur și niciodată refăcută, la recomandarea oracolului vremii...

... Cam asta a fost plimbarea noastră prin Rhodos Town, mai mult nu s-a putut de data asta... Nu știu ce m-a impresionat mai tare: atmosfera multiculturală?!... labirintul de străduțe medievale?!... superbele mozaicuri din palat?!... marea, cu ale ei culori și arome?!... Cu siguranță, toate la un loc. Toate, alcătuind un melanj unic, lăsând o urmă inconfundabilă în amintirile mele!

---

VIZUALIZĂRI: 3001 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI