Plimbare lenevoasă prin Brașov; bonus, Poiana Narciselor Vad-Șercaia

TIPĂREȘTE

Am oscilat oleacă dacă să vă povestesc cum ne-am petrecut weekend-ul trecut în Brașov. Cui îi mai trebuie al n-șpelea review despre Brașov, mai ales că mare brânză nici n-am făcut pe-acolo?! Dar, precum vedeți, m-am decis că da, așa cum se-ntâmplă adesea când îmi trebuie un motiv să postez niște poze drăguțe și, mai ales, să-mi consolidez amintirea acestor clipe minunate!...

Adevărul e că am avut parte de o vreme superbă, mai bine nici că se putea. Se anunțaseră ici-colo ceva averse, însă până la urmă ne-a plouat un pic doar vineri seara, când am ajuns. De fapt, un pic mai mult, că la Brașov când începe o răpăială de-asta de vară, nici să deschizi umbrela nu prididești (am mai pățit-o cândva). În fine, n-a fost bai, ne-am adăpostit într-o cârciumă în care am și mâncat (dar asta-i o altă poveste, zice-o-voi altădată), iar când am ieșit nu mai ploua deloc.

... Sâmbătă ne-am început hoinăreala abia spre prânz, Tati a avut ceva treabă în cursul dimineții, iar mie mi-a plăcut așa de mult atmosfera de la pensiune, încât am preferat să-l aștept în micuța grădină, mai citind dintr-o carte, mai ascultând adierea vântului prin frunze și cântecul păsărelelor. Am luat-o apoi împreună la vale pe străduța pietruită, cu nume haios (Nisipului de Sus; da, da, există și una a Nisipului de Jos), ce ne-a depus în inima Șcheilor. N-am mai cotit-o stânga, spre centrul vechi, precum făcuserăm cu o seară înainte, ci în sens invers. Mi se pusese pata să re-vizităm Prima Școală Românească, pe care cred că am văzut-o ultima oară când eram în clasa întâi. Sau a doua, nu mai știu exact.

Sunt indicatoare în oraș într-acolo, noi ne-am ajutat și de aplicația Maps de pe telefon, care ne-a scos la marele fix. N-am de gând să vă plictisesc aiurea cu date istorice (de data asta chiar deloc! ; sper să-mi iasă), ci doar cu repere care poate vă vor inspira, voi povesti ca un Gâgă abia picat din Lună care se minunează de ceea ce întâlnește în cale. În fond, lumea virtuală abundă de informații de tot felul.

Deci: Prima Școală Românească se află în incinta Bisericii Sf. Nicolae, lăcaș vechi și frumos, ale cărui picturi murale exterioare se pot admira încă ici-colo. Desigur că am pătruns și înăuntru, tocmai se pregăteau de un eveniment, dar nu ne-a pus nimeni pe fugă, cum am citit ulterior în microrecenziile de pe GoogleMaps că s-ar fi întâmplat cu alții. Înăuntru – pictură frumoasă, ce să zic, altar, icoane, chiar o raclă cu câteva relicve ale unor sfinți. M-am oprit câteva clipe și m-am rugat fierbinte pentru cineva pe care-l iubesc mult și care trece printr-o istorie urâtă, sper ca Cine Trebuie să mă fi auzit și să-l ajute... E drept, mă rog în fiecare zi pentru diverse lucruri, pe unde mă apucă, sunt dintre cei ce cred că nu-ți trebuie neapărat biserică spre a te ruga... sau a mulțumi pentru ce primești.

La Prima Școală Românească am găsit ferecate ambele intrări, și cea de la parter (un grilaj, de fapt), și cea de la etaj, unde se ajunge pe niște scări laterale. Pe o pancardă din apropiere scria că se vizitează doar în mod organizat, cu ghid, în grupuri de minim 8 (sau 10, nu mai știu exact) persoane. Ne strânseserăm 4 deja și, deoarece dinăuntru răzbătea ceva murmur de voci, am rămas să așteptăm, poate-poate... Într-adevăr, după câteva minute ușa de la etaj s-a deschis și în micul pridvor au apărut doi tineri vorbind în engleză; unul era ghidul, celălalt un turist mai special, ce beneficiase de tur privat, după cum ne-am dat seama din conversație, iar acum cei doi își luau rămas bun.

Și da, plecă „englezul” și rămase ghidul, care ne-a băgat în seamă. „Vrem și noi să vizităm, nenea...” Bine, n-am zis chiar așa, vă dați seama... „Haideți înăuntru, că poate ne-om mai strânge!” Știa el ce știa, deoarece în final mai-mai să nu avem loc în mica sală de clasă! Ni s-a alăturat un grup de tineri (elevi, studenți sau pe-acolo), unii de la început, alții au tot venit pe parcurs, n-am prea înțeles exact ce era cu ei, unii au plătit (20 lei biletu’, că veni vorba), alții nu... Mă rog...

Prima Școală Românească este un mic muzeu cu doar 4 încăperi. La parter, în stânga se face sala de clasă aranjată fix ca pe vremuri, cu pupitre și băncuțe de lemn, cu abac și lampă cu gaz, iar în dreapta este cămăruța în care se păstrează tiparnița la care Diaconul Coresi a realizat primele cărți în limba română cu caractere slavone. La etaj sunt tot 2 încăperi, cea din stânga reunește o bogată colecție de carte veche, iar cealaltă tot felul de artefacte; dar mai presus de toate, este „camera Imnului Național” , pentru că aici se termină invariabil vizita ghidată cu cântarea a 4 strofe (primele 2 și ultimele 2) din Imnul Național. Cum de către cine?! De către cine vizitează! De noi adică!

Vă spun sincer – vizita ca vizita; mi-a plăcut, omul e carismatic și tobă de carte (dar parcă mi-ar fi plăcut mai mult să ne lase timp să scotocim cu privirile peste tot, iar pe Tati l-a certat că a făcut prea multe poze, deși nu scrie niciunde că nu-i voie să pozezi) – dar momentul cel mai emoționant a fost acela în care am cântat împreună Imnul Național! Aveau băieții ăia tinerei niște voci, de-ți tremura inima și-ți dădeau lacrimile instant! Chiar și domnul ghid a recunoscut că rareori pereții încăperii au fost martori la o interpretare mai faină!

Recomand vizita la Prima Școală Românească, chiar periodic ar trebui s-o facem. Pentru senzația pe care ți-o trezește atingerea lemnului aspru al băncii, pentru mirosul de cerneală, pentru dansul literelor-furnicuțe pe coala albă... Pentru istorie; pentru memoria timpurilor când românii erau o minoritate în Brașov și „dacă un român era prins în piața publică după ora stingerii, risca să fie omorât cu pietre” ... Pentru că – vorba ghidului – „școala nu e școală fără voi, elevii, așa cum biserica nu e biserică fără enoriași; nu zidurile fac școala școală și biserica biserică” . Mi-a plăcut și m-a emoționat să fiu din nou elev pentru jumătate de ceas...

Am pornit-o apoi agale în direcția centrului vechi, că unde altundeva să te duci în Brașov pe o astfel de vreme perfectă?! Tot cu ochii pe sus, cum facem de obicei, pe la detalii arhitectonice, dar căutând într-una ineditul momentului, integrându-ne la fiecare pas în tablouri binecunoscute și totuși mereu diferite. Căci același cadru poate fi înviorat de un copil, un cățel sau o fată frumoasă sau poate fi posomorât de doi oameni certându-se, spre exemplu. Noi am avut parte de mulți copii, căței și fete frumoase și mai puțin de factori perturbatori.

Am bifat, din mers, clădirea fastuoasă a Colegiului Andrei Șaguna, Poarta Șchei unită cu Poarta Ecaterina (cu ale ei turnulețe ce o fac să semene cu un mic castel), frumoasa Sinagogă, intrarea pe Strada Sforii (pe care nu ne-am mai nevoit, ca altădată) și ne-am oprit la intersecția aceea pe care o știe toată lumea: în dreapta se ajunge la telecabina ce te cocoață mintenaș pe tâmpla Tâmpei, iar în stânga te afunzi în labirintul de străduțe presărate cu zeci de terase (și în nebunia de care ne era atât de dor).

Am poposit o vreme sub o umbrelă, nu neapărat de oboseală, cât de flămânzeală (dar asta-i o altă poveste și-o să povestim altădată). Pe urmă am luat-o din nou la pas; normal, spre inima labirintului. De data asta nu ne-am mai afundat, am ținut cumva „calea bătută” . Din Piața Sfatului, printr-un gang boltit am ieșit în Piața George Enescu, locul care mie mi se pare cel mai romantic și mai frumos din tot orașul, plin de cârciumioare cu nume italienești sau nemțești (aveam în vizor vreo 2, chiar 3, dar nah, tata avea o vorbă: câte burți să aibă omul?!). Pe urmă pe Michael Weiss, pe urmă stânga pe Republicii... Nebunie am zis?! Aproape balamuc! Cred că jumătate din populația Brașovului era pe strasse, la care se adăuga cel puțin echivalentul în turiști de toate națiile!

Tati și-a adus brusc aminte că la finalul prânzului uitase de cafeluță, dar îl bănuiesc că asta a fost mai mult un pretext de leneveală sub soarele îmbietor, pe terasa unei cafenele dispuse fix pe mijlocul pietonalei. M-am făcut că nu pricep că-i un pretext și m-am alăturat cu entuziasm; cine ar refuza un pic de leneveală sub mângâierea razelor de soare, dar mai ales un spectacol atât de acaparator precum cel al pietonalei brașovene într-o zi de weekend?! Am zăcut acolo mai bine de un ceas pentru că, refuzând cafeluța la asemenea oră întârziată, am optat pentru un ceiuț. Cam cât ceiuț credeți că am primit?! Cam un kil de ceiuț! Greu am mai combătut; m-a ajutat și Tati, da' tot a fost greu...

Ne-a venit ideea să urcăm la Cetățuia de pe Strajă. Bine, nu cu picioarele noastre, că nu suntem noi atât de viteji, mai ales după un kil de ceai/cafea bâldâcâind în burțile noastre; să luăm un Uber-ceva, zic. Mai ales că eu n-am fost niciodată acolo. (Acum vreo 4-5 ani țin minte că am rugat un taximetrist să mă repeadă; nu m-am înțeles neam cu el, parcă i-aș fi zis să mă ducă pe Lună, cică el nu știe unde-i Cetățuia aia, n-a auzit în veci. Punct. Nervoasă, am lăsat-o baltă, logic.) Tati a mai fost cândva, pe vremea când era mâncătorie. Acum nu-i nimic acolo, doar ruine pe care le poți înconjura; știam asta, că nu se vizitează, dar citisem pe undeva că s-ar vedea frumos Brașovul de sus.

Uber n-am luat, că ar fi trebuit să așteptăm vreo 15 minute (nu știu care-i treaba cu Uber-ul în Brașov, vine cam greu, la fel ni s-a-ntâmplat la fiecare tentativă, deci n-am avut parte). Am luat însă taxi, că stația era chiar în fața noastră, în capătul pietonalei. Șoferul ne-a cam dezumflat, cică nu se vede nimic de sus și n-avem ce face acolo, dar ne-a dus totuși (și-a costat și mai puțin decât ar fi costat Uberul).

Am coborât la barieră și-am mai urcat puțin. Într-adevăr, n-am avut altceva de făcut decât să dăm ocol vechilor ziduri de cărămidă, care mi s-au părut foarte fotogenice, în ciuda stadiului avansat de degradare în care se află. Am promis că fără wiki, Google și alte asemenea, așa că nu vă pot spune decât anul inscripționat deasupra intrării în cetate, 1580. Cine vrea, e liber să „sape” . Cât despre priveliști – mda, nu prea se vede nimic din cauza copacilor, doar spre nord-est sunt vreo 2-3 borte în vegetație, cu view către orașul nou.

De-acum trebuia să ne descurcăm singuri să ne scoborâm în oraș, așa că am pornit cătinel pe șosea. Intuiția ne spunea că musai trebuie să fie niște trepte care să se strecoare printre proprietăți – o scurtătură, cum ar veni. Nici acum nu-mi vine să cred că am dibuit-o din prima, fără nici cel mai mic efort! Pur și simplu, mi-a atras atenția aleea din fața primului bloc din dreapta, în capătul ei părea să se vadă frumos o parte din orașul vechi. Cu surprindere, am constatat că micuța alee se termină într-o portiță deschisă, dincolo de care începe un șir de trepte, flancat de ziduri înalte, mâzgălite cu grafitti. Or duce până unde trebuie sau s-or înfunda?! N-avem decât să încercăm. „În cel mai rău caz, ne alegem cu niște poze faine și ne întoarcem” , am afirmat eu, ginind tufa de glicină movulie ce se zărea scuturându-și pletele parfumate, pline de albine, peste o parte din zid, pe la jumătatea „drumului” .

N-a fost cazul să ne întoarcem, treptele se opresc în strada Mihail Eminescu, între două clădiri interbelice deosebit de frumoase. De acolo poți s-o iei în dreapta sau în stânga – tot în Parcul Nicolae Titulescu dai. Dacă ne-a ieșit în cale, străbăturăm și parcul. Și ne plăcură mai ales rondurile de lalele multicolore. Pe Aro Palace l-am salutat din mers, apoi ne-am lansat pe Strada Mureșenilor. Până-n Piața Sfatului nu-i decât un pas.

Când am decis să ne petrecem acest weekend în Brașov, n-am realizat că vom prinde Noaptea Muzeelor. Dar dacă s-a potrivit așa... Și eu, și Tati am cam văzut muzeele brașovene cu alte ocazii; totuși, ceva restanțe ne-au mai rămas. Studiasem un pic, la ora 18 începea toată povestea. Fix la 18 am urcat treptele Casei Sfatului (vechea primărie a orașului, în prezent sediu al Muzeului Județean de Istorie Brașov), încurajați de tinerii organizatori, ce înmânau fiecărui oaspete câte un bilet din acela fără valoare nominală, doar pentru a contabiliza la final numărul de vizitatori.

Ne-am perindat prin câteva încăperi și am vizitat cele două expoziții temporare („Expoziția indoor de benzi desenate istorice ‘Frica în Istorie’” și „Expoziția Brașov 1987” , ultima cu trimitere la evenimentele de revoltă împotriva comunismului ce le-au precedat pe cele din dec 1989), dar și una permanentă (sper să nu greșesc) despre Țara Bârsei și locul său în istorie și despre celebra „Scrisoare a lui Neacșu” . Din păcate, oboseala și aglomerația ne-au distras în egală măsură atenția, așa că nu pot fi mândră deloc despre această experiență... Dacă mă luați la bani mărunți... – nota 4, @crismis, stai jos! Las’, că recuperez altădată!

Nu ne-am potolit totuși și ne-am repezit și peste drum, la Casa Mureșenilor. Vizitarea acesteia m-a solicitat mai puțin și deci mi-a plăcut mai mult. Am prins o expoziție de fotografie („De la Constantinopol la Athos” ), un fragment dintr-un concert de cameră, ne-am preumblat prin încăperile cu mobilier de epocă și sobe-opere de artă și ne-am amuzat urmărind niște fetițe pe care mămicile le pregăteau de spectacol, îmbrăcându-le în rochițe de prințese executate din... hârtie creponată! (Am avut și eu la serbare în clasa a doua rochiță din hârtie creponată; și ce mândră am fost de ea!)

Ne-am declarat învinși și-am decis să ne retragem... (E drept, Noaptea Muzeelor abia începuse, dar noi avem niște vârste și, până la urmă, obiectivele mini-vacanței erau cu totul altele!) Nu înainte de a mai poposi încă vreun ceas sub o altă umbrelă, inițial pentru câte o berulă, apoi hai să luăm ceva pentru mai târziu, că poate ni s-o face foame la pensiune, iar la final „ah, au ciorbă ardelenească! ; păi nu luăm noi o ciorbiță aici, la botu’ calului?!” Dar... exact, asta e o altă poveste...

***

Duminică nu ne-am dus glonț spre casă, ci am decis pe ultima sută de metri (o coceam, dar nu eram ferm hotărâți) să ne abatem spre Poiana Narciselor de la Vad-Șercaia. Citisem că dacă plouă, te cam înnămolești pe-acolo, dar am făcut socoteala că n-a plouat în ultima vreme cine știe ce, deci hai să-ncercăm. Drumul (Zărnești – Poiana Mărului – Șinca Nouă – Șinca Veche) ne-a prilejuit peisaje minunate; nimic nu se compară cu verdele ăsta proaspăt de mai și cu parfumul de flori de salcâm și liliac! (Ba, poate sezonul imediat următor, al macilor și teilor înfloriți!)

Pe hartă, poiana apare mai aproape de satele Bucium și Toderița decât de Vad, dar drumul corect e cel prin Vad; ar exista cică drum și pe dincolo, da-i foarte prost. Ăstălalt – bun, ce să zic?! Asfaltat până aproape de locul faptei, chiar dacă îngustuț tare pe ultimele sute de metri (cu alveole, totuși). N-ar fi fost problemă dacă nu ne-am fi intersectat cu un ocean de oameni! Pasă-mi-te, după o pauză de 2 ani din motiv de pandemie, taman azi venise ziua cea mare: Festivalul Narciselor!

Parcarea amenajată fiind absolut neîncăpătoare și destul de departe de poieni, majoritatea mașinilor (și noi) continuau să meargă pe drumul de pământ și fiecare se aciua pe unde putea, pe iarbă. De la locul unde am lăsat mașina tot am mai avut de mers o bucată bună de drum; cred că asta-i zona care se umple de noroi când plouă. Precum am sperat, de data asta era ok, nici urmă de glod. Sus, pe un fel de tăpșan, mare paranghelie, cu vânzători ambulanți de toate neamurile, vată pe băț, porumb fiert, mici și friptane sfârâind, tiribombe pentru copii etc. Pe o estradă improvizată, artiștii în straie populare se pregăteau de spectacol.

Noi ne-am continuat plimbarea spre poienile cu narcise, printre care fuseseră delimitate arbitrar câteva alei. Am admirat micile steluțe albe parfumate, nu foarte dese, dar am înțeles că vremea lor era abia la început, primăvara de față fiind cam întârziată; cel puțin așa ne-a spus un localnic, că peste vreo săptămână-două or să fie mult mai dese. Noi ne-am bucurat și de-atât și am considerat că a meritat abaterea de la traseu. Pe urmă am ieșit în drumul european și-am continuat conform Waze: Brașov – Tg. Secuiesc – Ojdula – Greșu (pauză de masă la Motel Flora, dar nu mai e ce-a fost, din păcate) – Focșani – Galați. The end.

---

VIZUALIZĂRI: 1490 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI