…şi ne-am întors în Highland!

TIPĂREȘTE

În martie, după prima incursiune în tărâmul scoţian (vezi impresii), ne-am promis că ne vom întoarce, deşi nu suntem adepţii vacanţelor în aceleaşi locuri. Nu o priveam însă ca pe o întoarcere pentru acelaşi traseu, ci ca pe ceva mult mai antrenant, mult mai... îndrăzneţ, ca să spunem aşa... Plănuiam o întoarcere pentru a simţi mai adânc această ţară.

Dacă prima oară am optat pentru traseul Bucureşti – Dublin, Dublin – Edinburgh şi înapoi, acum am ales altceva. Deoarece planul era făcut pentru Highlandul de vest şi Insula Skye, ne-am îndreptat atenţia spre ruta Bucureşti – Londra, Londra – Inverness şi înapoi. Ce alt punct de plecare era mai potrivit decât capitala Highland-ului???

Pregătiri, rezervări, antamări... again

Prin primăvară, domnul meu dădea căutări disperate pentru un mini-circuit în Islanda. Eheee, dar socoteala de acasă, nu prea se potriveşte cu cea din târg… Islanda, era, la preţ ok, dar din păcate nu am găsit zbor de legătură astfel încât să putem lipsi de acasă un număr decent de nopţi. Sincer, în sinea mea m-am bucurat. Acum nu mai eram boscorodită şi mă puteam uita liniştită pe zborurile spre Inverness. Totuşi, doar le urmăream. Aveam în plan o escapadă în zonă abia prin martie 2015. Da, dar din nou socoteala de acasă… Ufffff… Iată că prin mai se lansează orarul de iarnă la Easyjet. Eu… bineînţeles, ca în fiecare seară, pe simulări. Şi ce-mi văzură ochii: 5 – 8 noiembrie 2014, Londra – Inverness şi înapoi 56 de euro toate taxele incluse. Am aruncat repede ochii pe cursele de Bucureşti – Londra (neapărat Luton că acesta era aeroportul cu pricina). Aveam de unde alege… cel puţin Wizzair avea şi trei curse pe zi. Numai că nu erau preţuri bune în acel moment. Dar… oferta de la Easyjet nu putea fi ratată. Aşa că am luat încrezători biletele. Prin luna iulie am găsit preţ bun pentru Bucureşti – Londra cu BlueAir, adică am dat cam 130 de lei pe bilet cu toate taxele, iar prin septembrie a apărut în sfârşit la ofertă şi zborul Wizzair de întors, adică Londra – Bucureşti, la 119 lei cu tot cu bagaj mare de mână. Acesta din urmă era programat pe data de 9 noiembrie seara, pentru că am zis totuşi să aruncăm şi o privire prin Londra. Rezumând, de persoană, drumul Bucureşti – Inverness dus-întors ne-a costat 111 euro, adică 222 euro amândoi.

Buuuun… Încă dinainte de a termina cu achiziţionarea zborurilor, ne-am îndreptat atenţia spre celelalte aspecte: cazare şi maşină. Am ales, spre deosebire de prima dată, cazare itinerantă. Astfel, prima noapte ne-am oprit în Highlands în orăşelul Poolewe, în a doua, pe insula Skye în Broadford, iar pentru ultima noapte, am ales Fort Augustus în apropiere de Loch Ness. Total cazări 181 de lire, adică vreo 230 de euro, un preţ acceptabil pentru Marea Britanie.

Cu maşina am rezolvat tot cu ajutorul lui Willie Wallace, la care apelasem şi prima dată şi care ne-a intermediat şi de data aceasta relaţia cu firma de închirieri Arnold Clark. Cost total maşină pentru trei nopţi/ patru zile, a fost de 134 lire cu asigurare full. Asta înseamnă aproximativ 170 de euro. Maşinuţa a fost un Audi A1 diesel care a „mâncat” motorină de vreo 65 de lire, adică aproximativ 83 de euro.

Ca şi calcul sumar, avion plus cazări plus maşină plus motorină, pentru două persoane, trei nopţi în Scoţia, ar fi estimat la 700 de euro. Bine, pe noi ne-a costat mai puţin că am avut tovarăşă de excursie pe sora @MCM şi a contribuit şi ea, bineînţeles, la bunul mers al lucrurilor pe partea de maşină, motorină...

Uuuufff... ingrată misiune pentru mine a fost acest capitol, dar... trebuie în viaţă să facem lucruri utile, nu numai din cele plăcute. Abia aşteptam să scap de el ca să pot să vă povestesc de fapt ce am făcut noi în Scoţia...

Highland-ul de Vest şi ale sale orăşele de poveste

Inverness… un oraş măricel cu un aeroport micuţ (puţin mai mare decât fosta noastră aerogară Băneasa), este capitala Highland-ului scoţian, principalul punct de unde se începe explorarea zonei. De aici am început şi noi, după ce ne-am ridicat maşinuţa de la reprezentaţa Arnold Clark. Deşi am vrut să vedem şi ceva din Inverness, am renunţat repede la idee. Scopul excursiei nu era vizitarea unui oraş, ci explorarea unei zone mai puţin… citadine. Aşa că am părăsit repede Inverness-ul şi ne-am îndreptat spre Highlands, pasul numărul 1 al expediţiei noastre.

Prima oprire în drumul nostru a fost la o cascadă.

Rogie Falls se află la vest de Inverness, în drumul care leagă acest oraş de Ullapool, principalul port al Highlandului.

Fac o paranteză pentru a vă explica puţin cum poate fi vizitată Scoţia atunci când ai mai mult timp la dispoziţie. Deştepţi rău purtătorii de kilt-uri... De exemplu, Rogie Falls este marcată cu un panou “Hydro Scotland”. Urmărind aceste panouri, poţi face un traseu “hydro” pe teritoriul întregii ţări. În acest traseu sunt incluse cascade, unele mai mult, altele mai puţin spectaculoase, râuri, loch-uri, şi în general atracţii turistice care au la bază apa.

Tot ca traseu separat se poate urma Salmon Trail, care este “drumul somonului”. Acesta este drumul care străbate coasta de vest a Scoţiei şi este presărat cu peisaje uimitoare. Iarna, atunci când vremea este potrivnică, anumite porţiuni din “Salmon Trail” pot fi închise, aşa că acest traseu este recomandat îndeosebi vara, atunci când nu există niciun risc. Noi l-am găsit perfect practicabil, dar nu l-am urmat decât pe unele porţiuni. De multe ori ne-am abătut de la el deoarece ceea ce noi urmăream se găsea întrucâtva în afara lui. Dar… e bine de ştiut pe viitor.

Să ne întoarcem la Rogie Falls… După un traseu pe o potecă prin pădure, drum care nu a durat mai mult de 10 minute, am ajuns la primul punct de belvedere deasupra cascadei şi a podului care o traversează. Hmmm… privind hăul de sub pod, nu cred că aş fi avut tupeu să calc pe el, dar mi-a făcut plăcere să admir temerarii care s-au încumetat să-l traverseze.

Interesant la Rogie Falls este să vii în perioada iulie-septembrie. De fapt, atunci e vremea când cascada este asaltată de cel mai mare număr de turiști care vin să urmărească somonii. Atunci somonul este în perioada de împerechere și înoată pentru aceasta împotriva curentului pentru a-și găsi perechea și a… mă rog, înțelegeți voi mai departe… :P

În zona cascadei sunt practicabile mai multe trasee, ca să o admiri în toată splendoarea ei şi să te poţi bucura de tot ceea ce împrejurimile acesteia oferă, sunt necesare cam două ore. Noi i-am acordat cam o jumătate de oră. Pentru ceea ce ne doream să vedem, a fost timpul ideal, aşa că am plecat mai departe.

Pentru prima noapte cazarea o alesesem în Poolewe, un mic orăşel pe coasta de vest a Scoţiei, dar până acolo aveam în plan o oprire în Ullapool, principalul oraş-port al Highland-ului scoţian.

În Ullapool am ajuns după lăsarea înserării… adică a nopţii de-a binelea. Am avut noroc iarăşi de vreme bună, fără vânt, aşa că am putut admira în voie portul din fostul sat de pescari de pe malul Atlanticului.

Acum mult mai turistic decât pe vremuri, Ullapool, poartă amprenta a ceea ce a fost cândva. Pustiu în întunericul de la ora… 17.00 (?!?!?!?) te atrage însă prin aspectul fantomatic şi prin clipocitul apei care se izbeşte de ţărm. Ne-am plimbat puţin şi ne-am oprit în “Ullapool Bookshop” unde am luat câteva albume şi cărţi. Mi-a plăcut mult librăria aceasta, nu ştiu de ce, avea un are aparte, misterios… Din cauza asta nici nu am rezistat să nu fac ceva ravagii. “Ariciule, e abia prima zi!! Dacă o ţii tot în ritmul ăsta o să facem pana prostului prin Insula Skye, de nici n-o să avem cu ce ajunge la aeroport... ”, m-a apostrofat jumătatea-mi când a văzut bonul fiscal… :)) Eh, fusese “o dată şi gata”, aşa cum avea să vadă în zilele următoare.

În Poolewe am ajuns seara pe la ora 19.30. Am găsit cu uşurinţă cazarea graţie temelor făcute profi de jumătatea-mi la bine şi la greu. Nu detaliez cât de frumos era acolo, dar voi spune câteva cuvinte despre orăşelul Poolewe.

Situat pe malul Loch-ului Ewe, are un aer muult mai puţin comercial decât Ullapool. Acolo chiar ai impresia că timpul stă în loc. În acest orăşel se găseşte Inverewe Garden, o grădină botanică ce adăposteşte o serie de specii de plante la care nu te-ai gândi niciodată că ar putea creşte în climatul de acolo. Acolo urma să ajungem a doua zi de dimineaţă.

Inverewe Garden şi plajele de basm din Gairloch

Am ajuns la grădina botanică Inverewe Garden în dimineaţa zilei de 6 noiembrie pe o ploaie măruntă, deloc supărătoare, care se mai şi oprea din când în când. Sau poate doar ni s-a părut nouă nederanjantă... Parcarea era aproape goală. Hmmm... ceva nu arăta a fi în regulă...

Ne-am îndreptat spre magazinul de suveniruri de unde se puteau achiziţiona şi biletele de intrare. Înăuntru erau două doamne care strângeau. Hmmmm... din nou treaba nu arăta ok. Am întrebat de bilete. “Aaaa, este închis, ni s-a răspuns. Grădina nu e deschisă decât în sezon. Sezonul începe de Paşte şi se termină de Halloween... ”. Pfoai, o ratasem, clar… Văzându-ne privirile dezamăgite una dintre doamne ne-a spus: “Dar, vedeţi că poarta este deschisă. Puteţi intra să o vizitaţi. Numai că nu vă putem da bilete de intrare. La poartă este o cutie de donaţii. Puteţi lăsa bani acolo, dacă doriţi... ”. Incredibil!!! Ne uitam la ele şi nu ne venea să credem…

Am intrat în grădină destul de nesiguri. Erau oameni de la administraţie pe acolo care se ocupau de întreţinere. Şi cam atât. Nici picior de turist… Doooh… nu numai că era în extra-sezon, dar mai era şi închis pe deasupra. Oare ce ne aşteptam?

Nu o să insist prea mult asupra acestui obiectiv turistic. Nu prea le am cu tipurile de plante, familiile şi încrengăturilor lor. Îmi place în schimb să le admir şi mă bucur de frumuseţea lor. Pot să vă spun doar că tonurile de toamnă ale culorilor Scoţiei sunt greu de descris în cuvinte. Din Inverewe Garden se deschide o frumoasă privelişte şi asupra Loch-ului Ewe. Nu intru în alte amănunte. Vă las să priviţi fotografiile, cu toate că nu reflectă nici 20% din ce am văzut acolo.

Următoarea noastră oprire, şi punct de atins pe traseul pregătit temeinic de acasă, a fost Gairloch, şi acesta fost sat pescăresc, mult mai cunoscut acum pentru plajele sale parcă desprinse dintr-o pictură.

Da ştiu, o să sune poate aiurea... am ajuns în Gairloch pentru plaje... c’mooon!! Dar da, plajele de acolo merită. Nu, nu sunt plajele acelea la care stai la soare toată ziua cu burta în sus până te faci roşu ca un rac, şezlong lângă şezlong, umbrelă lângă umbrelă... şi nu sunt nici acele plaje pe care le găseşti între două stânci şi unde merge toată lumea ca să evadeze de aglomeraţia de la primele. Nu... sunt doar acele plaje cu nisip îmbibat de apă în care ai impresia că ţi se va afunda piciorul, dar asta nu se întâmplă, sunt acele plaje unde poţi vedea cu ochii minţii caii alergând lăsând doar urmele copitelor în urma lor. Ok, o să spuneţi... te-ai dus în noiembrie, nici în Grecia nu te bronzezi în noiembrie. Oare doar asta să fie?

Am pus piciorul în Gairloch pe două astfel de plaje. Una mică, mărginită de stânci, unde tovarăşii de călătorie nu au cutezat să coboare, şi una lată, întinsă, unde urmele fluxului şi refluxului îşi lăsaseră urme adânci. Înaintând spre apă, tot aveam senzaţia că apa vine spre noi, că ne vom uda încălțările, că doar până aici putem înainta și mai departe nu este posibil. Nu a fost așa. Senzația incredibilă de nesfârșit ți se deschide în fața ochilor pe Gaineamh Mor din Gairloch. Din gaelică s-ar traduce ceva gen Sandy Beach. Este imensă și misterioasă cu adevărat.

Loch Maree – Lacul Sfânt

Ultima oprire a traseului nostru prin Highland-ul de Vest era Castelul Eilean Donan, o adevărată emblemă a Scoției, dar nu despre el vă voi vorbi în cele ce urmează.

Oprirea în drumul nostru pe malul Loch-ului Maree, a reprezentat o pauză binemeritată. Loch Maree mai este denumit și Holy Loch, iar denumirea lui vine de la călugărul Maol Rubha care se pare că a adus creștinismul în aceste locuri. Casa lui a fost pe una din insulele aflate în mijlocul acestui loch, unde, după moartea lui, creștinii au ridicat un altar. Insula aceasta a fost multă vreme loc de pelerinaj. Oamenii bolnavi veneau aici, beau apă și se scăldau de trei ori în apele loch-ului în speranța unei vindecări. Dacă într-adevăr se vindecau, nu am găsit scris pe nicăieri pe plăcuțele de lângă lac. Oricum, povestea este frumoasă, deși mie mi s-a părut incompletă, nu știu de ce.

Loch Maree mai este cunoscut în zonă și pentru faptul că aici vara vine o specie foarte rară de păsări cu gât lung și negru, care își construiesc cuiburile pe malul lui, acesta devenind cea mai întinsă zonă din Marea Britanie unde aceste păsări pot fi găsite. Ceea ce este deosebit la ele, se spune că ar fi strigătul lor de vânătoare. Se spune că odată auzit, nu poate fi uitat niciodată.

Pe plăcuța informativă era și un buton deasupra căruia scria: “Apasă aici dacă vrei să auzi strigătul scufundătorului cu gât lung (traducerea este aproximativă, pe informații erau denumite black-throated divers) ”. Am apăsat și eu butonul și... vă jur că n-am să uit niciodată... liniștea aceea. O liniște cu adevărat memorabilă. Se pare că butonul nu funcționa... :))

Eilean Donan Castle – emblemă a Scoției aproape de traversarea pe Isle of Skye

Deși considerat doar al doilea cel mai fotografiat castel din Scoția, după Edinburgh Castle, Eilean Donan este poate imaginea cu care Scoția este asociată cel mai des.

Situat idilic la confluența a trei loch-uri cu apă de mare: Loch Alsh, Loch Duich și Loch Long, domină cu adevărat întreaga zonă.

Am ajuns acolo cu inima puțin strânsă. Știam că este refăcut, nu este cel original. Construcția pe care noi aveam să o vedem datează în forma sa din 1932, deci… nu mi se părea atât de interesant. Odată ajunși acolo însă, părerea mi s-a schimbat radical. Deși începuse o ploaie măruntă și un vânt năpraznic, ceea ce se ridica în fața ochilor noștri parcă era ireal. Și mai ales… nu era aproape nimeni în zonă. Ne-am grăbit spre casa de bilete într-un suflet. Ajunsesem cu doar 15 minute înainte de ora închiderii și ne temeam că nu mai apucăm să-l vizităm. Bine, nu vă gândiți acum că am fi renunțat… nuuuuu… dar ar fi trebuit să ne întoarcem a doua zi la prima oră, ceea ce ne-ar fi dat puțin peste cap planul pentru ziua următoare, plan și așa subțiat din cauza orelor puține de lumină.

Am avut însă noroc. Am plătit 6,5 GBP de persoană, doamna ne-a tăiat biletele, iar de la intrare ni s-a spus că nu trebuie să ne grăbim, nu ne dădea nimeni afară până nu-l terminam de vizitat.

Cred că cel mai emoționant moment al vizitei a fost traversarea podului care leagă de uscat insula pe care este ridicat castelul. Deși era un vânt infernal, deși era o ploaie care făcea ca obiectivele aparatelor foto să aibă mari probleme, mie una mi s-a părut cu adevărat un moment unic. De câte ori înainte îmi imaginasem asta, nici eu nu mai știu. Bine, dacă ar fi să mă gândesc și cum mi-o imaginasem… în niciunul din scenarii nu apărea ploaia sau vântul… Eeehhh, dar… nu le poți avea chiar pe toate în viață.

Vizitarea propriu-zisă nu ne-a luat prea mult. Totul este nou înăuntru și se vede asta, nu are acel farmec, nu îți crează aceeași senzație ca văzut pe dinafară. Dar ajunsesem acolo, trebuia să intrăm.

Mi-a plăcut mult că în dreptul ferestrelor era trecut loch-ul care se vedea de la respectiva fereastră. Mi-a mai plăcut că totul este curat și pare întreținut. Într-una din camere am putut privi o serie importantă de fotografii ale familiei MacRae, care deține în prezent Castelul Eilean Donan, și care se ocupă de întreținerea lui prin intermediul unei asociații de caritate, Conchra Charitable Trust.

De asemenea mi-a mai plăcut reprezentarea bucătăriei care, cu ajutorul manechinelor extraordinar de bine realizate, și a “bucatelor fără termen de garanție”, reușea să redea exact o scenă petrecută probabil repetitiv în vremuri demult apuse. Această idee o mai întâlnisem și la Edinburgh Castle, dar atunci reprezentată era închisoarea castelului.

Am dat turul complet, ne-a plăcut, dar cea mai tare fază s-a petrecut la ieșire.

Doamna care ne aștepta să ieșim ca să închidă în urma noastră, noi fiind ultimii vizitatori la acea oră, nu știu ce a făcut, ce a învârtit sau nu… și ne-am trezit cu poarta mare blocată. Hmmm, am început să-mi frec mânuțele a șotii: “Se pare că rămânem pe aici în noaptea asta. Aveți cumva ceva fantome în program? ”, am întrebat râzând. Tot râzând doamna mi-a dezvăluit că de fapt chiar au câteva fantome care îi vizitează periodic. Mi-a povestit de apariția unei doamne îmbrăcată în negru (doohh, asta era pentru stupid tourists, peste tot există o doamnă-fantomă îmbrăcată în negru), apoi ne-a mai povestit și despre câțiva soldați care își mai fac apariția pe acolo, și parcă mai era ceva dar nu am mai auzit. Reușise să deschidă poarta între timp, iar vântul de afară împiedica serios comunicarea. Ne-am urat toate cele și ne-am îndreptat rapid spre mașină unde plănuiam să așteptăm întunericul complet pentru a putea face câteva fotografii de noapte castelului, ceea ce am și făcut.

Din păcate însă, fotografiile nu-s chiar cele mai reușite. Dar și dacă ar fi fost, tot nu ar reda pe de-a-ntregul imaginea de ansamblu și senzațiile trăite atunci când vezi luminile castelului aprinzându-se. Este de-a dreptul... fără cuvinte.

Loch Ness și Urquhart Castle – nu e Highland fără ele...

Deoarece incursiunea în Isle of Skye va avea “trailer” separat, voi continua descrierea traseului nostru prin Highlands cu ultima zi a șederii noastre. Chiar dacă pentru unii, cronologic poate reprezenta o... rupere de ritm, să zicem, traseul are o continuitate perfectă. Ca să înțelegeți, când am terminat vizitarea insulei Skye și ne-am îndreptat spre Fort Augustus pentru ultima noapte de cazare, am trecut prin fața castelului Eilean Donan. Am fi putut foarte bine ca după ce l-am vizitat, în loc să mergem către vest (așa cum noi am făcut) să ne îndreptăm spre est, și astfel traseul nostru avea curgerea normală.

Să considerăm deci că am procedat astfel...

De la Eilean Donan până la Fort Augustus, unde am avut noi cazare în ultima noapte, sunt vreo 80 de km. Acela este punctul ideal de începere a explorării zonei Loch Ness-ului și de plecare în căutarea lui Nessie.

După Fort Augustus drumul șerpuiește pe lângă Loch Ness și apoi pe lângă River Ness până Inverness (moamă, cât ness, mi-e dor de o cafea... :) ) Ocazii de a zări “monstrul” sunt nenumărate. Noi însă, oricât am fost de atenți, n-am zărit picior sau măcar vârf de coadă de celebrul Nessie. Bine, acum nu vă închipuiți că ne făcusem prea mari speranțe, dar... aveam acolo, măcar una mică. Ne-a fost însă spulberată. Ooooffff, acum trebuie să ne întoarcem, nu? Poate data viitoare vom avea mai mult noroc. Glumesc...

Loch Ness, cel care a dat naștere atâtor povești, este cu adevărat deosebit. Dacă reușești, ca turist în căutare de “altceva”, să faci abstracție de partea comercială a lui, de toate poveștile de adormit copiii care s-au creat pe baza lui, abia atunci îi poți vedea adevărata frumusețe.

Lăsând la o parte dimensiunile impresionante, malurile dantelate și ruinele Castelului Urquhart, care este principalul punct de observație a lacului, el în sine, este o splendoare. Da recunosc, iar am avut baftă de vreme și asta a contat enorm... Razele soarelui dansând în apa loch-ului, reflexiile malului în culorile toamnei oglindite în undele acestuia, au adus un plus incredibil imaginii celebrului Loch Ness.

La Urquhart Castle am ajuns dar nu am mai intrat. Timpul până la decolarea avionului nu ne-a permis să stăm atât cât ne-am fi dorit.

Trebuie spus că o vedere de ansamblu a castelului din parcarea destinată vizitatorilor, nu poate fi obținută. Voiam totuși să-l văd așa cum îl știam din pozele la care suspinasem de atâtea ori. Recunosc, nu mă interesa neapărat să vizitez ruinele. După ce cu doar o zi înainte ne aventurasem sărind sfori, porți și sârmă ghimpată ca să vedem niște ruine închise circuitului turistic, nu mă impresiona întâlnirea cu niște ruine atât de “comerciale”. Îmi doream însă să-i văd silueta dominând Loch Ness-ul. Și am reușit... grație domnului de la casa de bilete care a avut amabilitatea să mă îndrepte spre un punct perfect de belvedere asupra castelului. Am stat puțin, l-am admirat, l-am fotografiat și ne-am grăbit spre mașină. Deja eram presați de timp (și, Doamne, cât urăsc asta...) …

Ultima oprire înainte de predarea mașinii a fost la Drumnadrochit, orășelul care se întinde pe malul de vest al Loch Ness-ului. Pit-stop-ul a avut ca scop principal achiziționarea unor ultime suveniruri. Nu am zăbovit însă mult timp. Mult prea comercial față de ceea ce văzusem până atunci, parcă ne-a dezamăgit într-un fel. Ne-am revenit însă repede. Ceea ce văzusem noi în Highlands, departe de hoardele de turiști care iau cu asalt aproape orice obiectiv turistic, nu putea fi șters de un lucru atât de mărunt.

Un alt “popas pentru stupid tourists” pe care l-am făcut și de care am uitat să vă povestesc, a fost cel de la intrarea în Fort Augustus, unde ne spusese gazda de la B&B-ul unde fusesem cazați că se găsesc văcuțele scoțiene special ținute acolo pentru turiștii care vin să le vadă. Deși le știam de la vizita anterioară când le zărisem întâmplător pe dealurile din apropiere de Balquihidder, am ținut totuși să le mai vedem o dată.

Ca și concluzie, m-aș întoarce în Scoția oricând, la orice oră. Highland-ul a fost doar o parte a aventurii noastre. Scopul principal a fost străbaterea Insulei Skye, dar despre asta într-un alt episod. Acolo... acela este adevăratul highlight al acestei expediții. Acolo am avut parte de tot ce poate Scoția oferi. Și da, o iubim mai mult ca prima dată, pentru că acum am văzut nu doar că e frumoasă, ci și că are un suflet frumos...

---

VIZUALIZĂRI: 3957 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI