Irlanda, finally! - Dublin (partea întâi)

TIPĂREȘTE

De mai bine de 20 de ani aveam Irlanda🍀 pe lista „musai de văzut în această viață” . Probabil de când am descoperit-o pe Enya sau poate pe dansatorii de la Lord of the Dance, nu mai știu exact. Dorința mea era profundă și asociată mereu cu un fel de sfârșeală, de nostalgie, de parcă tânjeam după locuri deosebit de dragi, în care fusesem deja cândva, demult...  

Am încercat să ajungem în vara lui 2023, dar n-am reușit să depășim pragul psihologic legat de prețul biletelor de avion. Finii noștri din Dublin ne-au spus că mai bine așa, căci de obicei verile sunt ploioase în Irlanda și că perioada cea mai bună din acest punct de vedere ar fi lunile aprilie-mai. Ce bine că i-am ascultat... Anul ăsta s-au mai îmbunat un pic zeii văzduhului, e drept că și noi am pândit cu sârguință maximă site-urile companiilor aviatice și da, de data asta ne-a ieșit! Pe scurt, Ryanair și HiSky operează zboruri directe în Irlanda, noi am uzitat serviciile lui Ryan.  

În primul rând, a trebuit să se decidă componența grupului, adică să se hotărască fiecare – vine sau nu vine, având în vedere că era vorba de perioada Paștelui. Ne-am strâns 5 bucăți: eu și Tati, copiii din dotare și Liviu, prietenul Milenei. Pe urmă Tati s-a ocupat de cumpărarea biletelor și s-a nimerit bine, adică noi să putem zbura din București, iar copiii din Cluj, în aceleași zile, la diferență de câteva ore. Bine, că până la urmă orele astea s-au mai modificat, la plecare chiar ne-au mâncat o zi de vacanță, dar asta e, înghiți și taci și iei partea bună a lucrurilor. Se putea mult mai rău, se știe.  

N-o să fac un articol separat despre cum ne-am organizat sejurul pentru că nu-s multe de spus. Am decis ca prima parte s-o dedicăm capitalei Dublin, iar într-a doua să ne foim un pic prin țărișoară. N-am mai închiriat mașină, așa cum procedăm de obicei, pentru că finii ne-au oferit-o pe-a lor. Deci nu știu de câți bani ne-a scutit chestia asta, pot doar să vă spun că în aprilie 2024 prețul benzinei era 1,729 euro/litru cam peste tot prin Irlanda. Și se circulă „pe partea greșită a drumului” 😀, desigur.

Cazările le-am ales de pe booking, tot ca de obicei. M-am oripilat când am văzut prețurile (deși eram oarecum „tăbăcită” după experiența de Crăciun din Austria-Germania); în linii mari, pentru condiții un pic peste medie, socotiți în jur de 80-100 euro/persoană/noapte. Și în acest sens am avut parte de mult ajutor din partea finilor, dar și de multă șansă, pentru că s-a nimerit ca ei să se mute dintr-un apartament în altul, ambele aflate pe același palier, și fix în perioada în care am fost noi să le dețină pe amândouă! Deși rezervasem inițial la un hotel în Dublin, am anulat ulterior rezervarea, după ce am primit invitația de a ocupa unul dintre cele 2 apartamente. Astfel că 4 nopți din totalul de 7 le-am petrecut acolo (primele 3 și ultima, zborul către Cluj fiind mutat ulterior de la 4 după-amiaza la 6 dimineața). Pentru celelalte 3 nopți am ales câte un hotel de 4* (așa s-a nimerit), plătind între 408 și 530 euro pe noapte pentru toți 5, cu mic dejun inclus. Toate – cazări de excepție, despre care voi povesti la timpul respectiv.

Și această lungă introducere în context fiind făcută, haideți s-o luăm cu începutul: Dublin!

Aeroportul Dublin nu-i departe de oraș, există un autobuz care le leagă, însă nu l-am accesat, nu știu amănunte. Pentru comoditate, am preferat taxiul – cam 20 de euro până la/de la fini de acasă (undeva la 4-5 km distanță de centrul orașului). La venire ne-a așteptat finul la aeroport, fiind trecut de miezul nopții. Pe urmă, de la „cazare” spre oraș ne-am folosit de transportul în comun (1,3 euro/persoană/sens), care circulă frecvent și la timp, fără timpi morți. Recomand. Altfel, zona centrală e destul de săracă în parcări publice, nu-i o idee bună să vii cu mașina proprie (presupunând c-o ai), chiar poate fi o problemă unde s-o lași (și un cost suplimentar). Autobuzele sunt din cele cu etaj, curate și confortabile, au inclusiv porturi USB să-ți încarci telefonul; doar că uneori le poți prinde mai aglomerate, desigur.

Dublin este tăiat în două de Râul Liffey (și mai sunt niște canale artificiale ce brăzdează orașul), în raport cu care vorbim de zona nordică și de cea sudică, aceasta din urmă găzduind principalele obiective de interes. Râul se varsă în Marea Irlandei printr-un estuar, în estul orașului, unde zona industrială a Portului Dublin se împletește (pe alocuri armonios) cu zone de natură protejată și de relaxare.  

În prima dimineață am luat deci autobuzul și, după vreo 12-13 stații (20-25 minute) am coborât în centru, pe O’Connell Street, în apropierea The Spire (Monument of Light) , despre care tocmai citisem în ghidul turistic pe care-l studiasem în avion. Și care spune așa: „Acest monument conic, cu un diametru de 3 m la bază și 10 cm în vârf, a fost construit cu prilejul intrării în noul mileniu – e adevărat, cu o întârziere de 3 ani – pe locul unde se afla Nelson’s Pillar (1808), aruncat în aer în 1966 de o bombă instalată de IRA. Deși a fost luat în zeflemea, punându-i-se porecle precum „The Stiletto in the Ghetto” , „The Erection in the Intersection” , „Poker near Croker” , „The Spire near Mire” ori „The Rod to God” , reticențele inițiale ale dublinezilor au fost învinse, iar „Țepușa” a devenit azi unul dintre simbolurile cele mai îndrăgite ale orașului.” Cu înălțimea sa de 120 m, chiar arată ca o țepușă uriașă ce străpunge cerul!

Am înaintat în direcția râului, lăsând pe stânga GPO (General Post Office) Museum, am admirat și pozat vreo 3 monumente dedicate unor personalități naționale (ultimul, cel mai măreț, închinat chiar lui Daniel O’Connell, considerat eliberatorul Irlandei din uniunea cu Marea Britanie) și în curând am ajuns la Podul O’Connell. Ocazie cu care ne-am oprit, pentru că am prins semaforul pe roșu. Doar noi ne-am oprit, pietonii localnici și-au văzut liniștiți de drum, strecurându-se cu dibăcie printre mașini! Wow, parcă suntem la noi acasă, ne-am zis! Și da, finii ne-au confirmat pe seară, când ne-am strâns cu toții la depănat impresii: irlandezii seamănă foarte tare, ca tipologie de popor, cu românii. Descurcăreți, pontoși, nedispuși să respecte reguli pe care nu le înțeleg sau pe care nu dau doi bani.

O’Connell Bridge este unul dintre podurile istorice ale Dublinului, fiind construit din granit și piatră în 1794, având ca particularitate faptul că e mai mult lat decât lung. Nu departe, spre vest, se află însă cel mai emblematic pod, exclusiv pietonal, foarte frumos, un veritabil arc de fier forjat peste râu. El se numește Liffey Bridge (deși toată lumea îi spune Ha’penny Bridge) și are o poveste interesantă. La sf. sec. 18-înc. sec. 19, William Walsh era patronul liniei de feriboturi ce asigura traversarea râului. Se spune că vasele ajunseseră într-o stare atât de precară, încât municipalitatea i-a pus în vedere fie să le repare, fie să construiască un pod peste râu. Walsh a ales varianta a doua (1816), înlocuind biletul de ferry cu taxa de jumătate de penny (de unde numele de Ha’penny) percepută celor ce traversau pe pod. Alt lucru remarcabil este că această taxă avea să fie eliminată abia 100 de ani mai târziu! Ne-am oprit la o cafenea to go dincolo de râu și, în timp ce ai mei așteptau să fie gata comenzile, eu m-am apropiat de Ha’penny Bridge și l-am imortalizat. Am zis că mai târziu ne-om întoarce să trecem și noi pe el, dar n-a mai fost să fie.

Ne aflam deja în cartierul Temple Bar, celebra zonă ce și-a împrumutat numele de la celebrul local, însă obiectivul nostru imediat era Trinity College, după principiul „întâi munca (muzeele) și apoi distracția” . Am pus pe GPS locația, deși nu-i greu să te orientezi în spațiu, dar cum noi tot căscam gurile în toate direcțiile, am zis că-i mai sigur așa.  

Trinity College este cea mai veche și prestigioasă universitate irlandeză, fiind fondată în 1592 de regina Elisabeta I, pe locul unei foste mănăstiri. „... ea însăși a devenit o atracție turistică în sine, pragul fiindu-i trecut anual de peste jumătate de milion de vizitatori. Ansamblul de formă patrulateră este format din clădiri din sec. 17-18, biblioteci, piețe, peluze și terenuri de sport.” A fost destinată inițial instruirii tinerilor protestanți, abia în anul 1793 fiind admiși și studenți catolici, pe care însă biserica catolică îi excomunica urgent dacă se afla că sunt înscriși la Trinity, chestie care se pare că s-a perpetuat până în... 1970! Printre absolvenți se numără celebrități precum Jonathan Swift, Oscar Wilde, Samuel Becket, Isaac Newton, Bram Stocker.

Pentru majoritatea turiștilor, Trinity College înseamnă 2 lucruri: Book of Kells (un manuscris străvechi în limba latină ce reunește cele 4 evanghelii) găzduită de vechea bibliotecă și Long Room (celebra sală în care s-au filmat secvențe din Star Wars și din alte pelicule). Fix pe acestea le aveam și noi în vizorul imediat. Bine, se pot face tot felul de tururi ghidate prin complex, dar ar fi fost prea mult pentru noi. Am pătruns așadar în incintă, traversând o intrare boltită printr-o clădire, am admirat și pozat construcțiile din cărămidă roșie cu aer sever și maiestuos și mai ales campanila din piațeta centrală, pe sub care se spune că aduce ghinion să treci, deci am ocolit-o.  

Am urmat indicatoarele spre dreapta și ne-am mirat că la fiecare pas erau plăcuțe ce încurajau statusul de nefumător în incinta universității, chiar și în aer liber și ne-am mirat și mai tare că lucrul ăsta chiar părea să se respecte! Curtea a doua este în mare parte acoperită de o peluză uriașă, studenții stăteau direct pe iarbă, savurând vremea călduță și însorită. Ne-am îndreptat spre clădirea ce adăpostește muzeul, frecându-ne mânuțele căci nu părea a fi coadă la intrare, însă bucuria noastră a ținut doar până am aflat că biletele se achiziționează exclusiv on line! Intrarăm rapid pe site, singurele locuri disponibile le-am găsit pentru ora 17, am achitat 25 de euro de căciulă și am părăsit zona... Asta e, ne-am zis, se-ntâmplă-n viață și lucruri mai grave, lasă că om găsi noi ce să facem câteva ceasuri...

Am deschis harta și-am constatat că nu suntem departe de Merrion Square Park. În colțul de nord al acestuia se găsește un monument dedicat lui Oscar Wilde, iar în cel opus – citisem în ghid – un muzeu interesant într-o casă georgiană. Memorialul Oscar Wilde se află în parc, aproximativ „peste drum” de casa în care scriitorul chiar a locuit. A fost dezvelit în 1997, este opera artistului Danny Osbourne și cuprinde mai multe elemente: statuia lui Wilde într-o atitudine provocatoare, cocoțată pe o stâncă, un nud de bărbat și altul de femeie însărcinată, ambele amplasate pe niște socluri de granit inscripționate cu citate din opera scriitorului. Am stat și-am admirat prelung, nu doar memorialul, ci și elementele de decor, natura fiind proaspătă și deosebit de viu colorată🌼🌺🌿!... Atunci a fost prima dată când le-am mulțumit Cerului și finilor deopotrivă că i-am ascultat și-am venit în Irlanda împrimăvărată! De zeci de ori aveam să mai mulțumim!...

Altfel, parcul e ca orice parc, un loc destinat relaxării și contemplării. Există în mijloc un uriaș loc de joacă pentru copii, era plin-ochi (păreau ceva elevi de vârstă mică, veniți „cu clasa” ), există alei de promenadă, băncuțe și, spre capătul sudic, o imensă peluză pe care se odihneau oameni.  

Am ieșit din parc în plin cartier georgian. Știți casele alea din cărămidă roșie, frumos aliniate (de fapt urmând curba străzii), cu uși colorate vegheate deasupra de o fereastră-evantai (fanlights), cu inele pentru ciocănit în ușă, cu mici stergătoare de picioare și bovindouri la etaj. Citez din ghid: „Misterul ușilor colorate dublineze a dus la nașterea unor legende urbane. Potrivit uneia dintre ele, după moartea reginei Victoria britanicii le-au ordonat irlandezilor să își vopsească ușile în negru, în semn de doliu, însă rebelii dublinezi le-au vopsit în schimb în toate culorile curcubeului, ca să își exprime protestul față de această măsură impusă cu forța. O altă explicație, ceva mai domestică, spune că femeile irlandeze, sătule de confuziile create de soții lor bețivi, care nimereau adesea în casele și în patul altora în loc să ajungă acasă, au vopsit ușile în culori diferite ca să îi ajute să își recunoască mai ușor casa.” Hmm... crede fiecare ce-i place...  

La nr. 29, pe Fitzwilliam Street, ar fi trebuit să fie unul dintre cele mai fascinante muzee – Georgian House Museum. Citisem în ghid despre el și îl plasasem urgent în top 5 pentru că îmi plac la nebunie astfel de locuri care te teleportează în viața locuitorilor din alte vremuri; în cazul de față, în viața micii burghezii din Dublinul anilor 1800. Din nou citez: „Veți afla, de exemplu, de ce ferestrele de la primul etaj, piano nobile, erau mai mari decât celelalte: pentru ca atunci când dădeau recepții, stăpânii casei și invitații lor să poată fi văzuți din stradă în deplina splendoare a veștmintelor lor luxoase. În ciuda bogăției decorațiunilor interioare, viața în aceste case care nu dispuneau de apă curentă, încălzire centrală, electricitate sau toalete trebuie să fi fost destul de grea.” De ce vă tot dau citate și nu vă povestesc concret cum a fost?! Pentru că n-a fost. Am descoperit destul de ușor casa cu nr. 29, însă nu părea defel să găzduiască vreun muzeu. Dealtfel, nici pe GoogleMaps nu apare niciun Georgian House Museum. Probabil că a fost și, din cine știe ce motive, nu mai e. Am citit (și am constatat la fața locului) că puține din casele zonei sunt proprietăți private, multe adăpostind diverse instituții. Printre ele, Ambasada Moldovei.

Următorul obiectiv – încă un parc. Unul dintre cele mai reprezentative, dacă nu cel mai cel: St. Stephen’s Green. „Inițial un fel de piață care nu se bucura de o faimă prea bună, fiind locul unde erau executați răufăcătorii, elegantul parc de azi își datorează existența lordului Ardilaun, Sir Arthur Edward Guiness (1840-1915) care în 1880 a asigurat fondurile necesare pentru amenajarea lui.” Pe cele 9 ha, parcul deține un lac cu rațe🦆, fântâni, statui și busturi, peluze și alei umbroase. Și aici oamenii păreau că se bucură din plin de primăvară; în plus, între timp apăruseră, pe ici-pe colo, pachețele de prânz. Ne-am odihnit și noi câteva minute pe marginea fântânii centrale, apoi am pornit mai departe.

Nu prea departe; doar 2-3 străzi și iată, intrarea în Iveagh Gardens, „oaza secretă” , conform ghidului. Un parc mai mic, dar cu adevărat foarte frumos, punctul forte fiind, cu siguranță, cascada de pe latura vestică. Am citit și despre o grotă, un labirint și despre grădina de trandafiri (încă nu era cazul), însă nu le-am căutat înadins, doar ne-am lăsat purtați de alei și de atmosferă. Și... de chestii mai prozaice, precum senzația de foame, care începuse să cam agite spiritele... Dar despre asta în altă relatare.  

După ce am mâncat, am chibzuit că tot mai avem ceva timp „de ars” până la Book of Kells, așa că ne-am abătut spre cel mai important lăcaș de cult al Dublinului (și probabil al Irlandei): Catedrala Sf. Patrick.  

Patrick s-a născut în Britania în familia unor romani bogați în jurul anilor 370-380. Pe când avea 16 ani, a fost răpit de pirați, dus în actuala Irlanda și pus să pască oile. După 6 ani a reușit să evadeze și să se întoarcă acasă, a înțeles lucrarea divină care l-a scăpat de robie și, după ceva vreme, s-a reîntors în Irlanda ca episcop, devenind cel care a explicat poporului irlandez misterul Sfintei Treimi ajutându-se de frunza de trifoi. Din acest motiv, Sf. Patrick este considerat sfântul patron al țării, iar trifoiul simbolul acestei națiuni. Ziua națională a Irlandei este celebrată în fiecare an pe 17 martie, ziua când se crede că a murit Sf. Patrick (de bătrânețe).  

Inițial ne-a cam dezumflat coada la bilete, dar ne-am ținut tari, catedrala fiind și ea în top 5, iar noi neavând decât 2 zile la dispoziție să înțelegem care-i treaba cu Dublin. A mers repede, n-am stat mai mult de 15 minute și spre final a fost chiar interesant, căci am asistat pentru prima dată la activarea mecanismului care a instalat rampa pentru ca o doamnă în cărucior cu rotile să poată fi coborâtă în siguranță în incinta bisericii (civilizație, nene!). Am luat un bilet family care a costat 28 de euro, altfel pare-mi-se că era în jur de 10 euro de adult.

E cea mai mare catedrală din Irlanda, pot căuta dimensiunile exacte, dar nu cred că sunt importante. Are o istorie milenară, fiind construită o biserică de piatră (aprox. anul 1190) peste alta anterioară de lemn, reconstruită și extinsă în repetate rânduri, așa cum se obișnuiește. V-aș recomanda să veniți aici dimineața, când sunteți odihniți, să luați la puricat toate inscripțiile și să vă... distrați corespunzător. Noi (cel puțin eu) eram cam toropiți după masă, însă tot am apreciat stilul în care o biserică veche a fost transformată într-un muzeu interactiv, pretabil tuturor categoriilor de vârstă! Dacă vrei, poți să rămâi serios și să cercetezi vitralii (excelente!) sau ce personalități sunt înmormântate în paviment (Johnathan Swift și soția Stella, ceva președinți etc) sau să admiri elementele arhitectonice, straiele vechi expuse sau minunatul Monument Boyle (da, are legătură cu celebrul fizician Robert Boyle, cel cu „volumul unui gaz variază invers proporțional cu presiunea, la o temperatură constantă” ). Sau poți pur și simplu să te joci, să copiezi modele de dantelă în piatră, să „tragi clopotele” și alte asemenea... Există și o secțiune unde poți scrie mesaje de încurajare celor aflați în zone de conflict sau celor dragi care luptă cu diverse boli. A, și mi-a plăcut maxim pavimentul, un mozaic în culori cald-vesele având la bază modelul originar.

Lângă catedrala Sf. Patrick se întinde parcul omonim, care cred că merită o vizită, însă noi am zis pas. Pe sub parc curge un râu subteran și se spune că în vremuri străvechi, undeva, pe-aici, s-a aflat izvorul în care Sf. Patrick i-ar fi botezat pe primii creștini. În catedrală stă la loc de cinste (o admiraserăm mai devreme) o piatră decorată cu o cruce celtică; a fost descoperită în presupusa zonă a izvorului sfânt în anul 1901.

(va urma)

---

VIZUALIZĂRI: 523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI