Periplu caledonian (III)

TIPĂREȘTE

Țara lui Ben, Glen și Inbhir

După ce treci de Stirling, spre nord, peisajul se schimbă. De fapt, ce zic, se schimbă. Se transformă într-unul nepământesc. Chiar marțian, așa cum este transmis el nouă peste milioane de kilometri de vid de către sondele care spionează suprafața planetei roșii. Atâta doar că aici, în Highlands, totul este verde. Dar fără păduri; o terifintă pășune verde, uneori fragmentată de trunchiuri hâde de copaci tăiați sau, uneori, chiar uscați, de parcă o plagă neștiută a distrus toate pădurile. Și multe oi, aruncate pe văi, pe coaste, pe pante. Pentru că, ceea ce te transpune în acel peisaj marțian, sunt tocmai munții… Suntem obișnuiți cu forma lor tron-conică sau, măcar, prismatică (pe românește, acele triunghiuri, isoscele sau nu, pe care le desenează copiii atunci când rememorează vacanța la munte). Ei, bine, aici munții, sau ceea ce a mai rămas din ei, sunt paralelipipedici, cubici, în cazuri excepționale, forme geometrice stranii, aruncate în peisaj, printre care se strecoară râuri și drumuri. Iar drumurile sunt niște fâșii impecabile de asfalt, care urmează aidoma relieful văilor, încât, de la o viteză încolo, ai impresia că te dai într-un carusel dintr-un parc de distracții.

Căci aici, în Highlands, relieful domnește… Ben, adică munții, brăzdați de Glen, adică văile apelor curgătoare. Care ape, inevitabil, trebuie să își aducă tributul undeva și unde în altă parte, decât în salba de lacuri, celebrele Loch, care brăzdează suprafața țării? De aceea, la tot pasul, dai de Inbhir, gurile lor de vărsare. Care Inbhir a devenit, în engleza modernă, Inver…

Iar geometria asta a munților și a văilor își are explicația simplă, în erele istorice care au traversat planeta. Ultima glaciațiune a ridicat, aici, ghețuri care au depășit și cele mai înalte piscuri și asta, mii de ani. Ghețarii care au curs, de-a lungul mileniilor, au sculptat, nepăsători, pe sub ei, nepământeanul relief actual. De multe ori opream mașina pe drum, doar ca să admir peisajul, imaginându-mi, într-o animație 3D, văile umplute cu gheață, de sute de metri grosime…

O vizită pe insula Skye

La Faebuie prindeam postul TV BBC Alba, vorbit în limba galică (în tentativa onorabilă, pe care am regăsit-o și în Bretania, de revigorare a limbilor locale apuse). Util, acest post, din prisma buletinului meteo, aici, unde trebuie să te fofilezi în calea ploii…

Așa am aflat ziua propice vizitării An t-Eilean Sgitheanach, mai cunoscută ca Insula Skye. Cea mai mare și nordvestică dintre insulele Hebride. De la Dalchreichart, drumul este drept, fără ocolișuri; A887. Cu popasuri din loc în loc, pentru a admira peisajul halucinant, de care am pomenit mai devreme. Drumul străbate o pustietate perfectă, verde și umedă, până la castelul Eilean Donan, pe care l-am imortalizat, urmând a-i călca pragul a doua zi.

Căci prima localitate remarcabilă este Kyle of Lochalsh, situată la gura insulei Skye, de care a fost legată printr-o cursă de ferry, până la construirea podului Skye, în 1995. Un sat mic, de pescari la intrarea în Lacul Alsh. Remarcabil pentru magazinul din lanțul Cooperativa, pe care l-am vizitat la întoarcere…

Trecerea în insulă se face pe frumosul pod arcuit, până la roundabout-ul care te direcționează fie spre Portree, fie, direct, spre castelul Dunvegan. Căci aici, pe teritoriul franjurat ca niște degete (de unde o sugestie de etimologie a numelui celt al insulei), pe înălțimile Cuillin, am pătruns pe domeniul puternicelor clanuri MacLeod și MacDonald. Am ales calea spre Portree, localitatea principală a insulei, la care am ajuns destul de repede, pe un drum asfaltat ca în palmă (la un moment dat, se mai bifurca tot spre castel), cu o mică sincopă într-o zonă semaforizată, unde se lucra (foarte dese aceste zone semaforizate, pe șoselele scoțiene, dar cred că doar igienizau drumul, căci nu se săpa pe nicăieri). Acum, Portree este un orășel port turistic, cochet, cu case colorate, loc de refugiu și de evadare pentru Bonnie Prince Charlie (cunoscut sub numele de Tânărul Pretendent – la tronul Angliei, evident), ajutat de faimoasa Flora MacDonald (ale cărei urme le-am regăsit peste tot, până la statuia ridicată în fața Palatului din Inverness).

Portree a fost însă, în economia expediției, doar poarta de intrare către coasta nord estică a insulei, cu prima oprire la The Old Man of Storr. Bine, inițial, urmând fâșia de asfalt îngustă, ce urmărea tot felul de loch-uri și dealuri pătrate, am crezut că am ratat drumul, dar, după un colț, într-o parcare plină de mașini (altă ciudățenie; șoselele sunt goale, dar parcările sunt pline, că te și întrebi de unde au răsărit toate mașinile alea), pentru că se urca la o mică cascadă, am întrezărit – și fotografiat – stâlpii fenomenali, ce amintesc de imaginea aceea fantastică luată de telescopul spațial Hubble, Stâlpii Creației, stâlpi care reprezint[, de fapt, formațiunea The Old Man of Storr. La care am ajuns, intuind, mai mult locul, după parcarea lungă, întinsă de-a lungul șoselei, vizavi de un Loch, deoarece indicatoare nu sunt. Doar la intrarea pe traseu apare o tăbliță cu inscripție bilingvă. Și frig… Și vânt… Ne-am aventurat în sus, alături de alți curajoși. Cică insula Skye are o climă blândă… Aș, poate în miez de iarnă, dar nu la sfârșit de iulie!

Popasul următor, deși cam dezamăgitor, după umila mea părere, a fost la Kilt Rock. Doar că perspectiva oblică, din parcare, nu mi-a încântat nici ochiul, nici aparatul de fotografiat…

În schimb, aventura a început atunci când am părăsit drumul relativ larg, de coastă, ca să mă abat prin munte, pe acea șosea lată cât o mașină, dar cu două sensuri de circulație, marcată din loc în loc de celebrele Passing Places. Pe care le-am folosit la greu, ba, uneori, chiar pe cele de pe partea dreaptă (sau, mai ales pe alea, din reflex, de nu mai știau cum să îmi mulțumească șoferii de pe contrasens pentru atâta amabilitate. De-ar fi știut ei ce era la gura mea…)

Oricum, abaterea a meritat pentru oprirea la Quiraing, platoul înalt care înconjoară, în priveliști de vis, nordul insulei. Chiar dacă vântul sufla cu putere, iar norii joși amenințau cu ploaia, după ceaiul cald băut la „coada calului”, am purces la drum pe povârniș. Acum, cu ceaiul ăsta a fost de pomină. Acolo, pe munte, o rulotă cu o familie care se ocupa de negoț. Am cerut ceai verde și fata părea că nu reacționează. Nu părea a fi în retard, de aceea am considerat că nu m-a auzit, poate din cauza vântului. Am cerut din nou și, abia după aceea, am înțeles că mai aproape de retard eram eu… Fata aștepta, calm, să îi precizez ce fel de ceai verde doresc: de mere, de pere, de fructe de pădure…

Cu bateriile încărcate, apoi, am continuat drumul de chin până am traversat munții și am revenit pe șoseaua de coastă, doar ca să ne îndreptăm, via Uig, un alt orășel cu priveliști fascinante, în sfârșit, spre Dunvegan. La care am ajuns pe la 16.35, ca să aflăm că vom fi dați afară la 17.30. Am zis că e timp suficient să vizităm castelul și grădinile și bine am făcut. Dunvegan este reședința clanului MacLeod, iar aceștia încă îl locuiesc, în vacanță, la nivelul superior (pentru celelalte scot un ban cinstit, transformându-le în muzeu). De altfel, are faima de a fi cel mai vechi castel locuit fără întrerupere din Scoția. Preumblarea prin camerele sale, unde ai interdicția de a fotografia, te poartă prin istoria clanului, cu tablourile șefilor, de la cel mai vechi, până la actualul. Și, cumva, începi să intuiești pustietatea peisajului fără păduri, traversat de turme de oi: chiar șefii clanurilor, la un moment dat, în istorie, s-au întors împotriva supușilor lor, pe care i-au gonit, la propriu, de pe pământurile proprii – de au ajuns până și în America cu Mac-urile lor – doar pentru a defrișa tot mai multă pădure pentru a oferi iarba necesară

oilor atât de valoroase prin lâna lor… În schimb grădinile sale sunt deosebite, un adevărat parc tematic. Este romantică plimbarea pe aleile mărginite cu podețe din lemn, spre cascadă.

Ullapool, via Eilean Donan Castle

Căci nu se putea să ratăm castelul de pe Insula lui Donan. A doua zi, dis de dimineață, am purces la drum, pe aceeași A887, până la castel. Acolo, pe insulă, sediul clanului MacRae se ridică aidoma castelelor din povești. Mica insulă se află la confluența a trei lacuri, Duich, Long și Alsh și este, ca Lindisfarne, supusă capriciilor periodice ale mareelor. De altfel, distrus după revolta iacobită, castelul a fot refăcut în prima jumătate a secolului XX de un urmaș MacRae, care a adăugat și podul, pe care se poate ajunge azi pe insulă, indiferent de flux sau reflux.

Se spune că Donan, un călugăr irlandez – cum altfel? – a fost martirizat în împrejurimi și, de acolo, s-a construit un locaș de cult creștin pe insulă. Până la urmă, fortăreața propriuzisă a fost ridicată ca un avanpost împotriva atacurilor oamenilor nordului, apoi a jucat diferite roluri în controversele dintre clanuri sau dinastice scoțiene, până când a fost distrus de o canonieră din Hanovra, de unde venea noua dinastie engleză.

Spre Ullapool am pornit pieptiș, lăsând „drumul de Skye” pe stânga, tot pe șoselele acelea înguste până la disperare. Doar ca să ne oprim, din loc în loc (sau din Loch în Loch), până când am ajuns pe țărmurile lui Loch Maree… Iar drumul a trecut prin Gairloch, cu ale sale plaje nisipoase. Doar că frig… Tare frig!

Iar până la Ullapool, am traversat Poolewe (sună familiar?), la malul lui Loch Ewe, într-o tentativă eșuată de a vizita grădinile de la gurile lui Ewe, adică Inverewe (vă amintiți lecția de vocabular de la începutul poveștii, nu?) … Pentru că scump, dom’le, scump. Plus o ploaie fină, ca o pudră. Plus orele înaintate. Asta e… Despre grădini, am citit pe AFA…

Iar Ullapool este un sat incredibil, la mare, între munți. La un moment dat, în micul port a intrat un feribot ce părea la fel de înalt ca munții din preajmă. Iar strada de pe faleză, cu magazinele sale, cu casele colorate, face toți banii. Am lăsat mașina în parcarea gratuită de lângă un Tesco și am luat la pas satul, între două rafale de ploaie.

De la Ullapool, drumul continuă, pe coastă, spre nord, până la Knockan Crag, parcul unde afli despre istoria geologică a Pământului, acolo unde s-au ridicat continentele din adâncurile Oceanului. Chiar a doua zi era planificat un tur cu ghid, de-a lungul pantelor, dar timpul ne presa, așa încât ne-am retras, în apus, spre sud. Doar ca să descoperim incredibilul sat Beauly, cu ale sale flori întinse pe stradă, cu abația veche de când lumea. Ceea ce ne-a întârziat drumul, așa că a trebuit să ne grăbim, pe lângă Drumnadrochit și Invermoriston, la dreapta, pe A887, spre Dalchreichart, doar ca să punem la punct continuarea aventurii…

---

VIZUALIZĂRI: 2598 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI