Și drumul face parte din concediu

TIPĂREȘTE

Nu știu alții cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu când mă întorc acasă din vacanță simt așa... un” gust” ca de la un vin amar. Dar nu e de la vreun vin pelin, e de la ” vin din concediu” . Cu toate astea, întotdeauna când am ocazia, consider și drumul ca făcând parte din concediu și dacă pot face ceva să vin acasă mai pe ocolite, nu ezit și încerc să încropesc un traseu care să se lase cu ceva vizite pe la diverse obiective.

Mi-era ușor ca, plecând de la Eforie Nord (vezi impresii), să mă sui pe autostradă la Agigea și în trei ore s-ajung la Ploiești. Dar de ce să nu îmbinăm utilul cu plăcutul? Și-atunci am ales s-o luăm mai pe ocolite și să-mpărțim drumul în mai multe etape. Așa că după ultimul mic dejun de la Mirage MedSPA de la Eforie Nord, pe la 09.30 am pus cap-compas pe Adamclisi. Drum de vreo 70 de kilometri, numai bine să se-ncălzească suficient motorul mașinii.  

O vizită la Adamclisi era o mai veche dorință de-a mea. Din lipsă de timp, poate și din comoditate, niciodată până acum n-am ales ca variantă de întoarcere de la Constanța spre casă drumul mai ocolit ca să ne ducă și pe aici. De data asta am zis să împăcăm și capra și varza. Eu cu” bolovanii” vechi, soția mea cu Peștera Sfântului Andrei și cu Mănăstirea Dervent. Dar, s-o luăm pe rând.

Ajunși la Adamclisi, ne-am oprit prima dată la Tropaeum Traiani. Sincer, nu mi-am făcut temele de-acasă, cum fac de obicei. Mi-am zis ceva de genul văzând și făcând. OK, dacă nu găsesc acolo surse de informații, un pliant, un panou informativ, am telefonul la mine, caut pe loc și găsesc informații care să m-ajute să înțeleg mai bine ceea ce văd. N-a fost cazul să folosesc telefonul. Spre plăcuta mea surpriză am găsit acolo, la casa de bilete, pliante, iar în interiorul sitului există și panouri informative, marcate puțin de trecerea timpului, dar de pe care poți citi și înțelege mai bine ceea ce vezi. Monumentul Tropaeum Traiani poate fi fi vizitat de luni până duminică, între orele 09.00-17.00, iar biletele costă 10 lei pentru adulți, 5 lei pentru pensionari și 2.5 lei pentru elevi sau studenți.

Țineam eu minte ceva, ceva despre o bătălie care a avut loc aici în primul război daco-roman. Însă aici am aflat de ce a avut loc bătălia tocmai aici, la o distanță mare față de Sarmisegetuza. Decebal, simțind că pericolul de a pierde capitala e mare, i-a atras pe romani tocmai aici, unde împreună cu ceva aliați a sperat să-l poată învinge pe Traian. A avut loc o bătălie aprigă, în care romanii au învins până la urmă, dar n-aveau să cucerească definitiv Dacia atunci. În memoria celor câteva mii de soldați romani căzuți aici, Împăratul Traian a dat ordin să fie construit acest monument pe care l-a închinat Zeului Marte, zeul războiului în mitologia romană.

Monumentul pe care îl vedem în zilele noastre este o reconstituire a celui original. Restaurarea a fost făcută în anul 1977, după schițe făcute de Grigore Tocilescu, cel care a efectuat primele cercetări arheologice aici, la Adamclisi, în perioada 1882-1890. Se presupune că inițial monumentul ar fi avut diametrul bazei egal cu înălțimea, 40 de metri, ceea ce-ar însemna că ar fi fost cu vreo 10 metri mai înalt decât Columna lui Traian de la Roma. Astăzi, baza monumentului restaurat are tot cam aceleași dimensiuni, însă înălțimea este ceva mai mică. Pe partea cilindrică a monumentului pot fi văzute 48 din cele 54 de basoreliefuri inițiale care prezintă scene din războiul purtat în aceste locuri. La fața locului am aflat că aceste basoreliefuri se numesc metope și că ceea ce putem vedea astăzi sunt replici ale originalelor. Vârful monumentului reprezintă o armură romană înaltă de 10.75 metri care are la bază un grup statuar format din trei persoane care îngenunchează în fața învingătorului.

Fiind situat pe o colină, monumentul poate fi văzut de departe. Se pare că locul ales de Traian pentru a construi acest monument nu a fost întâmplător. Pe lângă rolul de a comemora pe cei 3,800 de soldați romani căzuți în luptele de aici, Traian a dorit să transmită vizual și un avertisment triburilor sarmatice ce-și aveau teritoriile în zonă.

Deși drumul de acces către Tropaeum Traiani, drum de un kilometru și ceva este pe două benzi pe sens, deși parcarea este generoasă, am fost singurii vizitatori în acel moment. Situl este bine întreținut, cu multă verdeață, cu arbori frumos aliniați pe calea de acces, cu gazon tuns englezește. Pe lângă pliantul cumpărat de la casa de bilete (3 lei), sunt câteva panouri informative cu date, zic eu, mai mult decât suficiente, din care poți înțelege foarte bine ceea ce vezi.

Fiind în zonă este păcat să nu continui după ce vezi Tropaeum Traiani cu o vizită la ruinele fostului oraș-cetate, aflate la vreo doi kilometri vest de acest mausoleu. Drumul de acces este îngust, dar este asfaltat recent, iar la capătul lui găsești din nou o parcare generoasă. Nici timp prea mult n-ai de alocat aici. Poți însă să-ți faci o idee despre ce a reprezentat orașul care a apărut aici în urma construirii mausoleului la vremea respectivă. Se pare c-a fost un oraș-garnizoană, loc în care romanii au lăsat ceva trupe, pentru că la acea vreme Adamclisi era cumva granița de est a Imperiului Roman.

Sunt ruine, sunt doar câteva rânduri de zidărie de piatră care delimitează pereții fostelor clădiri ce-au existat cândva aici. Dar la fiecare fostă clădire există câte un panou informativ care, pe lângă date despre ce a reprezentat respectiva clădire, arată și câte un desen în care poți vedea cum se presupune c-ar fi arătat clădirea. Și da, pe fosta” Via Principalis” , strada care împărțea orașul în două, există și-acum, foarte bine conservată chiar, fosta canalizare a orașului. Vă dați seama? Canalizare în anul 109! Acum suntem în 2024 și la mine pe stradă nu există canalizare :).

Cum zic italienii? Non c’e due senza tre! Bine, ei zic la fotbal când e 2-0 și se-așteaptă și la al treilea gol. Pentru noi, al treilea obiectiv la Adamclisi a fost Muzeul Tropaeum Traiani. Clădirea muzeului a fost construită tot în 1977, odată cu restaurarea Mausoleului. Exponatele din muzeu au o poveste mai zbuciumată. În perioada 1882-1890, atunci când Grigore Tocilescu a efectuat săpăturile arheologice în zonă, a recuperat cele 48 de basoreliefuri originale cu scene din războiul care a avut loc la Adamclisi. Unii zic c-ar fi recuperat chiar 49, dar una a fost scăpată în apă în timp ce erau cărate cu șlepurile pe Dunăre până la Giurgiu, de unde au fost duse ulterior cu trenul la București. Au fost duse inițial în curtea Universității, unde la vremea respectivă funcționa Muzeul Național de Antichități. Apoi, în 1923, la cererea lui Vasile Pârvan, au fost expuse în Parcul Carol, apoi mutate în clădirea unde astăzi funcționează Muzeul Țăranului Român. În ultimă instanță au fost duse înapoi la Adamclisi și expuse sub panouri de sticlă pentru ca odată cu construirea clădirii Muzeului Tropaeum Traiani să fie expuse aici.

Orarul de vizitare al Muzeului precum și taxele de acces sunt identice cu cele dela Mausoleu. Din nou am fost singurii vizitatori la acea oră și nu pot să ascund că pentru mine a fost o reală plăcere ca timp de 30 de minute să simt că întregul muzeu este doar al meu. Pe lângă cele 48 de metope originale expuse aici, într-un ansamblu realizat extrem de reușit, am putut vedea bucăți de statui, capete de coloane, vase, căni, toate recuperate din fostul oraș-cetate, ale cărui ruine le vizitasem cu puțin timp înainte. Foarte multe panouri explicative în română și engleză cu tot felul de date despre ceea ce vezi în muzeu. Habar n-am în administrarea cui este acest muzeu, habar n-am câți vizitatori are de-a lungul unui an, dar din punctul meu de vedere cei care se ocupă de muzeu merită toate felicitările.

Per total, pentru mine au fost două ore și ceva care nu m-au făcut să regret ocolul făcut în drumul spre casă. Ba din contră, mă bucur c-am” scăpat” de o altă pată albă pe care o aveam printre dorințele mele turistice.

Și pentru că e frumos ca-ntr-o familie ambii membri să fie mulțumiți, de-aici încolo începe jumătatea de zi pe care soția mea și-a dorit-o. La vreo 22 de kilometri de Adamclisi, în direcția Ostrov-Călărași se află Peștera Sfântului Andrei. Am ajuns acolo după cât să zic... 30 de minute de condus lejer pe DN3, pe un drum destul de sinuos în care alternează zone de câmpie și zone de pădure, un drum care urcă și coboară. Liber pentru o zi frumoasă de sâmbătă, de început de toamnă, cu oameni ieșiți la porți prin satele prin care am trecut și care aveau la vânzare tot felul de legume, dar și fructe și mai ales struguri culeși din viile ce-și etalează rodul bogat printre frunzele ce stau să ruginească.

Dacă la Adamclisi parcările erau absolut goale, iaca aici, am găsit un loc destul de greu. M-am strecurat printre autocare cu număr de Brăila, de Dâmbovița sau de București, semn că turismul de tip pelerinaj este în vogă. Se spune că în această peșteră a trăit și a creștinat Sfântul Apostol Andrei și că ar fi cea mai veche biserică creștină de pe teritoriul României. A fost abandonată în timpul stăpânirii otomane, a fost redescoperită în anii 1930 de către un avocat (am uitat cum îl cheamă) în urma unui vis pe care l-a avut, apoi a fost distrusă de către cine? păi de armata eliberatoare sovietică (aici ar trebui să mai adaug câteva epitete, dar mă autocenzurez) și apoi refăcută în anii postbelici. Pentru că ține de Arhiepiscopia Tomisului, cum îl cheamă pe-ăla de zicea că femeile căsătorite ar trebui să umble numai cu basma pe cap... ăăăă, Teodosie, a transformat locul în mănăstire, așa că s-a construit și o biserică aici, cu hramul Sfântului Andrei, normal. Locul e frumos, chiar și pentru unul ca mine, care n-are treabă cu chestiile bisericești și care privește o biserică doar din punct de vedere arhitectural sau în contextul perioadei istorice în care a fot construită. În Peșteră oamenii stăteau ordonat la rând și avansau până lângă micul altar pentru a primi binecuvântarea unui preot. Peștera este decorată simplu, cu câteva icoane și cu un mic altar improvizat. Se vede cu ochiul liber că pereții au fost săpați manual, iar faptul că sunt foarte afumați nu vine decât să întărească ideea de vechime. Biserica de-afară este destul de nouă, construită probabil cu materiale moderne. În interior însă... cineva nu s-a lăsat până n-a dat cu bâta-n baltă. Pe peretele interior, cel cu ușa de acces în biserică, două picturi cât peretele. În stânga, Domnul Ciubotea (Dani, pentru prieteni, Marele Alb pentru unii dintre subalternii lui), flancat în dreapta, dar” umăr la umăr” cu el de cel al cărui nume l-am pomenit mai sus. Teodosie. Pe vremuri, acuzam și înfieram cu toții cu mânie proletară cultul personalității. Acum, văd c-a devenit normalitate. Chiar și să-ți treci numele pe clopotele alea de la Catedrala Neamului e foarte normal. Că doar ai adus bani de-acasă ca să le faci. Mda, nu dați cu pietre, asta e părerea mea. Dacă eram inspirat, începeam cu biserica și terminam cu Peștera. Rămâneam probabil cu o imagine mut mai frumoasă despre un loc important în spiritualitatea românească. Așa...

Venit, văzut, (aproape) plăcut, mergem mai departe, că ziua trece. După încă vreo 40 de kilometri am ajuns la Mănăstirea Dervent, alt loc pe care soția mea își dorea de mult timp să-l vadă. Odată intrați în interiorul mănăstirii am” divorțat” puțin :), în sensul că ea și-a văzut de treburile ei, eu de ale mele. Adică m-am plimbat prin curtea mănăstirii, am admirat vegetația excelent întreținută, am intrat în biserica veche, acolo unde sunt expuse Icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni și Crucile de Leac, de altfel obiectele de cult pentru care Mănăstirea Dervent este vestită. Apoi am intrat și în biserica cea nouă, cu o arhitectură impresionantă, neterminată la interior. Doar catapeteasma era gata și este prima dată când văd o catapeteasmă din marmură cu icoane din mozaic încadrate frumos în marmura perfect finisată. Apoi am făcut o mică plimbare până la Izvorul Sfântului Apostol Andrei, izvor a cărui legendă spune că a apărut atunci când Sfântul Andrei a lovit pământul cu toiagul pentru că ucenicii lui erau însetați după un drum lung. Am citit acolo, lângă cristelnița amenajată la locul izvorului, că în perioada anilor 1960, când mănăstirea a fost închisă, izvorul a secat și doar în ziua de Izvorul Tămăduirii mai apărea câte un firicel de apă. Dacă am înțeles eu bine, în curtea mănăstirii este și o clădire în care pelerinii care vor să petreacă mai multe zile acolo se pot caza. Având în vedere c-am văzut și o terasă cu mai multe mese sub o boltă de viță de vie, bănuiesc că se poate servi și masa.

Nu știu cât să zic c-am stat la Dervent. 30, poate 40 de minute? Mie mi-a plăcut ce-am văzut acolo, soția mea a fost chiar fericită c-a ajuns aici. De-aici de la Dervent până la punctul de trecere cu bacul Ostrov – Chiciu mai sunt vreo 20 de kilometri. Destul de aglomerat, dar probabil fiind trecut de ora 17.00, deja erau multe mașini care veneau dinspre Bulgaria în drum spre România. Am” prins” al doilea bac totuși, am stat cu totul vreo 40 de minute până am trecut” gârla” . Biletul costă 50 de lei pentru autoturisme (include șoferul) și încă 5 lei pentru fiecare pasager. Total deci, 55 de lei. Pe la ora 20.00 intram în casă, asta în condițiile în care am mai oprit vreo 30 de minute la OMV-ul de pe A2, cel de pe lângă Fundulea.

Cam asta a fost ultima zi dintr-o săptămână de vacanță, ziua în care ne-am întors acasă. Am făcut zece ore și jumătate pe vreo 330 de kilometri în loc de trei ore pe 300 de kilometri, dar ne-a plăcut ce-am vizitat. Atâta timp cât voi mai putea, voi considera mereu și drumul ca făcând parte din vacanță. Măcar la întoarcere. La dus parcă suntem mai nerăbdători s-ajungem acolo unde ne propunem, dar la întoarcere... să amânăm puțin amăreala aia de care vorbeam la începutul articolului.

Pffff, cât m-am lungit. De obicei când închei un articol, vă doresc s-aveți vacanțe cu zile liniștite și cu nopți romantice. Mă gândesc să mai schimb, că poate ați” obosit” :). Și totuși... de ce să schimb ceva dacă nimeni nu reclamă nimic? Așa că, rămâne cum am stabilit.

---

VIZUALIZĂRI: 488 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI