«Encore Provence». Partea a II-a - Haihui prin sate

TIPĂREȘTE

După ce ne-am lăsat copleşiţi de admiraţie pentru ingeniozitatea de care au dat dovadă inginerii romani la construcţia podului peste Gardon, să ne tragem un pic sufletul înainte de a porni în explorarea zonei rurale situate la nord de Arles.

Să purcedem aşadar la drum. Deocamdată străbatem un ţinut plat, împânzit cu vii, livezi de măslini şi cireşi şi câmpuri de floarea-soarelui. Şi la numai 5 kilometri de Arles ne întâmpină magnifica ABBAYE DE MONTMAJOUR, aflată din păcate în ruină. A fost ridicată în secolul al XII-lea în stil romanic de câţiva călugări benedictini. Fiind un important loc de pelerinaj, cu timpul abaţia s-a îmbogăţit din vânzarea de indulgenţe iar după Revoluţia din 1789 a fost achiziţionată de un negustor care a înstrăinat pe bani frumoşi cele mai valoroase obiecte de cult.

La jumătatea secolului al XIX-lea, în cadrul unei mişcări de reevaluare a comorilor arhitecturale medievale (vezi aici pentru câteva detalii despre cel mai de seamă restaurator al epocii, arhitectul Viollet-le-Duc), s-a încercat refacerea construcţiei, fără a se ajunge decât la rezultate parţiale. Porţiunea cea mai interesantă rămâne claustrul, care rivalizează ca eleganţă cu Cloître St-Trophime din Arles. Atmosfera sa romantică l-a inspirat pe Van Gogh pentru pictarea tabloului „Apus de soare la Montmajour”.

Ne continuăm periplul prin Bouches-du-Rhône şi pătrundem pe şoseaua secundară care duce spre LES BAUX-DE-PROVENCE, unul dintre cele mai spectaculoase „villages perchés” din regiune. Satul fortificat stă cocoţat pe un pinten de stâncă şi de la depărtare casele aproape că se confundă cu pietrele. Datorită poziţiei sale înalte, a fost preferat ca loc de construcţie a unui castel medieval, de unde eventualele atacuri ale inamicilor puteau fi observate de la distanţă. Abandonat de mult timp, castelul este acum o ruină, însă străduţele care urcă destul de abrupt către el sunt înţesate de turişti veniţi să admire de sus priveliştea, să cumpere suvenire ori să bea ceva la una dintre multele cafenele. Atenţie, satul este pietonal; va trebui să lăsaţi maşina în parcare, la poalele stâncii.

La numai 8 km nord de Les Baux se află ST-RÉMY-DE-PROVENCE, un sat ceva mai cosmopolit, în care tradiţiile locale, cel mai elocvent reprezentate de aglomerata piaţă alimentară, se îmbină în chip fericit cu modernismul şi eleganţa unor galerii de artă şi buticuri. În centrul său se înalţă conace din secolele XV-XVI, unul din ele aparţinând familie de Sade, strămoşii faimosului (şi infamului) marchiz.

La marginea satului se află anticul Glanum, aşezare întemeiată de un trib celtic-liguric, dezvoltată de greci şi ajunsă în timpul Pax Romana un adevărat oraş, cu vile, forumuri, temple şi terme. Pe aici trecea Via Domitia, drumul care lega Italia de Spania. După destrămarea Imperiului Roman, în apropierea sa a apărut un târg care şi-a luat numele după abaţia St-Remi din Reims.

Venind dinspre Baux, veţi zări pe şosea două monumente excepţional păstrate, Les Antiques. Clădirea Mausoleului, dispusă pe trei nivele, adăpostea probabil mormintele a trei fraţi. Este bogat ornamentată cu coloane corintice, frize împodobite cu sculpturi de cai, scene mitologice şi de luptă. Arcul de Triumf este cel mai vechi din Franţa iar sculpturile înfăţişează prizonieri gali. Partea superioară, care purta inscripţia votivă, a fost distrusă, dar se crede că monumentul a fost ridicat de Augustus Cezar. În spatele acestor monumente se întinde situl arheologic, pe care nu am avut timp să-l vizităm.

În imediata apropiere a ruinelor romane se află Saint-Paul de Mausole, azilul în care Van Gogh s-a internat din proprie voinţă şi unde a petrecut un an din viaţă. St-Paul de Mausole este de fapt o mănăstire romanică din secolul al XI-lea, păstorită în timp de diverse congregaţii, cumpărată de statul francez după Revoluţia din 1789 şi transformată pe la jumătatea secolului al XIX-lea în spital psihiatric.

Van Gogh a avut la dispoziţie trei camere: una pentru dormit, a doua pentru pictat şi a treia pentru depozitarea pânzelor. Centrul cultural cuprinde camera sa privată reconstituită, cu reproduceri după tablourile realizate aici (încă un motiv pentru a mă mobiliza pe viitor ca să ajung la Amsterdam, la Muzeul Van Gogh), precum şi fostul claustru romanic. Atmosfera liniştită s-a păstrat iar frumoasa grădină interioară i-a oferit, cu certitudine, pictorului un loc de meditaţie şi de lucru pentru „Irişi la Saint-Rémy”, „Livada cu măslini” sau autoportrete. Turişti erau, cu nemiluita chiar, şi de toate naţiile.

La 15 km vest de St-Rémy şi cam tot atâţia nord de Arles două târguşoare, aflate faţă în faţă pe malurile Rhônului, îşi dispută întâietatea. Sunt TARASCON şi BEAUCAIRE. Tarascon a devenit celebru mulţumită romanului lui Alphonse Daudet „Tartarin din Tarascon” (1872), o simpatică poveste în tentă umoristică despre pasiunea pentru vânătoare a localnicilor, „capul răutăţilor” fiind rotofeiul Tartarin. Pentru a nu-şi pierde reputaţia de mare vânător, acesta este nevoit să se îmbarce pe o navă cu destinaţia Algeria, de unde se întoarce escrocat şi falit, dar prezentându-şi cu mândrie concetăţenilor trofeul: un leu bătrân, blând şi orb.

În Tarascon, pe malul apei, pe locul unui „castellum” roman, se înalţă un frumos Château cu turnuri rotunde şi pătrate. Cu excepţia vizitatorilor castelului, satul mi s-a părut cam adormit, mult mai animat fiind portul de agrement din Beaucaire, cu zeci de vase trase la mal pe unul din canalele Rhônului, o privelişte ce nu va înceta niciodată să mă încânte.

Să continuăm însă să înaintăm spre nord, către CHÂTEAUNEUF-DU-PAPE, celebrul centru viticol înconjurat de vii nesfârşite, perfect rânduite. Pe şosea, numeroase panouri te atrag să poposeşti la câte un domaine iar strada principală este plină de enoteci şi restaurante (destul de scumpe, după cum era de aşteptat). Papii din Avignon au avut aici o reşedinţă de vară, de unde şi denumirea localităţii.

Pătrundem în departamentul Vaucluse şi la 10 km nord de Châteauneuf se află ORANGE, un obiectiv turistic de cu totul altă factură şi de neratat, după părerea mea. Aşezarea a fost fondată sub numele Arausio în anul 35 î. Hr. de către veteranii Legiunii a II-a şi dispunea de toate dotările specifice unui oraş roman. Ţinta noastră a fost Théâtre Antique, cel mai impresionant teatru roman din Europa, după cum afirmă specialiştii, inclus în 1981 în patrimoniul mondial UNESCO. Biletele le-am achiziţionat de vizavi, de la Espace Culturel, care prezintă în cadrul unei expoziţii permanente descoperirile arheologice efectuate in situ, adică în Parc de la Colline St-Eutrope, unde se poate vizita şi un al doilea monument important, şi anume Arcul de Triumf, care comemorează victoriile lui Iulius Cezar asupra galilor.

La fel ca în cazul Pont du Gard, deşi prevenită, la intrarea în teatru mi s-a tăiat respiraţia. Mon Dieu, mi-am zis în sinea mea (deşi pe româneşte, desigur, ştiut fiind că orice om înjură, se lamentează, se miră şi se bucură în limba suptă de la sânul mamei), uite un zid din spatele scenei păstrat intact! Al doilea se află la Aspendos, în Antalia. Cel provensal, lung de vreo sută de metri şi înalt de 36 m, are însă în centru, într-o nişă, statuia în mărime naturală a împăratului fondator al teatrului, Împăratul Augustus. Zidul pe patru nivele asigură o acustică excepţională, motiv pentru care teatrul găzduieşte frecvent spectacole de operă.

Ah, aici chiar nu mă pot abţine de la o divagaţie; prea am râs cu lacrimi citind episodul relatat de Peter Mayle în «Din nou în Provence». Autorul povesteşte cum a asistat la un spectacol susţinut de Luciano Pavarotti în teatrul din Orange. S-a nimerit să stea alături de o localnică şi femeia a insistat că pauzele făcute de tenor între arii nu erau menite a odihni corzile vocale, ci pentru a întrema organismul hrănindu-l. Mayle pare să-i dea dreptate, şi astfel apare în mintea lui următoarea combinaţie între concert şi meniu: „DONIZETTI (Insalata di carciofi); CILEA (Zuppa di fagioli alla Toscana) ; ENTRACTE (Sogliole alla Veneziana) ; PUCCINI (Tonnelini con funghi e piselli) ; VERDI (Formaggi) ; MASSENET (Granita di limone) ; ENCORE (Caffè e grappa) . ”

Să fie adevărat? Cine ştie?

Încântaţi de cele văzute, pornim către o altă destinaţie: VAISON-LA-ROMAINE, aflată la vreo 25 km nord de Orange. Străbatem o zonă deluroasă şi pustie, cu vii şi livezi de cireşi; nicio aşezare omenească, doar nişte ferme, hambare şi grajduri ce se zăresc în depărtare, unele din ele transformate, bănuiesc eu, în gîtes, case de vacanţă echipate pentru self-catering şi oferite spre închiriere. Puţine maşini pe şosea, dar depăşim tractoare încărcate cu lădiţe cu cireşe.

La o intersecţie de drumuri dăm peste un auberge, în faţa căruia staţionează tractoare şi camionete. A, e ora mesei, respectată cu sfinţenie în Provence. Aşa că oprim şi noi, intrăm în sala simplă şi fără fasoane, ochim una din cele 2-3 mese rămase libere şi aşteptăm să primim meniul. În jur, fermieri în haine de lucru, discutând cu voce joasă, din respect faţă de mâncare şi de paharul de vin rosé din faţă (ce dacă şofează, doar suntem în Franţa!). După câteva minute la masa noastră se înfiinţează patroana, o femeie mărunţică şi iute ca un titirez. Are în mână un carneţel soios şi un pix şi ne priveşte întrebător. Cerem meniul. Ne spune că nu e nécessaire: pentru ziua aceea a pregătit o supă cu legume, ratatouille, adică o tocană cu ardei roşii, dovlecei, vinete, roşii şi ceapă, şi la desert crême brûlée.

Cam subţire pentru foamea noastră dar asta e. Înalţă din sprâncene şi ţâţâie dezaprobator când nu comandăm vin. Îi explicăm că suntem cu maşina şi ridică din umeri: şi ce dacă? După care dispare şi revine cu un mic platou cu aperitive: nişte pâté de foie gras şi cârnăciori. Ei, aşa mai vii de acasă! Mâncăm supa şi tocana şi renunţăm la crema de zahăr ars în favoarea unor feliuţe de brânză. Deja sala începe să se golească. Peste vreo jumătate de oră se vor trage obloanele şi ziua de lucru se va sfârşi, dar numai aparent, căci imediat se vor face socotelile şi se va stabili meniul pentru ziua următoare.

Pe la trei după-amiaza ajungem la Vaison, numită de romani Vasio Vacontiorum şi lăsăm maşina în parcarea uriaşă pentru a vizita situl arheologic, a cărui excavare a început abia în 1907. De la Maison du Tourisme et du Vin (!) luăm o hartă şi purcedem în explorare. Străbatem Puymin, cea mai importantă porţiune a oraşului roman, care cuprindea tribunalul, teatrul, templele, termele şi prăvăliile.

Vizităm Maison des Messii, locuită probabil de una dintre familiile de vază ale urbei şi înconjurată de o grădină cu flori şi chiparoşi, Casa cu delfini şi Casa cu bustul de argint, ambele vile cu coloane frumoase şi podele mozaicate. Aruncăm un ochi spre teatru (dezamăgitor după experienţa din Orange) şi ne oprim la Porticul lui Pompei, o structură masivă de 65 m înălţime în ale cărei nişe au fost amplasate copii ale statuilor descoperite în sit, originalele fiind expuse la Musée Théo Desplans, împreună cu alte numeroase artefacte.

Dincolo de podul roman peste râul Ouvèze se întinde Haute Ville, cartierul medieval bine conservat şi restaurat, cu străduţe pietruite înguste, fântâni şi case din secolele XIII-XVII construite în bună parte cu pietre „împrumutate” de la romani (ca la Densuş).

Şi uite aşa mai trece o zi şi vine duminica. Ei bine, duminică avem un program bine stabilit: vom merge la L’ISLE-SUR-LA-SORGUE, la târg. Satul e traversat de canale şi din loc în loc se văd mori de apă, acoperite acum de muşchi, care pe vremuri furnizau energie pentru fabricile de mătase, hârtie şi lână. La ora 9:30, când ajungem noi, deja nu mai găsim decât cu mare greutate un loc de parcare pe o stradă lăturalnică. Tot satul s-a transformat într-o imensă piaţă. Isle e vestit pentru al său foire aux brocantes, târgul de antichităţi şi curiozităţi, al doilea ca mărime şi importanţă în Franţa după cel de la Paris şi amenajat pe o parcelă distinctă.

Tablouri şi rame aurite, porţelanuri fine, moblier Ludovic al nu ştiu câtelea, lampadare, cărţi vechi, medalii, insigne şi multe altele – toate sunt expuse pe tarabe sau direct pe jos. Mai înspre „centru” apar şi negustorii de pânzeturi, lavandă şi săpunuri, uleiuri aromate, pâine de ţară, brânzeturi, condimente, tapenade iar hărmălia e de nedescris. O mulţime imensă de oameni veniţi la cumpărături, în căutare de chilipiruri sau doar ca să caşte gura. Ne strecurăm printre ei ţinându-ne de mână, căci riscul de a ne pierde în îmbulzeală e foarte mare şi după ce achiziţionăm câteva nimicuri, poposim în piaţă, în faţa unei biserici „noi” (secolul al XVII-lea) pentru o binemeritată clipă de odihnă la o cafea.

Şi cum „călătorului îi stă bine cu drumul”, nu ne întindem prea mult la leneveală şi o luăm din loc spre FONTAINE-DE-VAUCLUSE, sat aflat la 8 km est de Isle. Peisajul se schimbă, apar munţi şi pârâuri iuţi, cu nelipsiţii amatori de rafting pe poziţie şi centre de închiriat echipament sportiv presărate din loc în loc. Pe drum ne însoţesc bicilişti care trag din greu pe pantă. Atracţia satului este chiar „fântâna” râului Sorgue din denumire – un fenomen natural extrem de interesant.

De la poalele unei stânci „cuib de vulturi” de 250 m înălţime ţâşneşte un izvor cu un debit impresionant (22 m³/s – înţeleg că după topirea zăpezii poate ajunge la 110 m³/s), unicul debuşeu al unui bazin subteran de 1.200 km² aflat, se pare, la peste 300 m adâncime. Celebrul Jacques Cousteau nu a reuşit să îi atingă fundul. Datorită debitului mare, apa formează chiar de la izvoare un lac, după care se prăvale mugind către sat, însoţită pe drum de simpatice mori.

Ca să ajungi la izvor trebuie să laşi maşina în parcare, apoi să treci pe lângă câteva restaurante, cafenele şi magazine cu suvenire, pentru a intra pe o potecă de pământ care înaintează paralel cu pârâul. Cei mai tineri, mai zvelţi şi mai curajoşi decât noi pot coborî pe malul râpos, sărind din piatră în piatră, pentru a studia fenomenul mai îndeaproape. Noi ne-am mulţumit să-l admirăm de sus; priveliştea este de-a dreptul spectaculoasă. După care am revenit în parcare, dar nu înainte de a ne înfrupta dintr-o omletă cu trufe (porţie pentru două persoane). În imediata apropiere a parcării se află un mic Muzeu Petrarca. Poetul italian s-a retras aici timp de 14 ani pentru a-şi plânge în linişte dragostea neîmpărtăşită pentru Laura.

Noi mai avem însă treabă, ne-am propus să ajungem la GORDES, un alt „village perché” cu case din piatră, devenit de câţiva ani un magnet pentru investitorii în afaceri imobiliare. Dacă te strecori totuşi printre agenţiile acestora şi galeriile de artă care au împânzit străduţele, mai poţi descoperi câte o casă netransformată în pensiune sau o prăvălioară cu legume şi fructe. Partea bună este că şoseaua către Gordes este în aşa fel construită, încât satul e perfect vizibil de la distanţă şi panorama e splendidă.

La numai 4 km de Gordes, pe un drum ce şerpuieşte în jos printre păduri de foioase, se află o altă comoară provensală: ABBAYE DE SÉNANQUE. Abaţia a fost fondată în 1148 şi de-a lungul secolelor a cunoscut perioade de glorie şi bogăţie care au alternat cu altele de distrugeri, epidemii de ciumă şi abandonare. Totuşi o mână de călugări încă mai locuiesc acum aici. Câmpul de lavandă (din păcate neînflorită complet în iunie) din spatele zidurilor sale groase din piatră cenuşie este, alături de podul din Avignon, una din imaginile-simbol ale regiunii. Se vizitează în tururi cu ghid. Stilul sobru, lipsit complet de decoraţiuni, atât la exterior, cât şi în curtea cu arcade, refectoriu şi dormitorul comun al călugărilor, toate recent restaurate, reflectă modul de viaţă auster al ordinului cistercian, întemeiat la 1098 de Sfântul Bernard, dar în oarece contrast, aş zice, cu magazinul de suvenire ultramodern de la intrare, unde se comercializează, în afara obiectelor religioase, şi miere, săpunuri şi produse pe bază de lavandă.

În Luberon întâlnim alte câteva sate demne de toată atenţia. Printre acestea, ROUSSILLON, un mănunchi de case ocru-roşiatice (din cauza materialului de construcţie – limonitul extras din carierele din apropiere) cocoţate deasupra unui peisaj spectaculos format prin erodarea pământului roşu şi exploatarea zăcămintelor de minereu, care au dus la apariţia unor stânci cu forme ciudate. Legenda spune însă altceva: cândva, pe la începuturile epocii medievale, Simonde, soţia stăpânului local, s-ar fi îndrăgostit de un trubadur, ucis apoi de soţul gelos. Îndurerată, Simonde s-ar fi aruncat de pe o stâncă, pătând-o cu sângele ei. Legendă sau nu, adevărul este că peisajul pare ireal, mai ales la apusul soarelui, pe care îl puteţi aştepta zăbovind la una din terasele din micile pieţe – placettes – şi întreţinându-vă cu localnicii, veniţi să mai schimbe o vorbă-două cu vecinii la un pahar de pastis.

MÉNERBES se înalţă printre pădurile de pini şi cedri, deasupra unei văi, pe o creastă de deal cu panorame splendide spre Gordes, Roussillon şi Mont Ventoux care se deschid din apropiere de Citadelle, ruinele unei fortăreţe datând din secolul al XIII-lea care a servit drept mijloc de apărare pentru protestanţi în perioada războaielor religioase cu catolicii. Dacă aveţi timp, faceţi o oprire în Place de l’Horloge pentru a admira clădirea primăriei. Sau, la mică distanţă de Ménerbes, la Musée du Tirrebouchon, experienţă pe care am descris-o în primul articol al seriei.

Dacă timpul vă presează, porniţi spre BONNIEUX, satul săpat în stâncă situat la 11 km sud de Roussillon. De lângă biserica din secolul al XII-lea se vede cel mai bine valea, deşi privelişti frumoase se deschid aproape din orice colţ al străduţelor în pantă.

În drumurile noastre am trecut, bun înţeles, prin alte şi alte sate, dar cele prezentate aici mi s-au părut cele mai reprezentative. A fost o mare plăcere să vizitez zona rurală, să admir câmpurile de lavandă, livezile de măslini şi cireşi, viile minunat îngrijite, să privesc casele cu flori la ferestre, să beau o cafea în pieţe şi să conversez, ori de câte ori am avut ocazia, cu cei numiţi, cam pompos poate – „truditorii pământului”, care pentru mine rămân les vrais provençaux.

Ceea ce nu înseamnă că i-aş fi neglijat pe orăşeni. Motiv pentru care vă invit să parcurgeţi şi următorul capitol al poveştii despre Provence, cel dedicat oraşelor. Călătoria continuă.

Pentru moment mă mărginesc însă a spune:

Merci Provence.

---

VIZUALIZĂRI: 4561 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI