Canaraua Fetii și cele 3 biserici de nuiele din Dobrogea – patrimonii naționale prea puțin puse în valoare

TIPĂREȘTE

Într-un week-end recent, cu avertizare de cod galben de ploi, vijelii și inundații în toată țara, ne propusesem o mult dorită drumeție la munte, dar cu atâta avertizare am lăsat-o baltă. Totuși la ultimile știri de vineri noaptea, chiar dacă harta țării era tot galbenă, știrile dinspre Dobrogea erau mai omenoase. Am scos caiețelul (excelul) cu excursii de o zi prin Dobrogea și am găsit acolo destul de multe variante, pentru că tot timpul caut și notez posibilități de evadare scurte din București.

Am oscilat atunci, pe la 11 noaptea, între Capul Doloșman cu Cetatea Argamum (despre care a scris de curând colega noastră @aurora56), sau Canaraua Fetii și cele 3 biserici de nuiele din Dobrogea, monumente de patrimoniu national, de care nici nu îmi mai aminteam cum ajunseseră în excelul meu.

Până la urmă le-am ales pe cele din urmă și cu ajutorul lui maps le-am inclus cât de repede am putut la ora aceea, într-un circuit astfel încât să nu ne ducem și să ne întoarcem pe același drum. Astfel ne-a ieșit circuitul București – Autostrada Soarelui până la Cernavodă - Peștera Sf Andrei – Canaraua Fetii – Bisericile de nuiele de patrimoniu național de la Izvoarele, Strunga și Satu Nou – Mănăstrirea Dervent – și ne-am propus să închidem cercul trecând cu bacul la Ostrov – Călărași – București, în total, maps zicea 420 de km.

Ne-am sculat așadar dis-de-dimineață, ne-am pus în bagaje cizmele de cauciuc și pelerinele de ploaie, câte 2 sandvich-uri, fructe, apă și cafea și am plecat spre Dobrogea cu curaj și speranță că nu ne-o ploua prea tare și nici toată ziua.

Pe drum ne-am gândit că ar fi mai bine totuși să facem circuitul invers. Să nu lăsăm bacul la finalul zilei că cine știe cât de târziu ajungem și dacă se răresc mai pierdem vreme și prin port. Nu mai spun dacă se punea și pe plouat conform avertizării. Așa că din Autostrada Soarelui am ieșit la Lehliu Gară către Călărași, pentru traversarea cu bacul spre Ostrov.

Până la urmă nu am avut parte de nici un nor și de nici o picătură de ploaie până pe la 17,30, când eram la un picnic în Canaraua Fetii. Atunci au început să se adune niște nori, dar oricum, ne gândeam să ne îndreptăm spre casă, tăind de pe lista noastră ultimul obiectiv, pentru care nu a mai fost timp. Ceva mai târziu, cînd mergeam spre Ostrov ne-a plouat preț de vreo 20 de minute, să zic, dar nu mai conta. Am plecat de acasă la 23 de grade și peste zi au fost 28-32 de grade, uneori chiar sufocant. Prognoza de groază nu s-a adeverit nicicum.

Cu mici excepții drumurile au fost foarte bune prin Dobrogea și mă refer la drumurile principale, naționale sau județene. Excepțiile au fost bucăți scurte, de câțiva km, dintre sate uitate de lume, spre care ne-am abătut pentru bisericile de nuiele.

Traficul a fost destul de lejer, pare că nu se înghesuie turiștii pe drumurile Dobrogei, cum nici noi nu prea am făcut-o, cu toate că am o listă întreagă de obiective și trasee. Dar întotdeauna a câștigat muntele, marea, străinătățurile…. nu știu de ce nu și Dobrogea noastră, decât extrem de rar. Ieșirea asta mi-a ridicat și mai multe semne de întrebare legate de Dobrogea, m-a făcut și mai curioasă și sper să nu mai uit de ea cu anii.

După ce am ieșit din autostradă am trecut prin sate frumoase, cu gospodării îngrijite și multe flori pe la porți, în special trandafiri. După Vlad Țepeș ne-am oprit puțin la Piața locală de dovlecei, de fapt o baracă în câmp și apoi am pierdut niște timp căutând Puțul lui Marin Șerban, obiectiv de care maps ne zicea că ar fi în zonă. Nu că era cine știe ce obiectiv, dar ni se pusese pata pe nume din motive foarte obiective și voiam musai să vedem ce e. Era clar că ne învârteam pe lângă el, dar nu vedeam nici un semn că ar mai exista.

Din dilemă ne-a scos un nenea pe care l-am văzut trebăluind pe lângă o căruță, acolo în câmp. Vai de capul și de zilele noastre că n-am mai putut să plecăm decât după vreo jumătate de oră. Cred că nenea avea vreo 80 de ani, dar se ținea bine și era nevorbit. Avea un tatuaj cu o gagică sirenă din 1960 (probabil când era în armată) și atât i-a trebuit când am întrebat de puțul lui Marin Șerban că a turuit într-una. Despre Marin Șerban și puțul lui, ce copii a avut, cum a fost el cel mai mare gospodar din zonă, cu 4 cai și mult pământ…. și câte și mai câte. Puțul nu mai exista că “l-au astupat comuniștii ăștia” . Ce ne-o fi trebuit nouă să căutăm puțul ăla, nu știu! Sau mai degrabă știu pentru că ne place mult să intrăm în vorbă cu oamenii și mai ales cu cei în vârstă de la care auzim tot felul de povești.

Așa că ne-am bucurat să ne începem ziua astfel, am ajuns la bac și ne-am așezat în coada de vreo 14-15 mașini care era la ora aceea. Noi ne-am oprit la primul port, Ostrovit, cred că este, unde traversarea pentru mașini mici a fost 8 EUR sau 40 de lei, iar pentru camioane 35 de EUR. Pe mijlocul șoselei era un benner care anunța că la 500 de m este alt ferry (Chiciu), unde traversarea pentru mașini mici era 10 EUR, iar pentru camioane, la fel 35. Așa că, după cum vedeți, avem de ales.

Ne-am luat bilete, am aflat că ferry circulă non-stop la intervale mici, 15 minute ne-a zis de la casă, dar cred că este orientativ și se mai așteaptă clienți când bacurile sunt mai goale. Noi am traversat cu Elena și la dus și la întors și traversarea a fost plăcută, cu peisaj superb spre malurile Dunării și a durat 10, poate 15 minute. Neplăcut a fost să vedem că la casa de bilete erau anunțuri că puteai să cumperi de acolo cireșe, caise și piersici de Dobrogea. Ne-am dus întins să luăm și noi ceva dar am ieșit imediat. 40 de lei kg de cireșe și 20 de caise și de piersici. Cred că au înnebunit și unii țărani în țărișoara noastră.

În versiunea inițială de traseu, când trebuia să traversăm cu bacul la final, căutasem o terasă în Ostrov unde să mâncăm, aproape de bac și am găsit Curtea dintre vii, foarte aproape, cu niște poze care ne-a dat gata. Acuma nu mai era cazul să mâncăm pentru că era prea devreme, dar un borș de pește într-un cadru natural așa de frumos, ar fi intrat. Ne-am dus până acolo (abaterea este mică, nici 500 de m) și doar ne-am bucurat de o curte frumoasă preț de câteva poze, că borș de pește nu aveau. Am văzut că au și spații de cazare cotate la 3* și i-am căutat puțin pe net ca să vedem dacă îi ținem minte pentru o dată viitoare, dar aproape toate impresiile erau negative. Păcat de peisaj! Dar un borș de pește tot aș mânca vreodată pe pajiștea aia.

De acolo am intrat prin Ostrov în căutarea caselor albastre și cu toate că am intrat când pe o străduță, când pe alta, coborând până la Dunăre și urcând din nou în deal, nu am găsit nimic demn de recomandat. Poate doar view-urile către Dunăre.

Pace și liniște cât vezi cu ochii de la Ostrov încolo, spre satele pe care le căutam noi. Sate răzlețe, cu suflete puține, nu tu zgomote, nu tu aglomerație, nu tu nimic, parcă eram la începutul facerii lumii.

Am mai făcut o singură oprire până să ajungem la obiectivele zilei noastre și anume la Mănăstirea Dervent care ne era în drum și pe care nu am văzut-o cu alte ocazii, cu toate că mănăstiri din Dobrogea am cam văzut.

Mănăstirea Dervent este renumită pentru Icoana Făcătoare de Minuni, cele 4 cruci de piatră ieșite din pământ și Izvorul Tămăduirii.

Icoana Făcătoare de Minuni se află în partea stângă a bisericii pe un iconostas de lemn, care permite credincioșilor să treacă pe sub ea. Se spune că cei aflați în necaz s-au rugat aici și multe minuni și vindecări s-au petrecut.

Sfintele Cruci Tămăduitoare din piatră au apărut din pământ pe locul unde acum 2000 de ani patru creștini au fost martirizați pentru că propovăduiau Evanghelia. Dintre cele 4 cruci de piatră, doar 2 se pot vedea astăzi. Una este în paraclisul din stânga bisericii, iar cealaltă, mai mică, se află în spatele bisericii. În arhiva mănăstirii sunt multe mărturii despre necazurile și bolile oamenilor care și-au pus nădejdea în ajutorul Sfintei Cruci de la Dervent.

Izvorul Tămăduirii este la aprox 300 de m de biserică și se află pe locul în care Sfântul Apostol Andrei a lovit cu toiagul în pământ pentru a găsi apa cerută de ucenicii săi. Chiar din stânga bisericii sunt indicatoare către izvor, iar bucata cea mai lungă de drum este pe o alee unde copacii se împreunează, un drum foarte plăcut. La începutul aleii este o statuie a Sfântului Apostol Andrei.

Am găsit izvorul în interiorul unui paraclis construit în anii noștri dar prin stânga acestui lăcaș sunt câteva trepte de piatră, iar în spate nu uitați să vedeți izvorul original.

La întoarcere spre biserică ne-a atras atenția o potecuță, am luat-o la dreapta să vedem unde duce și am ajuns la o casă de chirpici, înaltă cât noi, cu o grămadă de troace și de chestii ingenioase prin curte. Cu toate că nu era nimeni acasă, căsuța părea locuită, ne-am așezat pe niște buturugi și ne-am imaginat ce fel de viață duce locatarul acelei căsuțe. Cred că vârsta, nu știu ce să zic, sau chemarea pământului pentru că m-am născut și am crescut la țară… câte puțin din fiecare, mă face să mă emoționez din ce în ce mai tare la lucrurile și viața simplă.

Bisericuțele din nuiele pe care le căutam sunt în satele Izvoarele, Satu Nou și Strunga care se află la mică distanță unul de altul, formând un triunghi în acel colțișor de Dobrogea și au fost făcute din împletituri de nuiele lipite cu pământ, pe vremea Imperiului Otoman. Ele au fost gândite ca niște case mici, ușor semiîngropate, ca să nu fie mai înalte decât geamiile și fără turle, ca să nu atragă mânia otomanilor. Cele 3 sate au avut mai multe denumiri cu rezonanță turcească în vechime și în toate am găsit cișmelele de piatră de la care am băut și noi apă și care ne aduc aminte că limba română era rară în vremea construcției lor.

Despre toate aceste 3 bisericuțe de patrimoniu național găsiți detalii despre cum au fost construite la vremea lor, dar eu nu vreau să mă bag în tehnici de construcție, ci doar să vă spun cum le-am găsit și ce sentimente am încercat noi.

Cu toate că sunt monumente de patrimoniu national, aceste bisericuțe sunt prea mici ca să atragă atenția turiștilor. În plus se află în sate izolate și sărace, drumul până la ele este parțial de piatră, pe alocuri mai dificil, toate satele sunt neasfaltate, cu o uliță principală și câteva case, cișmelele de piatră, o biserică și un magazin sătesc. Nu sunt nicidecum introduse în vreun circuit turistic și uite așa, numai noi, românii, suntem în stare să minimalizăm valoarea monumentelor de patrimoniu.

De la Mănăstirea Dervent am pornit spre prima bisericuță de nuiele din satul Izvoarele (fost Pârjoaia), făcând imediat la stânga prin satul Canlia. Au fost vreo 10 km, dintre care 3-4 km pe un drum de țară destul de bun, apoi pe un asfalt foarte bun până la Izvoarele.

Am lăsat mașina în ceea ce ni s-a părut nouă a fi centrul satului și anume intersecția cu magazinul sătesc și am urcat pe strada Nucilor până aproape de capătul ei, unde pe partea dreaptă este biserica. Aveam notat în excelul meu că pentru a vedea biserica trebuia să batem la poarta unui architect bucureștean a cărui casă se află vis-a-vis de biserică, ca să ne dea cheia, pentru că bisericuța aparține de o parohie din alt sat, iar preotul de acolo este prea bătrân ca să mai ajungă și aici.

Acest arhitect a și salvat această bisericuță și la începutul anilor 2000 cu o finanțare minoră din partea statului, cu bani proprii și cu ajutorul sătenilor a reușit să reabiliteze bisericuța ce poartă hramul Sfântului Dumitru.

Exact când am ajuns noi și am deschis mica portiță ca să intrăm în curtea bisericii, de undeva de pe uliță venea un preot pe care l-am întrebat dacă putem vedea și noi bisericuța. “Cum să nu, vă deschid imediat numai că nu pot zăbovi chiar mult pentru că vin de la un parastas și merg spre altul” . Nici nouă nu ne trebuia o veșnicie, el a intrat în altar, noi în micul lăcaș plin de icoane vechi (de la 1826 și una de la 16xx ne-a spus preotul), cu preșuri pe jos, un interior simplu, dar cald și primitor, functional și astăzi.

Am primit un colac de la părinte, soțul a cerut și paharul de colivă uitat pe o masă de cineva, am mai vorbit cu părintele preț de câteva minute, cât timp ne-a miruit și povățuit și la plecare preotul cu cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut în viața mea, ne-a spus că avem îngeri buni cu noi că altfel nu se întâmpla ca exact în acea zi, la acea oră, el să ne iasă în cale și să ne deschidă biserica.

După ce a plecat părintele noi ne-am așezat pe o piatră din fața bisericii în jurul căreia erau niște cactuși înfloriți de toată frumusețea, ca să mâncăm colacul și coliva.

Abia când eram în mașină ne-am dat seama că noi voiam să-l cunoaștem și pe arhitectul bucureștean care a salvat această bisericuță. Mai mult decât atât voiam să ne asigurăm că el și soția care au lăsat Bucureștiul pentru a trăi simplu pe malurile Dunării și au ales acest sat uitat de lume, sunt bine și au în continuare o cheie de la biserica de nuiele din Izvoarele. Iată că asta nu s-a mai întâmplat, dar dacă am stârnit curiozitatea cuiva și va ajunge la Izvoarele poate ne povestește și despre întâlnirea cu acest om.

Imediat cum am ieșit din Izvoarele și ne-am întors la asfalt, pe DJ47, ne-am abătut la stânga spre Satu Nou, până unde au fost aprox 7 km dintre care vreo 5 km drum de piatră cam nasol pentru cei care țin la mașina lor excesiv. Dar absolut toate drumurile pe care am mers pot fi făcute cu orice mașină, oricât de joasă.

Biserica veche din Satu Nou (fostul Yenikoy), cu hramul Înălțarea Domnului nu a fost atât de norocoasă ca cea de la Izvoarele. Am intrat în sat și am ținut-o pe drumul principal până la intersecția cu biserica nouă și magazinul/birtul satului. Ne-am imaginat că și bisericuța veche trebuie să fie pe aproape și mergând încă puțin spre capătul satului am văzut-o undeva în planul doi, pe un deal, însă nici urmă de acces. În fața ei erau gospodăriile oamenilor cu garduri și porți închise și pentru că nu am avut pe cine să întrebăm am luat-o și noi în sus pe ulița de la marginea satului, sperând să găsim vreun acces pe sus. Ne-am pierdut un pic pe niște poteci prin spatele curților și până la urmă am trecut prin niște tufișuri și am ajuns în curtea bisericii dar acela nu este un acces oficial, ca să zic așa, trebuie să îl nimeriți. Din fața bisericii unde este clopotnița veche de lemn sunt niște scări care, cel mai probabil, au fost de acces spre bisericuță dar care acum duc în gospodăria unui om. Nu ne-am dat seama dacă biserica aceasta este funcțională cu toate că pe ușa de termopan (??) de la intrare avea afișat un program de slujbe. Ne-am uitat prin geamul murdar și înăuntru se vedea ceva părăsit, nu cred că acolo se mai întâmplă ceva, oamenii având o biserică mare și frumoasă la câțiva pași, dar nici că cineva se îngrijește de acest monument de patrimoniu. Păcat!

Când ne-am întors spre mașină am văzut că ulița principală a satului se termină într-o pajiște largă și apă cât vedeai cu ochii. Știam că ne depărtasem de Dunăre și am mers până acolo, pe malul lacului Oltina, unde am văzut o grămadă de păsări, berze, pelicani, lebede, cormorani, rațe sălbatice și cu toate că am lăsat mașina departe de malurile lacului, s-au speriat când ne-am apropiat de ele.

De la Satu Nou la Strunga, ultimul sat unde căutam cea de-a treia bisericuță de nuiele, am mers pe un asfalt foarte bun, preț de vreo 8 km, prin pustietatea Dobrogei. Dar ce pustietate, la care nu ne așteptam! Pe marginea lacului Oltina și printre alte mlaștini am văzut din nou foarte multe păsări și ne-am oprit de multe ori. Aici păsările erau mai departe, în mijlocul lacului, dar chiar și de departe am avut impresia că unul din grupurile de păsări erau flamingo. Soțul a zis că nu avem noi așa ceva și am plecat mai departe admirând păsăretul și oprindu-ne de mai multe ori pentru superbul concert care avea loc în acea zonă. Seara, la știri, am auzit că în Delta noastră și-au făcut apariția păsările Flamingo, lucru care nu s-a mai întâmplat de peste 15 ani.

Pentru că noi nu ne așteptam să pătrundem într-o așa zonă am întrebat repede net-ul pe unde suntem și răspunsul a fost: Rezervația Canaraua Fetei. După ultima biserică din Strunga noi aveam de mers la Canaraua Fetii, undeva după orașul și pădurea Băneasa, așa că informația asta ne-a dat peste cap. Avem Canaraua Fetei și Canaraua Fetii?

Am căutat repede să vedem ce mai aflăm și wiki ne-a zis că într-adevăr există Canaraua Fetei, zonă protejată pe teritoriile comunelor Lipnița și Oltina și a orașului Băneasa, ca parte a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, care include Rezervația naturală Pădurea Canaraua Fetii, cea pe care o căutam noi. Stând așa, pe marginea drumului, ca să ne lămurim cu asta am mai deschis câteva articole care vorbeau de faptul că în unele surse o să găsim Canaraua Fetei, iar în altele Canaraua Fetii, ca fiind unul și același lucru, dar a fost curios ca spre satul Strunga, maps să ne spună că ne aflăm în Canaraua Fetei iar la cariera de calcar și Schitul Gherman, că suntem în Canaraua Fetii. O să mai cercetez pentru că ziua aceasta prin Dobrogea ne-a deschis doar apetitul.

Strunga (fost Câșla) este un sat mic și cum vii din rezervație spre el, pe un drum în pantă, ți se deschide ochilor un peisaj superb, în mijlocul căruia răsare un superb complex și n-ai decât să te întrebi ce-o căuta el în ținutul ăsta uitat de lume.

Ulterior, urma să descoperim că satul mai are 5 case doar, nici un copil (iar înainte de revoluție 85 de copii mergeau la școală din Strunga la Băneasa), iar preotul satului face treabă cot la cot cu cei câțiva oameni care mai sunt în sat. Noi l-am găsit într-o căruță în fața bisericii, încărca niște lemne și cu toate că era îmbrăcat în negru nu mi-am imaginat că este chiar preotul. Bărbatul care a venit spre noi, ghicind că vrem să vizităm lăcașul ne-a deschis poarta mare și grea, ne-a povestit despre mănăstire și bisericuța pe care o căutam și ne-a spus că cel din căruță este preotul care face treabă cu ei de dimineață până seara, cât este ziua de lungă, și că face un duș și se schimbă cu hainele preoțești doar pentru slujbă, după care revine la treabă.

Mănăstirea de maici Buna Vestire de la Strunga a fost ridicată de o măicuță din Argeș, este înconjurată de o oază de flori și este un loc de pelerinaj. Complexul înglobează și vechea bisericuță din chirpici de la 1870, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, pe care o căutam noi, care a fost reclădită din cărămidă de către săteni 50 de ani mai târziu și se află acum la poalele mănăstirii. Dacă ajungeți în zonă neapărat vizitați și Mănăstirea din Strunga.

Celălalt obiectiv al zilei, Canaraua Fetii, urma să fie și ultimul, pentru că se vede treaba nu am apreciat bine traseul inițial.

Distanțele pe care le-am avut de parcurs în acea zi au fost scurte. De la București la Călărași - Ostrov sunt aprox 130 de km, dus-întors 260, iar tot circuitul nostru a fost de 360 de km (pe care l-am făcut în aprox 14 ore), ceea ce înseamnă că aprox 100 de km am mers prin Dobrogea, între Ostrov, Mănăstirea Dervent – Bisericile de nuiele din cele 3 sate Izvoarele, Satu Nou și Strunga – Canaraua Fetii și înapoi la Ostrov pentru bac, circuitul nostru devenind acesta, google.ro/maps/dir/Buchar ... 84!2d44.4267674, ușor schimbat față de cel cu care plecasem de acasă.

Dacă vă propuneți o zi prin Dobrogea, mai ales prin satele acestea sau prin rezervații, limitați-vă la cât mai puține obiective, chiar dacă distanțele sunt scurte. Pentru că noi nu am mai avut timp să ajungem la peștera Sf Andrei așa cum am crezut initial, iar din Canaraua Fetii am plecat cu multe, multe regrete. Această rezervație este una în care poți să petreci ușor jumătate de zi, iar satele și casele vechi din Dobrogea te rețin mai mult decât crezi.

De la Strunga, prin orașul și pădurea Băneasa au fost aprox 20 de km până la Rezervația Canaraua Fetii și Schitul Cuv. Gherman. Din DN3 care leagă Constanța de Băneasa și Ostrov am avut un indicator la stânga, imediat după Băneasa, către Schitul Cuv. Gherman și Canaraua Fetii, aprox 3,5 km drum de pământ cu gropi.

Canara este un cuvânt turcesc și înseamna albie săpată de ape. Stâncile sunt pline de grote unde, spune legenda, erau ascunse româncele ca să nu fie violate de otomani, iar atunci când le găseau ele se aruncau de pe stânci în prăpastie.

În Rezervația Canaraua Fetii, arie protejată Sit Natura 2000, sunt peste 1000 de specii de flori și plante, reprezentânt 27% din flora României, conform panourilor întâlnite, dar care nici unul nu este la locul lui, ci căzute și sprijinite de câte un pom. De asemenea, în rezervație sunt specii de animale rare dar și specii de păsări migratoare care poposesc aici datorită condițiilor climatice favorabile.

După ce am parcurs cei aprox 3,5 km de drum prost am ajuns la o fostă carieră de calcar care ne-a adus aminte de peisajul Cappadociei și chiar atunci ne-a apărut în față o patrulă a Poliției de Frontieră. Știam că suntem la granița cu Bulgaria și ne întrebam dacă patrulele circulă permanent prin zonă sau când vreun rătăcit, ca și noi, își anunță prezența. Noi nu am mai văzut timp de vreo 2 ore, decât doi bărbați prin pădure, care, de asemenea, ne-au întrebat dacă ne-a văzut poliția de frontieră și dacă se știe că bănănăim prin zonă.

După ce am făcut o plimbare pe jos printre stâncile din carieră ne-am suit în mașină și am continuat drumul prin pădure până am ajuns la un luminiș, unde pe partea stângă am văzut niște pereți verticali înalți cu grote și mai interesante.

Am intrat din nou în pădure dar foarte repede am ieșit, poate 300 de m, și imediat în dreapta, la ieșirea din pădure, este indicatorul pentru Peștera Sihaștrilor, iar în continuarea drumului, sus, pe deal, se vede Schitul Cuv Gherman, alături de care se vede o imensă construcție. S-or fi întrebat și alții, cum ne-am întrebat și noi, cum de avem așa o construcție în derulare dacă suntem într-o rezervație, dar probabil că nu vom afla răspuns niciodată.

Însăși construcția schitului, care a început în toamna anului 2011 se pare că a fost una ilegală, dar acum era în construcție o biserică și mai mare. Vorba cuiva, nu știm dacă au autorizație de construcție în rezervație, dar or avea dezlegare de la Dumnezeu.

Am intrat puțin în schit, un indicator cu “spre căprioare” ne-a dus către o minigrădină zoologică cu căprioare, păuni, porumbei creți și alte câteva păsări și apoi ne-am așezat într-un foișor și ne-am bucurat de liniștea din jur și de peisajul superb cu stâncile cu grote ale Canarelei. Din poziția în care eram se vedea cu ușurință și intrarea în Peștera Sihaștrilor, la care nu am mai ajuns.

În această zonă sunt indicatoare către peșteră și către rezervație, nu știm ce era mai departe, pentru că fiind aici norii au început să se adune și n-am riscat să nu mai putem ieși din pădure prea repede, mai ales că era deja spre seară. De aceea, am rămas cu regretul că prin Canaraua Fetii mai aveam de plimbat și sperăm ca vreodată să mai ajungem. Cum spuneam, dacă ajungeți în această rezervație puneți la socoteală măcar jumătate de zi.

Pentru că ziua trecuse și eram la doar 30 de km de Ostrov, am hotărât să ne întoarcem acasă tot pe unde am venit. Prin Cernavodă drumul ar fi fost mult mai lung și era varianta în cazul în care ajungeam și la Peștera Sf Andrei, ceea ce nu a mai fost posibil.

Sper ca pozele să fie convingătoare și îmi doresc ca atunci când ne mai facem planuri de ducă, mai lungi sau mai scurte să ne gândim și la Dobrogea noastră, pentru că așa nepusă în valoare cum e, ne poate oferi surprize uimitoare.

Dacă îți plac peisajele rurale și natura sălbatică, în Dobrogea vei simți cel mai bine că ești la începuturile istoriei.

---

VIZUALIZĂRI: 1809 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI