Adolescenţa unui oraş. Câţiva paşi pe străzile bucureştene

TIPĂREȘTE

Sunt deja 20 de ani de când locuiesc în Bucureşti. Nu e mult, dar nici puţin. Peste un an voi fi având mai mulţi ani de Capitală decât în oraşul meu de baştină.

Sigur că asta nu mă face o bucureşteancă şi nici nu mă face să-mi bată inima doar pentru acest oraş. Dar încă din momentul în care am ajuns aici l-am îndrăgit. Fără reţinere!

E adevărat, nu e acelaşi lucru ca atunci când vorbesc de Măcin. Acolo este copilăria mea, amintirile de neînlocuit. Dar Bucureşti m-a ajutat să-mi formez alte amintiri, la fel de frumoase, e oraşul pe care l-am descoperit treptat şi l-am acceptat ca fiind “acasă”. Iar el m-a primit cu braţele deschise!

Mereu mi-a plăcut să descopăr lucruri noi şi am “crescut” cumva împreună.

Vreme de 20 de ani m-am obişnuit cu “nebunia” Capitalei, cu viaţa agitată şi în rutina zilnică aproape am uitat să-l privesc şi să-l admir.

Zilele trecute am avut ocazia să-l redescopăr oarecum. Şi a fost o revelaţie pentru mine şi o plăcere că am putut privi această urbe prin ochii nu a unuia, ci a doi prieteni pe care i-am reîntâlnit, din două perspective diferite: o româncă şi un străin.

Ideea de a scrie despre Bucureşti mi-a venit în momentul în care soţul meu, povestindu-mi despre drumul de la aeroport către hotel într-o seară târzie de sâmbătă (11 iulie) a remarcat suprinderea soţului prietenei - am să-l numesc C, iar pe ea M - văzând că la acea oră târzie (ora 24.00) traficul pe un bulevard central - bulevardul Kiseleff pe porţiunea cuprinsă între Piaţa Victoriei şi intersecţia cu strada Ion Mincu - era oprit, în zonă desfăşurându-se programul “Via sport": o mulţime de oameni în stradă jucând baschet, tenis de picior, badminton şi ping-pong pe terenurile special amenajate sau plimbându-se cu bicicleta. Surprinderea lui mi-a dat imboldul de a povesti mica lor aventură bucureşteană, înţelegând instantaneu că ceva se întâmplă... Bucureştiul cu care am crescut în aceşti 20 de ani şi pe care uitasem să-l mai privesc cu ochii curioşi de la început, acest Bucureşti creşte cu sau fără atenţia mea. Nu mai este în etapa copilăriei noastre, ci a devenit un adolescent frumos, năbădăios, cu aspiraţii şi speranţe, care fuge seara de acasă să joace baschet pe stradă, care stă la cozi imense la noaptea muzeelor...

Şi asta am înţeles după atâta timp pentru că ei s-au hotărât, după mulţii ani petrecuţi departe de ţară, la Torino, să petreacă câteva zile în Bucureşti. “Umblăm peste tot în Europa. Am fost în Franţa, Anglia, Irlanda etc. Şi am realizat că eu nu-mi cunosc Capitala! Ar fi timpul să îndrept asta! ” A atârnat greu şi faptul că soţul ei, italian, îşi dorea şi el o hoinăreală prin Bucureşti. Şi asta a şi fost. O hoinăreală, neavând decât trei zile la dispoziţie iar oraşul prea mare... Şi-au dorit să viziteze Centrul Vechi aşa că au găsit o cazare undeva pe lângă Calea Victoriei, pe strada Amzei.

I-am lăsat duminică să descopere singuri oraşul. Au văzut Calea Victoriei, Cercul Militar Naţional şi împrejurimile hotelului, la Piaţa Romană. Au mâncat croissante pe Magheru şi plăcinţele de la patiseriile întâlnite pe drum. Au preferat varianta asta, de masă frugală, ca să poată explora cât mai mult...

Luni ne-am întâlnit undeva la o terasă de pe Şelari colţ cu strada Franceză, Trattoria Buongiorno, unde se hotărâseră să ia masa. Localul frumos, aerisit, cu preţuri decente şi mâncare bună. Le-a plăcut să se răcorească sub stratul fin pulverizat de apă care se abătea asupra noastră când şi când dintr-un dispozitiv aflat în mijlocul terasei.

Aşteptând să treacă zăpuşeala din miezul fierbinte al zilei, am pornit apoi să umblăm pe străduţele înguste ale Centrului Vechi. Fuseseră şi cu o seară înainte, însă acum puteau privi cu alţi ochi pavajul străzilor, minunatele clădiri scăldate în lumina năucitoare a soarelui de amiază. Şi i-am văzut încântaţi! De soare, de aer, de clădiri. Chiar şi de cele dărăpănate! Pentru că ei au văzut frumuseţea în orice, chiar şi acolo unde noi nu vedem altceva decât ruine. Iar ei pentru asta veniseră. Să se lase încântaţi, purtaţi pe valuri de istorie, vrăjiţi de această capitală de la marginea Europei. Aglomeraţia de pe străzi sub arşiţa verii, grupurile de turişti care colindau nu chiar la fel ca noi - fără ţintă -, prin zona Lipscaniului de altădată, ci cu ghizi şi cu program bine stabilit, le-au dat de înţeles că Bucureştiul e un oraş care atrage.

Am fost fericită în cele câteva ore petrecute cu ei să revăd locuri prin care nu mai fusesem de câţiva ani. E adevărat, la noaptea muzeelor revăzusem o parte destul de mare, dar nu reuşisem să ajung până aproape de cheiul Dâmboviţei şi am rămas la rândul meu uimită de schimbările care apăruseră în absenţa mea. Şi a ta, şi a altora ca noi care, în iureşul vieţii personale, suntem prea ocupaţi să mai dăm atenţie locurilor frumoase şi plăcute din jurul nostru.

Picioarele ne-au purtat încet către Mănăstirea Stavropoleos urcând de pe strada Franceză (atestată pe la 1850 şi printre primele străzi pavate din Bucureşti. Acum ştiu şi eu!), pe lângă Teatrul de Comedie, apoi pe Poştei, pe lângă Muzeul Naţional de Istorie al României (din păcate închis lunea) până pe strada cu acelaşi nume, unde se află micul edificiu pe care îşi doreau să îl viziteze negreşit. Clădită în 1724, purtând hramul Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, mica bisericuţă este reprezentativă pentru târguşorul nostru din perioada medievală. Numele îi vine de la cuvântul grec Stauropolis, tradus prin „Oraşul Crucii”. Înconjurată pe vremuri de anexele mănăstirii şi de hanul care o susţinea financiar, astăzi mai putem admira doar biserica şi o construcţie ridicată la începutul secolului al XIX-lea. Am vizitat curtea presărată cu fragmente de fresce şi câteva băncuţe unde te poţi reculege în tihnă.

Le-a plăcut stilul neoromânesc în care a fost construită (M. i-a explicat foarte mândră că este un stil propriu poporului nostru, iar C. a remarcat influenţele orientale din designul exterior). Au avut norocul să găsească biserica deschisă, aşa că au putut admira şi micul interior, cu ale sale picturi uimitoare. Le-a plăcut şi faptul că totul se află în proces de conservare şi că mica bijuterie era vizitată de atâta lume în timpul săptămânii.

Iar pentru mine? Pe lângă faptul că am admirat-o de multe ori din exterior, mai mult în fugă, în trecere către cine ştie ce întâlnire, a fost pentru prima dată când am păşit pe poarta mănăstirii. Şi m-am bucurat la fel ca ei de această experienţă!

Şi fiindcă tot eram alături, mai departe am admirat arhitectura restaurantului Caru’ cu Bere (în plin proces de restaurare, aşa că nu am văzut prea multe, însă am reuşit să smulg de la ei promisiunea că la o nouă revenire cu siguranţă vom face o vizită în interior) şi frumuseţea de netăgăduit a Palatului CEC, iar C a imortalizat imaginea cu noul şi vechiul Bucureşti: clădirea veche din 1897 a Palatului şi cea nouă, Bucharest Financial Plaza (fostul BCR). Eu am făcut comentarii despre urbanismul din Bucureşti, însă el a văzut doar un contrast minunat între lumea nouă şi lumea veche a Capitalei şi a fost încântat...

Am continuat plimbarea pe lângă Banca Naţională a României (BNR), o altă clădire de care au rămas impresionaţi, oprindu-ne lângă intrarea din strada Smârdan. Acolo au putut privi la vechile beciuri descoperite în urma escavărilor şi acoperite acum cu sticlă. Din păcate am căutat un panou cu câteva informaţii despre istoria palatului şi povestea beciurilor, însă nu am găsit nimic de genul acesta...

Am continuat pe Calea Victoriei, apoi pe strada Doamnei, Blănari, pe lângă Biserica Sfântul Nicolae, pe urmă pe Lipscani, până vis-a-vis de Parcul Sfîntul Gheorghe. Pauză la statuia Lupoaicei, primită (am aflat şi eu acum) în 1906 de la municipalitatea Romei cu prilejul celebrării a 40 de ani de la încoronarea Regelui Carol I. Statuia reprezintă o copie a celebrului monument roman „Lupa Capitolina” şi este realizată de un sculptor grec anonim (“Multe detalii le avem de pe Wikipedia, să ştii, mi-a spus M. Sau am citit pe site-uri de călătorie. ” Pentru că îşi documentaseră temeinic vizita înainte de a veni). C. a zâmbit, încântat poate de prezenţa italiană în centrul Bucureştiului. Le-am făcut câteva fotografii lângă statuie şi am pornit mai departe către Piaţa Unirii, pentru o vedere de ansamblu a Casei Poporului, despre care ştiau că acum adăposteşte Parlamentul României.

C. a fost oarecum dezamăgit de parcul de la Piaţa Unirii, de fântânile lăsate în paragină, care ar putea fi “meravigliose” dacă ar fi puse în valoare...

În schimb, le-a plăcut promenada de la Bulevardul Unirii şi noua clădire a Bibliotecii Naţionale. “Aveam nevoie de aşa ceva, Marinico! ” (Aşa mă alintă prietena mea :-p).

Plimbarea mea s-a oprit aici. Însă a lor a continuat. Îşi doreau foarte mult să ajungă la staţia de metrou Politehnică, să vadă fosilele! Citiseră pe Internet despre marmura cu care este pavată staţia că ar conţine fosile de scoici, moluşte, corali sau alege de acum 180 de milioane de ani. Hmm... Un adevărat muzeu la picioarele noastre, pentru cei care îşi fac timp câteva secunde să privească în jos. Mă întreb câţi dintre noi au remarcat. Eu una ştiu că nu. Dar cu prima ocazie o voi face! Măcar acum, după 20 de ani...

Seara i-a regăsit tot în Centrul Vechi (are magia lui, nu?): Curtea Berarilor, Hanul lui Manuc, Palatul Voievodal Curtea Veche, şi în cele din urmă, Taverna Covaci. Acolo au gustat bucate tradiţionale româneşti (“Nu că n-aş găti şi româneşte la Torino, dar astea au fost delicioase! ”, mi-a spus M, încântată că fiul ei, de 5 ani, a gustat în sfârşit ciorbă de pui cu tăiţei!)

Au rămas uimiţi de atmosfera specială de la terasele restaurantelor şi pub-urilor îngrămădite peste tot. “Atâta lume nu am văzut niciodată în Torino într-o seară de luni! Torino e pustiu seara, în cursul săptămânii! Se animează abia în weekend. ”

Multă lume, tineret în special, cărora le place să-şi petreacă orele de relaxare în compania prietenilor la o terasă... Istorie, arhitectură, animaţie, muzică, artă, antichităţi, toate la un loc alcătuiesc un amalgam de excepţie aici, pe străduţele înguste ale Centrului Vechi!

În dimineaţa zilei de marţi ne-am înfiinţat în faţa hotelului pentru un ultim tur de forţă: o vizită la Muzeul Satului, chiar dacă vremea nu se anunţa prea prietenoasă, iar timpul era limitat. La ora 15.30 trebuia să ajungem la aeroport. Aşa că pe la 10 i-am ridicat cu tot cu bagaje şi am pornit să umplem cele câteva ore pe care le mai aveau ca turişti în Bucureşti. Am parcat în faţa muzeului. Puţine maşini, locuri destule. Preţul biletului de intrare, neschimbat faţă de 2013, când am fost noi în vizită: 10 lei de adulţi, 2,5 lei elevi şi pensionari, copiii sub 7 ani gratuit.

Am pornit pe aleile umbroase într-o plimbare agale prin micuţa noastră ţară. Măcar puteau întrezări bijuterii ale vremurilor vechi, aduse din toate colţurile ţării. Le-am povestit despre faptul că toate aceste gospodării, monumente anexe, biserici ce se regăsesc astăzi pe aleile muzeului sunt originale, transportate din locurile de origine şi remontate cu ajutorul meşterilor din regiunile respective, şi asta pentru a se respecta cât mai mult tradiţiile de construcţie din fiecare zonă.

Ne-au atras atenţia pe parcursul drumului atelierele din cadrul taberei de creaţie “Vara pe uliţă”, în aer liber, unde puştimea învăţa olăritul, să facă icoane pe lemn, să ţeasă sau să brodeze, să creeze măşti populare, să facă opinci etc. Multe îndeletniciri strămoşeşti care încep să se piardă în negura timpului. Şi spre uimirea noastră, nu puţini erau copiii care stăteau în jurul profesorilor încercând să prindă taina meşteşugurilor.

Italianul nostru a fost surprins şi încântat în acelaşi timp de idee, dar şi de faptul că erau atât de mulţi copii aici (şi datorită părinţilor, adaug eu, ceea ce e o chestie foarte tare...) mai ales într-un cadru atât de frumos, aerisit şi plin de istorie.

Am trecut pe rând prin Transilvania, Moldova, Ţara Românească, fiecare cu reprezentantele ei din diverse sate ale judeţelor pe care le cunoaştem: Maramureş, Harghita, Neamţ, Vaslui, Vrancea, Braşov, Argeş, Sibiu, Dolj, Tulcea etc. Sunt prea multe ca să le enumăr acum pe toate. Pentru cei interesaţi, aveţi detalii aici.

Am văzut gospodării întregi, biserici, troiţe, mori de vânt, instalaţii tehnologice, obiecte etnografice în interiorul puţinelor case deschise publicului (spre deosebire de anul trecut, când am putut vizita mult mai multe) care, dacă nu te fac să vizualizezi viaţa ţăranului român din acele vremuri (construcţiile datează din secolele XVIII-XIX în marea lor majoritate), măcar îţi dau o vagă idee despre felul în care trăiau, ce obiecte foloseau în traiul de zi cu zi şi cu ce se îndeletniceau, în funcţie de zonele de provenienţă.

Am poposit şi prin zona din care mă trag eu: Tulcea. E adevărat, nu erau găspodării din Măcin, dar erau case lipoveneşti (doar sunt atâţia în Dobrogea şi şi-au pus amprenta pe istoria locală, ca şi turcii, de altfel). Au fost încântaţi să vadă construcţii pe care le găseşti şi acum prin curţile oamenilor: un curnic (loc în care se adăpostesc raţele sau găinile), un beci (răcitor) învelit cu stuf, afumătoare de peşte etc.

Printre raze de soare şi picături de ploaie jucăuşe care se abăteau peste noi printre crengile copacilor, adăpostindu-ne în pridvorul vreunei case la răpăieli mai duşmănoase ale ploii de vară, am reuşit ca în două ore şi jumătate să le prezentăm o parte frumoasă a României, pe care ar putea să o vadă chiar la sursă când se vor hotărî să revină pe plaiurile mioritice.

A fost o idee bună această incursiune prin “satele” din mijlocul Capitalei, lucrul cu adevărat uimitor fiind că stilul acestor case se regăseşte cu adevărat şi astăzi, oriunde ai merge în ţara asta.

E ceva ce te face să te gândeşti că una dintre cele mai frumoase trăsături ale românilor este păstrarea tradiţiei. Iar tabăra de vară pentru copii organizată aici ne dă indicii despre faptul că suntem mândrii de tradiţiile şi istoria noastră! Sau redevenim mândri...

Am profitat că ploaia a stat şi am fugit repede la maşină, gândindu-ne că înainte de plecare trebuie să le mai oferim ceva: o masă românească! Şi cei mai renumiţi mici din Bucureşti: La Cocoşatu’. Micii au fost buni, serviciile nu la nivelul renumelui (sau poate am avut noi ghinion să dăm de un ospătar mai visător). Am stat cam mult pentru cele câteva feluri pe care le comandasem, dar până la urmă a meritat. Şi asta în special datorită micilor. Italianul nostru a mormăit “buono” abia după ce înfulecase vreo trei. Iar prietena mea abia a reuşit să-i dea gata, declarând că sunt cei mai buni pe care i-a mâncat vreodată. Şi nici nota nu a fost foarte mare. Rezonabil! E drept că se mai pierduseră nişte bonuri pe parcurs, dar ospătarului nostru nu-i lipsea memoria: ne-a recitat comanda fără greşeală. Poate era îndrăgostit şi şi-o fi revenit la final :)

Ca şi concluzie, a fost o aventură frumoasă pentru ei, dar şi pentru noi în aceeaşi măsură.

Cu evenimente culturale sau sportive de interes mai mare sau mai restrâns, Bucureştiul a devenit un oraş dinamic, tânăr în ascensiunea lui către standardele unei capitale europene. Şi dacă românilor plecaţi din ţară şi străinilor ce trec pe aici le place, ar trebui să ne placă şi nouă, cei ce ne trăim vieţile în ritmul lui alert, în aglomeraţia şoselelor, în praful şi arşiţa verii, în inundaţiile şi gheaţa anotimpurilor. Căci Bucureştiul are farmecul lui, de târguşor/capitală modernă care te prinde în mreje şi te ţine prizonier. Trebuie doar să deschidem larg ochii, să privim în jurul nostru ca şi cum am colinda pentru prima dată pe străzile lui...

Înclin să-i dau dreptate...

P.S. Pozele sunt de la noaptea muzeelor. Restul, la obiect, cât de curând...

---

VIZUALIZĂRI: 1648 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI