Bucureştiul vechi: fostul cartier evreiesc

TIPĂREȘTE

În Europa, vechile cartiere evreieşti reprezintă o atracţie turistică de primă mână. Astfel în Barcelona există cartierul Ell Call în Barri Gotic lângă Ramblas, în Madrid cartierul Lavapide, în Viena Judenplats, în Cracovia se mai găseşte fabrica lui Schindler care a salvat sute de evrei (v. filmul Lista…), în Varşovia se mai păstrează ghetoul evreilor iar în Berlin, cartierul evreiesc se află în Scheunenviertel. Parisul are cel mai exclusivist cartier evreiesc în Marais, una din cele mai scumpe zone ale metropolei. Cartierul este format din patru străzi dintre care rue Vielle du Temple şi rue de Rosiers sunt pline de bijuterii şi magazine de lux. Probabil mai există cartiere evreieşti şi în alte oraşe.

Chiar dacă evreii au fost izgoniţi din motive religioase ca în cazul Spaniei sau închişi în ghetouri ca în Varşovia, chiar dacă aceste cartiere sunt depopulate din cauza politicii naziste din timpul războiului şi a emigrărilor de după înfiinţarea Israelului, statele respective păstrează vie amintirea lor şi alocă fonduri importante pentru conservarea clădirilor.

La noi, megalomania unui om incult a generat politica distrugerii a tot ce era vechi. Febra demolărilor de la mijlocul anilor 80 a distrus mii de case în cartierul evreiesc din Bucureşti, a desfiinţat străzi de tradiţie şi a înfiinţat altele cu traseu diferit dar cu acelaş nume sau nu, ştergând din memoria oraşului o parte importantă din istoria sa.

Au apărut sporadic înainte de Evul Mediu în general ca medici şi spiţeri la curţile domnitorilor ţărilor româneşti. Barbu Delavrancea îi dă un rol doctorului Şmil care-l trata de podagră pe Ştefan cel Mare (Apus de soare.) În sec. XVI au imigrat spre ţările române grupuri de comercianţi evrei din Grecia şi Turcia care fuseseră izgoniţi din Spania. Ei s-au stabilit în Roman, Bacău, Galaţi, Bucureşti şi Basarabia. După Unirea Principatelor foarte mulţi evrei au venit în Bucureşti care era un oraş dinamic, în plină dezvoltare şi oferea oportunităţi pentru afaceri.

Primii evrei veniţi aici au fost de rit spaniol, sefarzii care au fugit de persecuţiile religioase din Spania. Ei erau oameni culţi şi au dat generaţii întregi de intelectuali şi finanţişti evrei. S-au stabilit pe lângă Curtea Domnească pe străzile Sf. Ioan Nou şi Negru Vodă şi se ocupau cu acordarea de credite domnitorilor şi boierilor şi cu meseria de zaraf (cămătar) aşa cum este scris în condica brâncovenească. Au urmat evreii polonezi din Galiţia, askenazii care se ocupau de comerţ şi meserii. Acestia s-au aşezat la început în zona Lipscani unde şi-au construit locuinţe cu un singur etaj, la parter fiind magazinul şi depozitul de marfă. Ca măsură de protecţie, uşile de intrare şi ferestrele aveau gratii de fier şi erau protejate de obloane groase de lemn şi drug cu lacăt.

Pe măsură ce poulaţia evreiască din Bucureşti a crescut, cartierul evreiesc s-a extins în zonaSf. Vineri, Mircea Vodă, Mămulari, Călăraşi, Moşilor, Dudeşti şi pe străzile adiacente, ocupând o suprafaţă importantă din centrul oraşului. Dacă în perioada interbelică evreii ajunseseră o minoritate majoritară de 11% din populaţia oraşului după constituirea statului israelian în 1947 şi naţionalizarea din 1948, evreii au început să emigreze. Datele statistice arată că din cei 800000 existenţi în 1940 (inclusiv cei din Basarabia) din cauza politicii antisemite din timpul războiului dar şi a trecerii evreilor basarabeni la cetăţenie sovietică, în 1945 au rămas 400000. Se cunoaşte simpatia evreilor pentru regimul comunist, primii conducători politici de după 1944 fiind evrei: Ana Pauker, Miron Niculescu, Iosif Chişinevski, Vasile Luca, Al. Moghioros, Petre Borilă, Walter Roman etc. Deasemeni în primii ani în care am devenit salariată, - după 1952 - mai toţi conducătorii instituţiilor centrale, miniştri, directori, redactori şefi de ziare erau evrei.

Apoi, văzându-şi afacerile falimentate şi averile naţionalizate, evreii au început să emigreze în Israel şi SUA. În SUA în timpul celei mai acute faze a războiului rece nu erau primiţi membri partidului comunist aşa că solicitanţii stăteau câţiva ani pe pământul făgăduinţei şi apoi plecau în ţara tuturor posibilităţilor. În 1961 datorită emigrărilor, populaţia evreiască s-a diminuat la 225000 iar în 1968, fiind vânduţi de statul nostru la bucată (ca şi saşii) rămăseseră 100000. Plata depindea de vârstă, studii, sex a celui care voia să emigreze iar de plecat, plecau cu un geamantan de 30 kg, averea lor fiind luată de stat. Astăzi evreii nu mai reprezintă o minoritate. În toată ţara mai trăiesc cca 6000 iar în Bucureşti sunt 2000 evrei, majoritatea trecuţi de 70-80 de ani

Paradoxal centrul cartierului evreiesc era în jurul bisericii Sf. Vineri demolată la ordinul expres al Elenei Ceauşescu în 1986. Au rămas în istorie cuvintele ei ˝Jos porcăria˝. Cred că toţi care aveţi peste 40-45 de ani şi locuiaţi pe atunci în Bucureşti vă aduceţi aminte de această biserică, una din cele mai populare din oraş, deţinătoare a icoanei făcătoare de minuni a Sf. Paraschiva. Despre biserica Sf. Vineri şi altele distruse de buldozere voi scrie în episodul următor.

Axul central al cartierului evreiesc era Calea Văcăreşti, una din cele mai cunoscute artere comerciale a Bucureştiului care pornea din Calea Călăraşi. Vechiul traseu a fost desfiinţat. Zeci de clădiri monumente istorice au fost demolate. Astăzi Calea Văcăreşti are traseul cuprins între Timpuri Noi şi pasajul Mihai Bravu şi nu are nicio legătură cu vechiul amplasament. Deasemeni Calea Dudeşti a fost demolată pe jumătate, practic nu mai recunoşti decât câteva străduţe care au scăpat de frenezia demolărilor. Str. Căuzaşi a fost desfiinţată şi mutată sub forma unei străduţe pe unde era str. Lucaci. Str. Adam Goldfaden desfiinţată.

În mare, acolo unde este marele magazin Unirea, Tribunalul Mun. Bucureşti şi Biblioteca Naţională erau străduţe ale clasei mijlocii şi bogătaşilor din cartierul evreiesc. A fost demolat Institutul Medico-Legal Mina Minovici, unul din primele institute de acest profil din Europa şi o clădire cu o arhitectură deosebită.Chiar pentru cine a locuit în cartier este greu de identificat vechea tramă stradală.

În incursiunea mea la pas, am căutat biserica Olteni la care mă duceam în Săptămâna Mare la denii. Demolată. Teatrul de Stat Evreiesc, numit pe vremuri Baraşeum, înfiinţat în 1940 când actorii evrei nu mai aveau voie să joace în teatrele româneşti, mi s-a părut nefiresc de aproape de locul unde trebuia să fie biserica din cauza desfiinţării străduţelor.

Ceeace nu v-am spus este că acest cartier nu era un ghetou ci trăiau şi mulţi creştini în bună convieţuire cu evreii, mai ales la marginile dinspre Lucaci, Mântuleasa, Domniţei, Roseti. Era şi o stratificare socială pe meserii şi stare materială. Dacă marii milionari ca industriaşul Max Auschnitt, bancherul Marmorosh sau avocatul Fielderman aveau locuinţe- palat în nordul oraşului, în cartiere funcţiona stratificarea: pe Calea Văcăreşti şi Dudeşti oamenii erau săraci. Se ocupau cu cârpeli (croitorie de mâna a doua), comerţ ambulant, erau telali adică vânzători de haine vechi (taica Lazăr), aveau mici chilipiruri şi făceau gheşefturi din care trăiau de azi pe mâine. Locuiau în case mizere, îmbâcsite, prost luminate. Mâncau carne cuşer (kosher) cu sângele scurs şi pască evreiască adică pâine nedospită. Seara ieşeau cu toţii la ceainării unde ascultau la gramofon cântece religioase.

Erau foarte cinstiţi dar aveau un talent de a-şi prezenta marfa că odată intrat într-o dugheană de a lor era imposibil să nu cumperi ceva. Aveau cuvinte de duh şi uneori rămâneai surprins de profunzimea lor izvorâtă dintr-o istorie milenară. Medicii, dentiştii, avocaţii, contabilii, oculiştii, bijutierii, ceasornicarii, - majoritari în aceste meserii până în 1940-, se retrăseseră mai la marginea cartierului pe străduţe locuite şi de de români.

Pe strada pe care am stat a locuit acad. dr. Nicolae Cajal. Pe străzile Israelită şi Spaniolă şterse de pe faţa pământului în locul cărora s-a ridicat magazinul Unirea stăteau evreii sefarzi (spanioli) de clasă medie. Ei nu aveau magazine la stradă, casele erau înconjurate de curţi şi grădini, copiii învăţau limbi străine, instrumente muzicale şi urmau şcoli superioare. Trăiau din bursă şi afaceri bancare iar femeile lor deşi nu aveau nicio activitate îşi angajau una-două servitoare românce. Se spunea că dacă un evreu voia să-şi respecte soţia, avea o amantă. O găsea în Crucea de Piatră, cartier rău famat care pornea din Calea Dudeşti cu prostituate românce şi ţigănci. Evreii de care-mi aduc aminte eu aveau cu totul alt aspect decât cei pe care i-am văzut în Israel. Erau mici, piperniciţi cu nas coroiat iar femeile după 30 de ani erau foarte grase şi sedentare. Evreii pe care i-am întâlnit în Israel - cei tineri- sunt înalţi, robuşti, sportivi. Probabil că explicaţia stă în amestecarea genelor, alimentaţie şi sport. În România limba vorbită era idiş, un dialect sudic german. Vorbeau corect gramatical româneşte dar nu ştiau să pronunţe â şi aveau o inflexiune inconfundabilă a vocii după care recunoşteai că interlocutorul era evreu.

Înainte de 1940 în Bucureşti erau 60 de sinagogi şi temple iudaice. Astăzi mai sunt trei în fostul cartier evreiesc în zona străzii Sf. Vineri şi două în oraş din care una în apropiere de piaţa Amzei. În 1941 a fost incendiată de legionari cea mai mare si frumoasă sinagogă din Europa de Est sinagoga sefardă Cahal Grande construită în 1818 pe Calea Văcăreşti. Am văzut cele trei sinagogi rămase în picioare în cartier

Templul Unirea Sfântă se află pe Mămulari, pe o stradă în care pe o parte sunt blocuri noi, pe partea cealălaltă unde e şi templul, imobile care urmau să fie demolate imediat după 1989. Tot pe strada Mămulari a fost templul Fraterna şi o baie rituală. Templul Unirea Sfântă a fost construit de breasla croitorilor în 1836 pe locul unei sinagogi mai vechi. Cu o suprafaţă de 300mp are parter şi două nivele. Prezintă o faţadă cu elemente maure, romanice şi post bizantine cu influenţă valahă create în 1910 de arhitectul Grunfeld. A fost refăcută după devastarea din 1941. Din 1978 a fost amenajată ca Muzeu de Istorie a Comunităţii evreieşti din România. Are o cromatică frumoasă crem cu portocaliu dar din păcate nu are perspectivă fiind înghesuită de blocuri aflate la câţiva metri distanţă.

Sinagoga Mare de pe str. Adamache este şi ea înghesuită într-un cuartal de blocuri sub formă de U a căror umbră se revarsă în curtea ei. Eram gata să renunţăm s-o mai căutăm când, după un gard înalt de zid am văzut o construcţie în stil baroc. A fost construită în 1845 de evrei askenazi şi s-a numit iniţial Sinagoga Poloneză. A fost refăcută la începutul sec. XX iar în 1909 la lucrări a contribuit şi arhitectul Petru Antonescu. Între anii 1930-1940 aici se dădeau concerte de muzică clasică şi religioasă. În 1939 a fost repictată în stil rococo. A fost vandalizată în 1941 şi serios avariată la cutremurul din 1977. Din 1992 găzduieşte Muzeul Martirilor Evrei. Acesta este interesant, conţine multe exponate, tăieturi din ziare şi fotografii care consemnează starea etniei în timpul celui de al doilea război mondial. Interiorul, plafonul, imensul candelabru, lumânările şi chivotul legii (care conţine cele 10 porunci) sunt absolute superbe.

Templul Coral se găseşte pe str. Sf. Vineri şi este cel mai mare lăcaş de cult evreiesc încă în funcţiune în Bucureşti. A fost construit în 1867 de o grupare de evrei de origine austriacă şi e copie fidelă a Templului din Viena. A suferit nenumărate distrugeri de la cutremure sau extremişti dar a fost refăcut de fiecare dată din banii comunităţii. Are o suprafaţă de 700mp, două etaje şi subsol şi înălţimea şi lungimea câte 32m. Are o faţadă frumoasă placată în care alternează culorile roz şi crem şi un portal de intrare în stil maur. Cornişa este frumos decorată şi se termină la colţuri cu şase turnuleţe. În curte, în faţa templului este un nonument impresionant construit în amintirea holocaustului din Europa Ca şi celelalte două sinagogi este înghesuită între clădiri modeste şi nu poate fi observată decât când ai ajuns în faţa ei.La poartă era un afiş mare anunţând o întrunire în memoria regelui Mihai.

Am scris despre fostul cartier evreiesc pentru că 30 ani cât am stat în apropiere în mahalaua Lucaci l-am cunoscut destul de bine. În episodul următor voi evoca bisericile dispărute cu aceeaşi furie de contestare a istoriei şi culturii noastre.

---

VIZUALIZĂRI: 7042 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI