De la biserică și han, la bancă și spațiu expozițional: povestea Palatului Dacia-România

TIPĂREȘTE

Pe Lipscani nr. 18-20, la intersecția cu străzile Smârdan şi Stavropoleos și fix vizavi de Vechiul Palat (actualul Muzeu) al BNR, se află unul dintre cele mai impunătoare edificii din centrul Bucureștiului.

Istoria sa se confundă cu cea a zonei vechi din capitală, cu diferența (semnificativă) că în timp ce alte colțișoare de aici au rămas la stadiul de menționare în documente îngălbenite de vreme sau, în cel mai bun caz, de ruine, clădirea despre care voi face vorbire în cele ce urmează este intactă, superb renovată și… vizitabilă.

Să purcedăm, așadar, la derularea poveștii Palatului Dacia-România.

Biserica

A fost ridicată pe acest loc în 1564-1565, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de către Banul Ghiorma, boier grec născut în Pogonanias (Epir), fiind din acest motiv cunoscută în urbe drept Biserica Ghiormei Banul. În 1595 a ars, după care a fost părăsită de călugări, asta până ce, în anii 1630, Leon Vodă a închinat-o arhiepiscopiei din satul natal al lui Ghiorma. De atunci, a fost denumită Biserica Grecilor.

După ce, în 1696, a fost din nou grav avariată

 de un incendiu, a fost refăcută și repictată pe cheltuiala episcopului de Pogonanias, care îi adaugă în 1713 o nouă pisanie în limba greacă. Din gravurile realizate în 1837 de artistul francez Auguste Raffet (1804-1860), rezultă că era un locaș de mici dimensiuni, cu urme de fresce pe pereții exteriori, închis într-o incintă îngustă înconjurată de un cimitir sărăcăcios.

Se crede că, începând din prima jumătate a secolului XIX-lea, probabil din cauza problemelor financiare prin care trecea Biserica Ortodoxă Greacă și a implicării sale în Războiul pentru Independență țării, călugării din București nu au mai beneficiat de subvenții, astfel încât, în 1858, biserica a fost închisă.

Hanul

În perioada de prosperitate a sfântului locaș, călugării au ridicat în jurul său chilii. Pe unele le închiriau pentru a-și asigura o sursă de venit. Oaspeții călugărilor, în mare majoritate negustori greci, au început să își amenajeze prăvălii în spațiile închiriate, pe care Constantin Brâncoveanu le-a scutit de biruri, căci „biserica nu are venituri” .

În 1716, arhiepiscopul de Pogonanias a dăruit bisericii un teren pe care s-a lărgit curtea și s-a început construirea hanului. Spre deosebire de hanurile domnești ale lui Șerban și Constantin Vodă, Hanul Grecilor a fost ridicat treptat și nu după un plan prestabilit, încorporând diverse corpuri de clădiri din diverse perioade: chilii, prăvăliile ridicate de Dragomir Vornicul (fratele doamnei Stanca, soața lui Mihai Viteazul), precum și încăperi noi. Pe latura dinspre strada Stavropoleos se aflau casele mai vechi, cu „un rând de odăi” , în timp ce peste drum de Hanul Șerban Vodă, pe Lipscani, s-au înălțat construcții noi cu prăvălii la parter și camere de locuit la etaj.

La fel ca biserica, hanul a fost folosit până la jumătatea veacului al XIX-lea. Lipsa de întreținere le-a adus pe ambele în ruine, Sfatul Orășenesc hotărând demolarea lor. Terenul a fost cumpărat la licitație de Societatea de Asigurare Dacia-România în 1882.

Palatul bancar

Cea mai veche firmă de asigurări din țară, rezultat al fuziunii din 1881 dintre societățile Dacia, creată în 1871, și România (fondată în 1873), a dorit să-și ridice pe acest teren sediul. Lucrările de construcție s-au derulat între 1882-1889 sub îndrumarea arhitecților Albert Galleron și Cassien Bernard. Proiectul se pare că a aparținut arhitectului austriac Adolf Lang.

Stilul neoclasic vienez este de altfel vizibil în coloanele ionice, dorice și corintice, ca și în sculpturile alegorice reprezentând Justiția, Comerțul, Industria și Agricultura care împodobesc fațada, atât pe latura dinspre Lipscani, cât și pe cea – mai lungă – de pe strada Stavropoleos.

În legătură cu perioada construirii acestui palat există informații contradictorii. Unele surse menționează anii 1910-1913 și primul proprietar al clădirii ca fiind sucursala românească a Băncii Berliner Gesellschaft. Confuzia se datorează faptului că în acea epocă de puternică emancipare și modernizare a țării, după construirea Vechiului Palat BNR (1884-1890), centrul Bucureștiului s-a schimbat prin impunerea componentei bancare.  

Deloc întâmplător, în imediata apropiere a Palatului BNR au fost ridicate aproape concomitent sediile celor mai importante societăți de asigurări și instituții financiare din acele timpuri: Societatea de Asigurare Naţională, Banca de Scont, Camera de Comerţ şi Industrie şi Bursa, Casa de Depuneri, Banca Marmorosh-Blank, Banca Agricolă, Banca Chrissoveloni.

Noul centru financiar-bancar a completat astfel aspectul european al capitalei, alăturându-se altor edificii impunătoare: Universitatea, Palatul Regal, Ateneul Român, Palatul de Justiție, Ministerul Agriculturii, Palatul Poștei, Facultatea de Medicină.

Revenind la istoria Palatului Dacia-România, acesta a fost închiriat în 1916, deci în timpul Primului Război Mondial, și apoi vândut Băncii Generale Române, „o fortăreață a finanțelor germane în România” . Trupele germane de ocupație și-au însușit o parte din bunurile băncii, iar actele referitoare la construcția palatului au fost evacuate la Moscova, unde au rămas până în zilele noastre, alături de tezaurul BNR și alte obiecte de patrimoniu și acte de uriașă valoare.

În 1917, nemții au pus ilegal în circulație emisiuni monetare, motiv pentru care, după terminarea războiului, banca a fost pusă sub sechestru și ulterior desființată, acțiunile sale intrând în posesia statului român.

În 1920 denumirea i-a fost schimbată în Banca Generală a Țării Românești. În 1931, în timpul marii crize economice, aceasta a dat faliment și în 1937 a fost preluată de Banca Națională a României, care a instalat în palat birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutorare a Funcționarilor BNR, închiriind restul spațiilor unor firme comerciale.

După numai un an, BNR a vândul imobilul Uniunii Fundațiilor Culturale Regale. Până în 1948, când a fost naționalizată, clădirea a adăpostit Centrala Editurilor Regale, precum și diverse bănci și societăți comerciale.  

Între 1950-1955 aici a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică Ciprian Porumbescu, iar între 1960-1977, un restaurant, o cantină și o unitate a Cooperativei Arta Aplicată.

La cutremurul din 4 martie 1977 palatul a suferit străciuni majore. Consiliul Culturii și Educației Socialiste a dispus elaborarea unui proiect de restaurare și reamenajare a spațiului pentru o casă de modă, ateliere de confecții și magazine de lux. Din fericire, clădirea a fost consolidată și restaurată cu profesionalism între 1979-1984 sub coordonarea arhitecților Constantin Rulea și Octav Dimitriu, păstrându-și aproape intacte elementele constructive și decorative care o recomandă drept unul dintre cele mai reprezentative edificii ale arhitecturii bucureștene de inspirație germană.

După 1990, o parte a spațiului a fost ocupat de CEC Bank și Banca Comercială Română.

Ce istorie zbuciunată!

Pinacoteca

La începutul anilor 2000 s-a intenționat darea imobilului în administrarea Institutului Elie Wiesel în vederea amenajării ca Muzeu de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România. În prezent, Muzeul Holocaustului funcționează în cadrul Sinagogii Mari din București, însă în 2009, Guvernul României a decis mutarea și evident, extinderea acestuia în spațiul imobilului Banloc-Goodrich situat în Calea Victoriei nr. 218, proiectat de arhitectul Octav Doicescu în anii 1940. Proiectul a fost aprobat, dar nu cunosc în ce stadiu se află lucrările de consolidare și renovare.

În atare condiții, în 2012 Primăria Municipului București și Consiliul General au demarat programul multianual intitulat „Pinacoteca Municipiului București” și în 2013 au cumpărat în acest scop Palatul Dacia-România. În 2019, imobilul a fost dat în administrarea Muzeului Municipiului București.

Din păcate, de atunci și până acum nu s-a reușit amenajarea pinacotecii, motivul invocat fiind lipsa spațiului de expunere.  

Conducerea Muzeului Municipiului București a declarat următoarele: „Pinacoteca Municipiului Bucureşti a fost constituită încă din anul 1933 prin donaţii, achiziţii, transferuri. Patrimoniul de artă al Pinacotecii este alcătuit din 2.543 de lucrări de pictură românească şi europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de lucrări de artă decorativă şi 2.425 de lucrări de grafică.” Se dorește ca în galeria principală să fie expuse permanent 1.500 de picturi, circa 100 de lucrări de artă grafică și 200 de sculpturi, toate urmând a fi rotite periodic, pentru ca restul să fie depozitate.

Art Safari

Până una-alta, iubitorii de artă pot admira interiorul Palatului Dacia-România și opere de valoare în cadrul unor expoziții temporare realizate în asociere cu diverse organizații care promovează cultura.

Astfel, între 6 septembrie și 15 decembrie, de joi până duminică între orele 12-20, Art Safari, cel mai mare organizator de expoziții din Europa de Est, găzduiește la Palatul Dacia-România cea de-a 15 ediție tip conglomerat expozițional, o ediție dedicată „femeilor cu o contribuție impresionantă la arta și cultura românească.”

E vorba, în fapt, de 6 expoziții:

■ Maria a României, regină și artistă, alături de „Femeile Pictore și sculptore”

■ Cecilia Cuțescu-Storck, prima femeie profesor de artă din Europa

■ Sâni. O expoziție cum nu s-a mai făcut

■ Sybille Bergemann. Modă, artă, cultura prin lentila unei femei

■ Young Blood

■ Hair stories

Dintre acestea, am reușit să le văd pe primele patru; la ultimele două ‒ Young Blood, ce reunește lucrări ale unor artiste românce contemporane, și Hair stories ‒ am clacat din cauza oboselii, după ce petrecusem înainte o oră inventariind comorile Lipscanilor vezi impresii.  

Despre cele văzute și aflate vizionându-le voi scrie reviewuri separate.  

Două ore mi-a luat parcursul expozițiilor, timp în care am admirat și interiorul somptuos al palatului, ce poate rivaliza cu cel al Palatului Vechi al BNR de vizavi. E o clădire suficient de mare, după umila mea părere, pentru a putea adăposti pinacoteca municipală. Sunt două etaje și multe holuri și săli de diverse dimensiuni, dispuse destul de labirintic, dar bine iluminate în diferite nuanțe, totul extrem de îngrijit, bine semnalizat și pus la punct (până și toaletele sunt foarte curate). Mi-a plăcut și panotajul foarte atent realizat, cu explicații detaliate în limbile română și engleză.

Însă, desigur, impactul vizual cel mai puternic l-am simțit în holul de intrare, înalt cât cele două etaje, cu coloane și statui din marmură, vitralii și picturi murale înfățișând scene din mitologia greacă al căror autor a rămas, și în acest caz, necunoscut, dar presupus a fi un artist român școlit la Viena sau în Germania.  

Ce păcat că întreaga arhivă a clădirii a fost trimisă spre păstrare la Moscova!   

Cred că ați înțeles că scopul acestui review nu este doar de a prezenta trecutul și prezentul Palatului Dacia-România, ci și de a vă îndemna să vizitați expozițiile Art Safari. Încă mai aveți timp să o faceți!

Eu, una, am plecat obosită, dar încântată. Am beneficiat și de un tarif promoțional, cheltuind doar 55 de lei pentru toate expozițiile. Acum biletele s-au scumpit, dar nimeni nu vă obligă să vedeți toate expozițiile, puteți opta pentru cea sau cele care vă interesează cel mai mult și plăti, astfel, mai puțin.

În plus, există zile cu tururi ghidate dedicate seniorilor și altele studenților și elevilor, Sunday Brunch, Night Out și tot felul de alte manifestări colaterale.

Detalii găsiți pe site-ul www.artsafari.ro.

Așa încât închei citând-o pe colega @mprofeanu (scuze, Marilena!): „Mergeți acolo și nu veți regreta!”

---

VIZUALIZĂRI: 380 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI