«A Year in Provence»

TIPĂREȘTE

Désolée, chers amis AFA-işti: titlul e înşelător. Şi nici nu-mi aparţine; l-am „furat”. Adevărul e că nu am petrecut un an în Provence (şi pe Coasta de Azur), ci numai trei săptămâni.

Cum de am ajuns acolo? Influenţaţi de Brad Pitt şi Angelina Jolie, de John Malkovich, Victoria şi David Beckham sau Elton John, care şi-au achiziţionat cât o „moşioară” în această zonă din sud-estul Franţei? Nu, stai aşa, ei au poposit în Provence după noi. Te pomeneşti c-or fi aflat că familia Ion din România şi-a făcut concediul în 2008 pe melagurile provensale şi şi-or fi zis că merită să dea şi ei o fugă... Inspiraţia nu ne-a venit nici de la faimosul fashion designer Pierre Cardin, care a cumpărat aproape întreg satul Lacoste, transformându-l într-un „decor de operă” plin de galerii de artă şi magazine de lux cu preţuri care sfidează posibilităţile financiare ale localnicilor. Concurenţă îi fac miliardarii ruşi, care aruncă fără jenă cu saci de euro pe conace-palate situate în arealul mai exclusivist al Nisei sau Cannes-ului, pe grădini de trandafiri de zeci de hectare, aerodromuri private şi câte şi mai câte.

Nu, noi am ajuns în Provence nu luându-ne după celebrităţi, ci datorită unei cărţi – «Un an în Provence» –, publicată în 1989 de un oarecare scriitor pe nume Peter Mayle, un englez care, după ce a făcut carieră în advertising şi oareşce avere din cărţi de educaţie sexuală pentru copii şi tineret, s-a stabilit împreună cu soţia şi cei doi câini în zona provensală Luberon din departamentul Vaucluse (cel pe care, alături de Bouches-du-Rhône, l-am „bătut” şi noi cel mai abitir cu piciorul şi cauciucurile). Pe un deal situat între satele medievale Ménerbes şi Bonnieux şi-a cumpărat o mas, mai pe româneşte spus o fermă, cu vreo cinci pogoane de viţă de vie, o mică livadă de cireşi, o casă cu cave, adică pivniţă de vinuri, şi ziduri de un metru grosime. Şi să nu uit: trei fântâni, câţiva chiparoşi şi mai ales o piscină, atracţia principală pentru oaspeţii britanici, unii dintre ei nişte cunoştinţe obscure care au început imediat să se autoinvite. O proprietate splendidă, ce mai! Pe care Mayle, s-a apucat, evident, s-o renoveze, acest prim volum al seriei lui provensale relatând, într-o manieră bonom-umoristică, păţaniile întâmpinate cu arhitectul, constructorii, tâmplarii, faianţarii etc. etc., ca şi eforturile familiei de a se adapta traiului paşnic din Provence după viaţa trepidantă din Londra.

Cartea lui Mayle a provocat o adevărată isterie în masă, aducând un aflux substanţial şi neaşteptat de turişti britanici, americani şi de alte naţionalităţi pe plaiurile provensale, altfel liniştite şi cât se poate de conservatoare.

Ei bine, tocmai poveştile delicioase ale lui Mayle despre sate, pieţe ţărăneşti, vinuri, vânătoare, trufe m-au convins. De ce? Pentru că am o încredere absolută în gusturile în materie de turism ale englezilor. La urma urmei, englezii sunt cei care au inventat, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, „The Grand Tour”, un itinerariu relativ standard (Ţările de Jos, Paris, Geneva şi Lausanne în Elveţia, marile oraşe ale antichităţii şi Renaşterii italiene, după care urma Grecia), traseu pe care proaspeţii absolvenţi de familie bună de la Oxbridge îl parcurgeau pentru a se familiariza nu numai cu comorile culturale, ci şi cu rafinamentul obiceiurilor aristocratrice de pe bătrânul continent. Şi tot un englez, Thomas Cook, a întemeiat pe la 1840 prima agenţie de voiaj din lume, punând bazele turismului în masă prin organizarea unui tur pentru 570 de persoane cu trenul, pe ruta Leicester-Loughborough, pentru o întrunire, la preţul de un şiling de persoană. Mai recent, englezii au descoperit Costa del Sol în Spania, Algarve în Portugalia sau Toscana în Italia, după ce, cu mult înainte, „colonizaseră” Coasta de Azur.

Micul nostru englez patriot, care lăcrimează la intonarea imnului „God Save the Queen”, oftează la gândul grandorii de mult apuse a Imperiului Britanic şi se indignează că scoţienii fac gură şi referendumuri, micul nostru englez patriot, aşadar, nu ştie, la o adică, cum s-o zbughească mai iute spre meleaguri străine. Şi are un talent considerabil în a dibui locuri tihnite şi mai ales însorite. (Cu clima lor, zău că nu sunt de condamnat). Locuri pe care le invadează, ca nişte veritabili cuceritori ce se află, cumpărând ba un apartament în sistem timesharing în Marbella, ba o ditamai căsoaia în San Gimignano, după posibilităţi, şi făcând ca preţurile la absolut orice, de la imobiliare la hârtie igienică, să explodeze pe o arie de 50 km în jur în mai puţin de doi ani. Dar ce-i al lui e pus deoparte: face totul cu stil. Prin urmare, dacă în peregrinările voastre veţi vedea un bărbat cu pălărie pe cap, îmbrăcat cu un tricou polo impecabil călcat şi o pereche de pantaloni bej sub care se ghicesc nişte picioare slăbănoage, albe ca brânza şi pistruiate, stând pe terasa unui hotel provincial (nu neapărat provensal) de minim patru stele, privind visător în zare şi sorbind dintr-o băutură incoloră, puteţi pune pariu pe tot mărunţişul din portofelul vostru subţiat de criza asta prelungită că persoana cu pricina este englez iară lichidul din pahar – gin tonic, licoarea minune care a ajutat-o (zice-se) pe regina-mamă (ducesa de York, mama Elisabetei a II-a) să depăşească centenarul.

Bon. Luaţi-vă, deci, după ei (după englezi, desigur): vă spun eu că n-o să daţi greş.

Noi asta am făcut. Dar înainte de a vă descrie, punct cu punct, locurile pe unde am poposit, câteva informaţii practice, plus o (lungă) trecere în revistă a aspectelor care m-au impresionat cel mai mult în Provence, enumerate într-o ordine (presupus) cât mai logică, şi nu în chip de clasament.

Excursia a avut loc în iunie 2008 şi a durat, cum v-am spus, trei săptămâni, din care 10 zile am stat în Arles, 4 zile în Toulon şi şapte în Nisa, baze din care am efectuat nenumărate „hălăduieli” cu maşina personală.

Ce mi-a plăcut?

1. Varietatea peisajului. Din Provences-Alpes-Côte d’Azur, aşa cum se numeşte oficial această regiune a Franţei, Alpii, cu vârfurile lor muntoase de peste 3.000 de metri, nu i-am zărit, din păcate, decât din maşină, în drum dinspre Torino către Arles. După ce am traversat munţii ne-am îndreptat spre sud-vest, făcând trecerea la dealurile acoperite de cedri, pini şi stejari din Parc National de Luberon şi mai apoi spre plajele mediteraneene, unele acoperite cu pietre, ca în cazul Nisei, altele cu nisip fin, ca în St-Tropez sau Cannes. Două fluvii importante, Rhônul şi Durance, străbat acest ţinut, împânzindu-l cu canale navigabile şi porturi mai mari sau mai mici în care adăstează cele mai diverse ambarcaţiuni. Provence este deopotrivă raiul bicicliştilor şi al amatorilor de drumeţii montane (are o reţea vastă de trasee marcate) şi de rafting. A, şi să nu uit de Camargue, delta din care Rhônul se varsă în mare, o întindere de aproape 150.000 de hectare de lagune, saline şi mlaştini populate de păsări sălbatice. Per total, aş zice, peisaje pe toate gusturile.

2. Şoselele. Primul şi cel mai important lucru de menţionat la acest capitol este calitatea ireproşabilă. Mai toate, fie ele autostrăzi sau drumuri comunale, sunt asfaltate. Încrengătura de drumuri secundare este atât de mare, încât unele din ele se regăsesc doar pe cele mai detaliate hărţi. Să nu vă mire, aşadar, dacă la un moment dat veţi da peste un indicator care vă trimite în nu ştiu ce loc pe un traseu care nu apare pe hartă. Luaţi-vă cu toată încrederea după indicator, semnalizarea este excelentă. Problema intersecţiilor de drumuri, extrem de numeroase, a fost rezolvată cu sensuri giratorii. Una peste alta, n-aveţi cum să vă rătăciţi. Cel mult să daţi nas în nas la o cotitură cu un grup de biciclişti de toate vârstele – aici sportul e luat au sérieux –, pe care va trebui să-i ocoliţi în ultima clipă. Modalitatea cea mai indicată pentru vizitarea zonelor rurale din Provence este cu maşina, căci calea ferată face legătura cu oraşele mai mari şi cam atât iar autobuzele, deşi din câte am înţeles deservesc majoritatea satelor, au curse destul de rare şi este nevoie să cunoaşteţi dinainte orarul. Pe Coasta de Azur există însă suficiente autobuze cu care vă puteţi deplasa, de pildă, de la Nisa spre Cannes, Monaco sau Menton. Dacă nu veniţi cu maşina din ţară o puteţi închiria, eventual de la agenţiile din sediile celor două aeroporturi, din Nisa şi Marsilia, unde aterizează zborurile directe din România. Aveţi însă mare grijă să alimentaţi zdravăn cardul de credit pentru „garanţia” care vă va fi cerută.

Revenind la şosele, trebuie spus că toate autostrăzile care străbat Provence sunt cu plată, inclusiv cea mai interesantă pentru turişti – A8, autostrada Aix-en-Provence–Menton, de-a lungul Rivierei Franceze. Cum de pe aceasta din urmă nu se prea vede nimic, dacă doriţi să admiraţi priveliştea ţărmului mediteranean aveţi la dispoziţie trei alte opţiuni, trei şosele aproape paralele. Cea mai spectaculoasă, mai sinuoasă şi mai periculoasă (aici şi-a găsit sfârşitul Prinţesa Grace de Monaco) dintre ele este haute/grande corniche – D2564, construită iniţial, la circa 550 m altitudine, de Napoleon pe traseul Viei Julia Augusta romane. A doua este moyenne corniche – N7, mai puţin stresantă pentru şoferi, dar şi mai aglomerată, care trece prin mai multe localităţi pitoreşti: Eze, Beaulieu-sur-Mer (ce nume frumos!), Cap Ferrat, Villefranche-sur-Mer, Nisa, Cap d’Antibes. În fine, basse corniche – N98, situată la cea mai mică altitudine, străbate Villefranche-sur-Mer, Saint John-Cap Ferrat, Beaulieu-sur-Mer, Eze-Bord-de-Mer, Cap d’Ail, Monaco şi Cap Martin. Peisajele sunt cu adevărat splendide şi, vă garantez, perfect conforme cu ceea ce se vede în filme: de o parte Mediterana, de cealaltă vile, grădini minunat amenajate, păduri de pini. Cât despre legenda cu francezii care conduc periculos pe şosele, din experienţa noastră aş zice că aşa şi este – adică doar o legendă: e adevărat, pe autostrăzi au tendinţa să apese prea tare pe acceleraţie, însă comportamentul lor la volan este la fel de civilizat ca în oricare altă circumstanţă.

3. Vestigiile romane şi clădirile medievale. Iubitorii de istorie vor găi în Provence o sursă extraordinară de mărturii palpabile ale unui trecut glorios şi impecabil păstrat. „Aglomeraţia” de vestigii romane îi va pune la grea încercare: nu vor şti să aleagă, în cazul în care timpul de şedere le va fi limitat, aşa ca nouă, între situl arheologic de la Vaison la Romaine, teatrul din Orange, Pont du Gard sau Arles, ca să nu enumăr decât câteva dintre cele mai cunoscute. Deloc surprinzător, de altfel, căci denumirea „Provence” a fost dată chiar de romani, care au întemeiat aici prima lor provincie de dincolo de Alpi, căreia i-au spus, pur şi simplu, „Provincia Romana”. Nu vor fi dezamăgiţi nici de perioada medievală, reprezentată, de exemplu, de Palatul Papal din Avignon, de frumoasa Eglise St-Trophime din Arles sau de catedrala din Fréjus. Dar la toate acestea voi reveni în detaliu într-un alt review.

4. Limba şi literatura provensală. Pe şosele veţi vedea indicatoare cu denumirile localităţilor scrise în franceză şi provensală: Avignon este dublat de Avignoun, Aix de Aix-en-Prouvenço etc. Mărturisesc că, nedocumentată fiind, n-am ştiut din start care era treaba cu indicatoarele. M-am lămurit discutând cu patronul hotelului din Arles, care m-a luminat că sunt în limba provensală, protejată de autorităţile locale şi care a ajuns să fie predată şi în unele şcoli. Şi mai greu mi-a fost însă să mă obişnuiesc cu stilul de a vorbi al provensalilor. La început am crezut că franceza mea, cam ruginită, ce-i drept, m-a lăsat cu totul de izbelişte; nu înţelegeam decât bucăţi de fraze. Mi-a trebuit un timp ca să pricep că prin sate se vorbeşte un amestec de provensală şi franceză, că se „înghit” sfârşiturile de cuvinte, că „r-ul” nu se rulează, aşa cum ştiam eu, şi că vocalele se pronunţă mai deschis, şi nu nazal, aşa încât „demain” se transforma într-un soi de „demang” sau „matin” în „matang”.

Enfin, trecând peste asta, să amintesc că provensala este un dialect al limbii occitane (sau „langue d’oc”), înrudită îndeaproape cu catalana, şi că epoca sa de glorie a fost în secolele XI-XII, pe vremea trubadurilor. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, poetul Frédéric Mistral (1830-1914), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1904, omul al cărui nume îl veţi regăsi în Provence la tot pasul, pe indicatoare de străzi şi pieţe sau pe frontoanele unor şcoli şi licee, a întemeiat asociaţia literară „Félibrige”, care avea drept obiectiv renaşterea limbii provensale. Specialiştii susţin că între limba română şi cea provensală (occitană) există numeroase asemănări, care s-ar explica prin aceea că după cucerirea Daciei de către Împăratul Traian, contingentul roman rămas staţionat pe meleagurile noastre pentru a apăra noile graniţe ale imperiului, şi anume Legiunea a XIII-a, numită Gemina pia Fidelis, originară din Spania, era compusă din soldaţi provenind de pe actualele teritorii ale Occitaniei care ulterior s-au căsătorit cu femei dacice, au făcut copii ş. a. m. d. Dincolo de aceste apropieri de ordin lingvistic, foarte interesantă mi s-a părut o informaţie peste care, recunosc, am dat de curând şi numai din întâmplare. Din mişcarea Félibrige s-a născut în 1869, la Montpellier, Societatea pentru Studiul Limbilor Romanice, care a organizat, începând cu 1875, un concurs care avea drept scop promovarea ideii apartenenţei la un mare neam latin, unind provensali, italieni, catalani şi spa¬nioli, vlahi, rumeri, ciribiri, macedo-români. La a patra ediţie, în mai 1878, pe Esplanada Peyronului din oraşul Montpellier s-au adunat circa 60.000 de oameni pentru a-l aclama pe câştigătorul concursului, nimeni altul decât Vasile Alecsandri, şi al său

Cântec al gintei latine

„În Ziua cea de judecată,
Când faţă-n cer cu Domnul sfânt,
Latina gintă a fi-ntrebată
Ce au făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus şi tare:
O! Doamne, -n lume cât am stat,
În ochii săi plini de admirare
Pe tine te-am reprezentat!

Între Mistral şi Alecsandri s-a legat ulterior o frumoasă amiciţie prin corespondenţă. Prieten a fost Mistral şi cu un alt autor originar din Provence – Alphonse Daudet, de al cărui Tartarin aveam să-mi amintesc vizitând simpaticul orăşel Tarascon. Dar mult mai lungă este lista expatriaţilor în Provence, care îi cuprinde, printre alţii, pe Graham Greene, Scott Fitzgerald, Hemingway şi, evident, pe Mayle.

5. Mari pictori în Provence. Paul Cézanne, născut la Aix-en-Provence, a rămas celebru pentru cele peste 60 de variante în care a imortalizat Mont-Sainte-Victoire. Peisajul şi clima provensale au atras numeroşi pictori, poate cel mai cunoscut dintre aceştia fiind Van Gogh, care a locuit în ultimii ani de viaţă (1888-89) la Arles şi mai apoi la Saint-Rémy de Provence, unde, inspirat de lumina şi culorile tipic mediteraneene, a pictat peste 200 de lucrări. Prea puţine dintre acestea se află, din păcate, în muzee din Provence. Auguste Renoir, Paul Signac, Pablo Picasso, Henri Matisse, Marc Chagall, Fernand Léger, Raoul Dufy au locuit şi ei, în diverse momente ale existenţei lor, în Provence. Operele acestor mari artişti sunt expuse în muzee dedicate lor sau mai generaliste, Provence deţinând unele dintre cele mai valoroase colecţii din Franţa. Noi le-am vizitat pe cele din Nisa, Avignon, Aix şi – oricât vi s-ar părea de ciudat – St-Tropez. Dar mai pe larg despre muzeele provensale într-un alt review.

6. Zonele rurale şi villages perchés. Între eleganţa şi rafinamentul Coastei de Azur şi simplitatea vieţii rurale provensale diferenţa mi s-a părut izbitoare, de parcă nu s-ar afla în aceeaşi région, ci la mii de kilometri distanţă. La Cannes, la Monaco sau Antibes, străzile, cafenelele, scuarurile gemeau de turişti, chiar dacă jumătatea lui iunie nu înseamnă decât începutul sezonului estival. În magazine, vânzătoarele (deja plictisite) ne măsurau fără interes din priviri şi după ce ne salutau politicos ne făceau semn să „vizionăm” mărfurile expuse pe umeraş, cu eticheta firmelor de renume la vedere şi preţul (exorbitant) şoptit numai la cerere. Până şi senegalezii care vindeau pe trotuare suvenire africane şi copii „originale” dublau miza. Cam greu, dacă nu imposibil să găseşti ceva – orice – la un tarif cât de cât cumsecade, atâta timp cât un sandviş nu putea fi cumpărat sub 6 euro de la taraba de pe plajă.

Din fericire, Franţa este, în totalitatea ei, o ţară mai degrabă rurală, fapt ce explică densitatea relativ scăzută a populaţiei (116 locuitori/kmp), iar Provence nu face excepţie. În afara Marsiliei (al doilea oraş ca mărime al Franţei, cu 850.000 de locuitori) şi a Nisei (345.000 de locuitori), restul localităţilor sunt târguşoare, orăşele şi sate uşor de străbătut la pas. Acolo, pe uliţele bătute de tractoare, în cafenelele unde bărbaţii îşi beau pastisul de dinainte, din timpul şi de după partida de boules, în pieţele în aer liber în care gospodinele aleg legumele şi fructele pipăindu-le, mirosindu-le şi tocmindu-se, acolo s-ar afla, zice-se, la France profonde. Am căutat-o şi am şi găsit-o pe alocuri. Am găsit-o umblând pe drumuri de ţară mărginite de terenuri cultivate, petic cu petic, cu viţă de vie şi livezi de cireşi şi măslini sau plimbându-e pe străduţele înguste pentru a admira casele frumos îngrijite, cu flori la ferestre. Dar mai presus de orice am găsit-o în ambianţa generală de relaxare în care timpul capătă cu totul alte valori decât pentru un orăşean stresat şi se măsoară, aşa cum perspicace remarca Peter Mayle, în anotimpuri, şi nu în zile şi săptămâni. Lucrul acesta este evident chiar şi pentru turistul aflat în trecere: îl simţi în lipsa grabei cu care ţi se serveşte cafeaua la măsuţa din colţul străzii la care te-ai aşezat pentru a lenevi un pic la soare sau în disponibilitatea negustorilor de a-ţi explica pe îndelete din ce ingrediente a fost preparată la terrine pe care ai cumpărat-o ori ce caracteristici are vinişorul pe care intenţionezi să îl comanzi la prânz. Şi cum, din fericire, multe zone rurale din Provence sunt supuse unor reglementări stricte în domeniul construcţiilor, deocamdată cel puţin pericolul apariţiei „din neant” a unor complexe hoteliere ultramoderne, cu multe camere şi stele, este exclus.

Da, plimbările prin zona rurală provensală mi-au mers drept la inimă. La acest sentiment de desfătare a contribuit din plin şi aşezarea pitorească a multor sate, cele cocoţate pe culmile de deal şi vizibile, astfel, de la distanţă – aşa-numitele villages perchés. Unele, precum Gordes, au case din piată aşezate parcă unele peste altele. În altele, ca de exemplu Roussillon, la construcţii s-a folosit limonitul extras din apropiere şi siluetele lor ocru-roşiatice se profilează poetic pe cer, mai ales dacă ai şansa să le vezi la asfinţit. Dar mai larg despre satele provensale într-un alt review.

7. Villes et villages fleuris. Am menţionat casele cu flori la ferestre. Să nu vă închipuiţi însă că acţiunea de înfrumuseţare a localităţilor se reduce la iniţative personale. Mais non. Întreaga comunitate e chemată să contribuie cu priceperea, ingeniozitatea şi gustul său artistic la crearea unor adevărate capodopere florale, care sunt mai apoi exigent evaluate de comisiile unui organism numit Conseil National de Ville et Villages Fleuris, care răsplăteşte cele mai sârguincioase eforturi cu titlul de „ville fleurie” sau „village fleuri” şi o cunună alcătuită din maxim patru flori. Indicatoarele aflate la intrarea în localităţi semnalează cu mândrie premiul obţinut iar Provence s-a numărat întotdeauna printre fruntaşele competiţiei, pe lista sa de „evidenţiaţi” aflându-se, printre alţii, Cannes, Menton, Nisa, Bormes les Mimosas, Le Lavandou, Bandol sau Antibes. Şi aşa se explică şi proliferarea pepinierelor, pe care le veţi întâlni la aproape fiecare margine de sat.

N-am să încetez niciodată să mă minunez de apetenţa francezilor pentru înfiinţarea de sindicate, asociaţii, cluburi, uniuni, societăţi etc. etc., unele cu preocupări atât de ciudate, de-ţi stă mintea-n loc – Liga „Ladies’ Gentlemen fără normă”, asociaţii ale iubitorilor de şeminee, ale promotorilor lucrărilor laice, ale mezinilor din familie, ale bărbaţilor divorţaţi de femei vârstnice. Cu atâtea organizaţii, nu-i de mirare că au tot timpul ceva de revendicat (de preferinţă prin greve), şi că încurajează prin acţiunile lor, de partea cealaltă, o birocraţie care se „îngraşă” constant şi de care tot ei se plâng. În cazul acesta însă, ideea unui concurs de frumuseţe între sate şi oraşe mi s-a părut salutară. Interesant este cum a luat ea naştere: spre sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu apariţia turismului în masă şi a deplasărilor efectuate cu precădere pe calea ferată, Touring Club de France a instituit un concurs destinat hotelierilor şi şefilor de gări, menit să îi încurajeze în plantarea de flori, arbuşti etc. şi decorarea spaţiilor de primire a oaspeţilor. Din 1920 până în 1939, când a fost întrerupt din cauza războiului, concursul s-a numit „Villages Coquets”, pentru ca la începuturile anilor 1950 acelaşi Touring Club să organizeze un circuit numit „Routes Fleuries”. În 1959 statul „şi-a băgat nasul” – cum altfel? –, prin Ministerul Transporturilor, Lucrărilor Publice şi Turismului, şi aşa a apărut actualul Conseil National, care păstoreşte nu mai puţin de 40.000 de localităţi la nivel naţional angrenate în această competiţie.

Rezultatul este cu adevărat remarcabil: în drumurile noastre am putut admira multe sate şi oraşe în care parfumul florilor îmbălsăma aerul iar ingenioasa îmbinare dintre petale, tulpini, coşuleţe, roţi de căruţă şi bicicletă, lămpi de felinare şi alte accesorii îţi lua ochii. La Menton am vizitat (cu taxă) şi două dintre destul de numeroasele grădini amenajate pe Coasta de Azur de expatriaţi englezi.

8. Viile, livezile de măslini şi cireşi, câmpurile de lavandă. Peisajul deluros este aproape acaparat în Provence de şirurile nesfârşite de viţă de vie, plantate la distanţe perfect egale. Cu toate acestea, Provence nu poate concura din punct de vedere cantitativ cu Languedoc-Roussillon sau Bordeaux, zone viticole mult mai întinse, şi cu atât mai puţin cu Italia sau Spania. Calitativ însă, e cu totul altceva: vinurile din Chateauneuf-du-Pape, Bandol, Cassis sau din satele Luberonului, ca să dau doar câteva exemple, sunt renumite în lume, lucru deloc de lepădat pe o piaţă unde competiţia este atât de acerbă. Sistemul AOC („appellation d’origine contrôlée”) garantează calitatea licorilor, fie ele produse în distilerii mari, precum Château de Berne sau Château Romanin, fie de podgoreni independenţi organizaţi în coopératives viticoles. Pe unele şosele nu trec 10 km fără să fii ademenit prin panouri la o dégustation într-un/o domaine, cave, château. Am poposit şi noi la un moment dat la o astfel de cooperativă pentru a achiziţiona un vin rosé şi un altul alb, ambele excelente şi la preţuri rezonabile (6, respectiv 5 euro sticla de 750 ml). În paranteză fie spus, vinul mi s-a părut cea mai ieftină marfă din Provence: în supermarketuri, o sticlă de trei sferturi de vinişor de masă, uşor şi zglobiu, poate costa numai 2 euro şi nu produce dureri de cap!

Dar cea mai mare „aventură viticolă” am trăit-o tot datorită lui Peter Mayle (thank you, Mr Mayle), care ne-a inspirat să vizităm Le Musée du Tirrebouchon de lângă Ménerbes. Este că la asta nu v-aţi aşteptat? Şi totuşi, într-o regiune în care producerea şi consumul vinului sunt privite aproape cu religiozitate, nimic surprinzător în a dedica un muzeu instrumentului care desface sticlele. În mijlocul unei podgorii bine îngrijite, aşa cum sunt toate în Provence, un localnic a avut iniţiativa înfiinţării unui templu închinat tirbuşonului. Totul a pornit de la o licitaţie la Paris, de unde respectivul s-a întors cu o colecţie modestă, căreia i-a adăugat apoi în mod constant alte exponate, ajungând în prezent la peste o mie. În prima încăpere a muzeului, cea dedicată degustărilor, te întâmpină un tirbuşon gigantic, de vreun metru lungime, cu care eşti invitat să faci poze. Pătrunzi apoi în sălile de expoziţie cufundate în întuneric, în care piesele sunt puse în valoare în vitrine din sticlă luminate din spate. Etichetele precizează data şi locul lor de origine. Există tirbuşoane cu mâner de corn, din lemn de măslin, bachelită, copite de cerb etc., de cele mai diverse forme şi provenienţe, unele superelegante, altele cu tentă mai... vulgară, mergând până la pornografică. Se poate face şi un tur al distileriei (noi l-am făcut dar pozele nu au ieşit bine), însoţit de explicaţiile oferite de un angajat, după care eşti invitat să cumperi vin şi un suvenir. A fost o experienţă de neuitat.

Dar nu numai viile, ci şi livezile de cireşi abundă în Provence şi am avut norocul ca, aflându-ne în regiune în iunie, să ne bucurăm din plin de savoarea acestui fruct minunat, unul din preferatele mele. Am văzut cireşii încărcaţi şi am văzut tractoarele care transportă lădiţele cu fructe, pe care le-am regăsit apoi pe tarabele din pieţe, însă la nişte preţuri uriaşe (dacă îmi amintesc bine, nimic sub 5-6 euro kilogramul).

Măslinul este unul din cele mai cunoscute simboluri ale regiunii Provence. Uleiul extravirgin provensal, cu arome şi nuanţe diverse, se supune aceluiaşi sistem AOC ca şi vinul. Dar şi borcanele cu măsline verzi şi ierburi aromatice sau săpunul de Marsilia pe bază de ulei de măsline, ca şi bolurile şi lingurile din lemn de măslin constituie suvenire dintre cele mai apreciate.

Cât despre lavandă – sunteţi probabil cu toţii familiarizaţi cu acea imagine emblematică pentru Provence a unui câmp mov având în fundal nişte ziduri de piatră. Este Abbaye Notre-Dame de Sénanque, o mănăstire cisterciană din apropiere de Gordes ce are în spate o superbă cultură de lavandă. AmFostAcolo dar începutul de vară a fost de data asta în defavoarea noastră – lavanda abia începuse să înflorească. Am văzut-o însă în magazine şi pe tarabe, sub formă de mănunchiuri de tulpini, uscată, mărunţită şi introdusă în săculeţe frumos brodate, am remarcat-o în compoziţia uleiurilor cosmetice, a cremelor de faţă, săpunurilor, şampoanelor, în sticluţele cu esenţă de lavandă şi cu apă de colonie. Şi, la fel ca în cazul distileriilor, panourile de pe şosele te invită din loc în loc (dar nu aşa de des, ce-i drept) să vizitezi un muzeu al lavandei. Cele mai multe sunt concentrate în jurul oraşului Grasse, cocoţat pe dealurile ce străjuiesc Cannes. Grasse este considerat capitala mondială a parfumului, dar din păcate acolo n-am ajuns.

9. Pieţele şi magazinele alimentare, mâncarea provensală. O, Doamne, câte ar fi de spus la acest capitol! Aş începe prin a afirma că în Provence hrana este luată foarte în serios: la ora prânzului orice activitate încetează, stomacul având prioritate. După părerea mea, combinând vizitarea obiectivelor turistice (situri arheologice, biserici şi mănăstiri, muzee, clădiri importante etc.) cu peregrinările „în voie” prin sate şi cu târguielile prin pieţe veţi scoate tot ce e mai bun din această regiune a Franţei. Pieţele sunt un adevărat spectacol aici, abundenţa produselor locale – produits du terroir – satisfăcând şi cele mai pretenţioase gusturi. Nu e localitate care să nu aibă piaţa ei, chiar dacă multe sunt volante, operând o singură zi pe săptămână, mulţi producători şi comersanţi făcând turul lor. Este posibil să întâlneşti acelaşi negustor de fructe la St-Rémy lunea iar marţea la Bonnieux. Am fost într-o asemenea piaţă la Antibes, o luxoasă staţiune la Mediterana; se afla „gard în gard”, cum s-ar zice, cu Muzeul Picasso, adăpostit într-un castel aparţinând familiei domnitoare din Principatul Monaco, Grimaldi – cultura şi aristocraţia faţă în faţă cu vulgul. Probabil însă că ce mai renumită piaţă din Provence se află la Avignon, în Place Pie, şi se cheamă, foarte banal, Les Halles. Da, dar ce imensitate de hală, cu zidul de intrare acoperit de iarbă, singurul său defect fiind faptul că e acoperită. Înăuntru bogăţia de legume, fructe, cărnuri, peşte este de-a dreptul copleşitoare – o experienţă de neratat.

Multe din magazinele alimentare provensale sunt adevărate opere închinate artei gastronomice, nu numai mărfurile în sine, ci şi firmele pictate manual şi decoraţiunile exterioare încântând ochiul şi ademenind muşteriii. În boulangerie, aroma produselor de panificaţie îţi gâdilă nările: ai de ales între baguette, lipie cu ceapă şi măsline, pâine rotundă, de ţară, cu maia etc. etc., plus croissants şi tarte cu ciocolată sau fructe. La fromagerie se comercializează mai ales brânză locală de capră, camembert de chèvre, Provence ducând lipsă de păşuni întinse, bune pentru creşterea vitelor. Cum însă orice masă, se ştie, se încheie cu câteva feliuţe de brânză, iată, s-a găsit o soluţie. La boucherie poţi opta nu numai pentru cărnuri de toate felurile, dar şi pentru cârnăciori andouillettes sau patés delicioase.

Localurile sunt şi ele pe placul tuturor şi pentru toate buzunarele (francezilor): de la restaurantele cu dichis, la hanurile de ţară – auberges, unele cu stele Michelin şi camere de închiriat la etaj, şi terminând cu cârciumile fără pretenţii aflate pe drumurile lăturalnice şi unde nu se serveşte decât meniul zilei, compus în general din nişte aperitive de tip flori de dovlecei prăjite, măsline ţinute în ierburi aromate, un cârnăcior, un paté – aşa, ca să-ţi deschidă apetitul –, urmate de o supă, felul principal pe bază de carne, niţică brânză, o tartă sau un castronel de crême brûlée, totul stropit cu un vinişor de prin partea locului. Pas mal, non? . Noi am încercat varianta asta o dată, eu renunţând însă, cu regret, la vin (eram cu maşina) şi aliindu-mă, din spirit de solidaritate, cu consortul, cu toate că patroana ne-a aruncat priviri mirate: ne-a costat, dacă asta mai are acum relevanţă, vreo 35 de euro. Ca peste tot, orientaţi-vă după numărul camioanelor, tirurilor şi tractoarelor: dacă parcarea este plină, înseamnă că se mănâncă bine şi ieftin, deşi în fugă, pentru a face loc următorilor consumatori – aceste localuri nu sunt deschise de obicei decât la prânz.

Cât despe specialităţile provensale, noi am încercat celebra supă marseilleză bouillabaisse, deşi preferinţa mea se îndreaptă spre soupe de poisson, varianta cremoasă şi fără vietăţi marine, servită cu rouille, un sos pe bază de ulei de măsline, usturoi, şofran şi ardei iute; pistou, o supă groasă de fasole albă şi roşie, alte legume, paste, busuioc, usturoi şi ulei de măsline; omletă cu trufe; andouille, un fel de caltaboş; tapenade, adică o pastă de măsline, capere şi anşoa, terrine, un soi de pate de ficat mărunţit mai grosolan. Cu tapenade şi terrine ne-am făcut de multe ori sandvişuri pe care le-am mâncat în picnicuri improvizate pe marginea şoselelor.

Cu aşa meniuri bogate (inclusiv în colesterol), ai crede că francezii sunt obezi şi au probleme mari de sănătate. Nici vorbă! Chiar dimpotrivă, siluetele zvelte predomină iar incidenţa afecţiunilor cardio-vasculare grave este mult mai scăzută în Franţa decât media europeană (de cea americană cred că nici nu-i cazul să amintesc). De vină să fie respectarea cu sfinţenie a orelor de masă? Sau poate păhărelul de vin consumat obligatoriu la prânz? Mister...

10. Pastis şi jeu de boules. Ce legătură poate exista între un lichior de anason servit ca aperitiv şi un joc în aer liber? Niciuna, am fi tentaţi să zicem. Greşit! Pastisul este acompaniamentul obligatoriu al unui jeu de boules! . Acest joc, exclusiv masculin, se practică în general în locuri special amenajate, pe piste de pământ bine bătătorit, prin parcuri sau pieţe umbrite de platani, sau chiar la modul profesionist, pe boulodrômes. L-am urmărit într-un parc din Nisa, în Place des Lices din St-Tropez şi la Toulon, unde o placă memorială (pe care, din păcate, nu am avut inspiraţia de a o fotografia) omagia un mare jucător trecut în nefiinţă ale cărui „merite de campion regional în anul 19... nu au fost întrecute decât de dragostea pentru oraşul său natal”. În esenţă, un jeu de boules constă din aruncarea unei bile cât mai aproape de o minge mică din lemn numită cochonnet. Fiecare jucător are trei bile de oţel scrijelite astfel încât să fie uşor identificabile. La finalul aruncărilor, este declarat câştigător jucătorul a cărui bilă se află cel mai aproape de cochonnet. Consumul de pastis este obligatoriu (glumesc!), abstinenţii fiind excluşi din start, trişatul e la ordinea zilei, la fel şi disputele interminabile.

Povestea pastisului, această adevărată instituţie provensală, este haioasă: legenda spune că ar fi fost inventat de un pustnic care s-a întors la cele lumeşti şi şi-a deschis un bar în Marsilia. Adevărul este însă că pastisul a apărut după ce, în 1915, s-a interzis producerea şi comercializarea absintului, celebra băutură puternic alcoolizată şi halucinogenă care s-ar fi făcut vinovată în secolul al XIX-lea de pierderea minţilor unor scriitori sau pictori celebri. În aceste condiţii, industriaşul Paul Ricard şi-a transformat distileria de lângă Avignon pentru a produce le vrai pastis de Marseille. Licoarea a avut un succes uriaş, fiind foarte populară în toată Franţa, dar mai ales în sud.

11. Suvenire în culori tipic provensale, târguri şi sărbători populare. Am amintit de vin şi pastis, de uleiul de măsline, brânzeturi, terrine şi tapenade, lavandă. Toate aceste sunt cadouri şi suvenire minunate şi, recunosc, am cedat şi eu ispitei (vezi foto). Pe lista mementourilor cu iz local, şi aşa lungă, aş mai adăuga câteva articole. Primul ar fi categoria obiectelor de ceramică pictate de mână în culorile specifice regiunii: portocaliu, galben, roşu şi oliv, toate evocând imaginea unui peisaj scăldat în soare şi presărat cu livezi de măslini. Astfel de obiecte se produc în poteries, atelierele de ceramică pe care eşti invitat, prin panouri stradale, să le vizitezi, dar le găseşti, alături de tissus de Provence, frumoasele ţesături provensale (feţe de masă, şervete, şorţuri) în aceleaşi culori pastelate şi în talciocuri şi foires, adică târguri. Târgurile astea sunt absolut fantastice – varietatea mărfurilor este incredibilă, de la mâncare la îmbrăcăminte şi încălţăminte, de la lavandă sub diverse forme la borcane cu miere, săculeţe cu plante aromatice, lumânări, obiecte de anticariat şi câte şi mai câte. Fiecare localitate are o zi de târg pe săptămână, care coincide cu cea de piaţă, şi noi am avut bucuria de a le vizita pe cele din Arles, Bandol şi mai ales pe cel mai mare din Provence, organizat la L’Isle-sur-la-Sorgue. Dar despre asta, într-un alt articol. Şi dacă banii nu vă prisosesc, puteţi cumpăra un magnet cu cicade – greierele, simbolul regiunii Provence. Ridicarea cicadei la acest rang s-a datorat lui Mistral, care şi-a ilustrat un volum de poeme cu desene de greieri, însoţite de legenda „Lou souleu mi fa canta”, adică „Soarele mă face să cânt”. În 1895, Louis Sicard, un ceramist din Aubagne, a fost rugat de un industriaş bogat să creeze un artefact tipic provensal pentru a fi oferit în dar clienţilor. Sicard a conceput un presse papier înfăţişând un greiere aşezat pe o ramură de măslin şi având pictat alături mottoul lui Mistral. Cum obiectul a prins la public, Sicard a început să îl adapteze şi la broşe, vaze şi căni. Astăzi greierele este reprodus nu numai pe obiecte de ceramică sau ţesături, dar şi pe faţadele caselor, fiind considerat un talisman aducător de noroc şi fericire.

12. Eleganţa vestimentară. Îmbrăcămintea, încălţămintea, accesoriile de proastă calitate sunt aproape de negăsit în Provence. Nu tu nailoane, nu tu plastice grosolane. Toată lumea poartă vara ţesături din fibre naturale şi felul în care doamnele îşi armonizează ţinuta m-a încântat. Spre deosebire de multe alte locuri pe unde am umblat, aici nu s-a adoptat „uniforma” blugilor şi tricourilor negre sau în culori terne: domniţele sunt îmbrăcate în rochiţe şi fustiţe înflorate iar doamnele preferă pantalonii lungi din ţesături uşoare uni şi bluzele vaporoase imprimate cu diverse modele, la care asortează sandale şi poşete. Dacă bluziţa este imprimată – să zicem – cu motive florale într-o nunaţă specială de oranj, cu siguranţă că sandalele şi poşeta vor fi în exact aceeaşi nuanţă. A fost o plăcere pentru mine să văd, mai ales la Nisa, doamne ieşite la cumpărături, cu sacoşa din care se iţea o baguette şi poşeta din care scotea căpşorul un căţel de talie mică. Sau grupuri de doamne în vârstă elegante, coafate şi date discret cu ruj de buze, stând la o masă şi bând cafea. Cum presupun că şi în Franţa speranţa de viaţă este mai mare la femei decât la bărbaţi, le-am poreclit „văduvele vesele”.

13. Politeţea provensală. Peste tot pe unde am fost curtoazia franceză nu s-a dezminţit. Am fost trataţi şi serviţi cu amabilitate şi politeţe la hotel, în restaurante şi pieţe. La Nisa, la al doilea popas în cafeneaua de lângă hotelul unde ne-am cazat, am fost întâmpinaţi nu numai cu obişnuitul bonjour, ça va? , ci şi cu întrebarea cum am dormit şi dacă dorim aceeaşi consumaţie ca în ziua precedentă. Iar la Toulon soţul a fost invitat să ia parte la un jeu de boules, despre care vă voi povesti mai pe larg altă dată.

Cam astea ar fi aspectele care m-au impresionat cel mai mult în Provence. La capitolul „minusuri” nu aş putea să menţionez decât mistralul (vântul), care ne-a dat într-adevăr de furcă în Arles, programul majorităţii magazinelor şi restaurantelor, închise la prânz pentru sieste prelungite, şi preţurile destul de mari. Pentru o călătorie în Provence trebuie să pleci echipat nu numai cu informaţii detaliate, dar şi cu portofelul plin. Dar care loc pe lumea asta e perfect? Provence nu este raiul pe pământ, dar are atât de mult de oferit, încât pentru mine a fost o mare bucurie să o vizitez şi să-i cotrobăi prin lada cu comori, comori pe care vă invit şi pe voi să le descoperiţi în episoadele viitoare ale acestei serii de articole. Asta în cazul în care nu vă veţi lăsa păgubaşi, iritaţi de lungimea review-ului de faţă. Îmi cer scuze, dar nu mi s-a părut corect să îl „desfac” în mai multe bucăţi.

Pentru moment mă mărginesc însă a spune:

Merci Provence.

---

VIZUALIZĂRI: 6266 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI