Svabul din Iecea Mică

TIPĂREȘTE

Din pământ ne naștem… iar pentru a renaște tot acolo ne întoarcem. La această butadă îmi permit să adaug: atunci când condițiile de climă, umiditate și sol fertil sunt îndeplinite. De multe ori nu sunt și atunci tragem basca pe ochii minții pentru a ne ferii de ce ne-ndoaie sub un unghi drept. Mergând de la Timișoara spre Jimbolia, am intrat într-o mică localitate, în urma unei “provocări” .

Iecea Mică!

Sat tipic de șvabi, întemeiat pe la 1770 când frau Maria Tereza a dat dezlegare la colonizare. Prea se călcau pe bombeuri prin Viena – ia faceți-vă bagajul și “gehen” în Banat/ că-i lung pământul, ba-i și lat! Atunci 150 de familii de șvabi își deteră întâlnire aci și făcură ce știau ei mai bine: case, o biserică, o școală, etc. Gut! Numa' că istoria i-a faultat de fiece dată când “săreau la cap” . Da' și nemții ăștia, prea mult spor puneau în toate cele. Ba mai uitau și poarta deschisă de cu seară, îmbujorați după un snaps de noapte bună și atunci… intra câte un românaș d-al nost' , mai oacheș în multe cazuri, care, dând de căldură, nu mai pleca. Ba, uneori punea ochii pe Greta, fata lui Hans. Și cum fata-i cam credulă…

Pe la 1850 erau vreo 11 românași. După un secol s-a răsturnat raportul ca la Caracal căruța. A fost și un război (al doilea) pe care Hans l-a acceptat, deși nu l-a înțeles, apoi au venit deportările comuniste și peste 100 de șvabi au prins bilete prin stațiunile balneo din Bărăgan. Pe cei de-au mai rămas i-a vândut Ceaușescu ca la târgul de vară din Timbuktu. Anii ' 90 au venit fără mari schimbări: cei câțiva de mai rămăseseră au luat fie calea Deutschland-ului, fie cea a cimitirului. Și gata!

Am trecut prin Iecea Mică, sau Kleinjetscha cum o numeau cei care au pus prima cărămidă, căutând svabul ăla bănățan, tipic, pomenit de ziceri și proverbe. Dar nu, satul parcă-i pustiu. Cu ceva simt al realității, dezvoltat în decursul anilor cât am tras la șaibă, după filozofia simplă că muncești = mănânci, merg spre locul unde cu siguranță voi găși cel puțin un șvab autohton: cimitirul. Pe aleea principală îți dădeau binețe mutual morminte vechi cu stâlpi decenți pe care odihneau litere gotice încă de la sfârșit de secol 18. Ordinea era desăvârșită: după an, grad de rudenie, vecinătate, număr la pantof, etc.

Curând privirea-mi crapă-n patru la vederea unor neașteptate cruci, ridicate semeț printre vechile morminte, cu ani de după Revoluție, cu nume de Ivașcu, Dodenciu, Moldovan – tot nemți și ăștia? Și mai sunt și-n față, la stradă, ca aparținătorii să nu-și rupă flecurile prin clonțane. Tulburat până-n stomac de “îmbinarea” goticului cu jerbele cu flori de plastic și hârtie, renunț în a-mi imagina filmul anilor 1800 cu șvabii harnici și pricepuți în toate cele. Prea se amestecaseră actorii! Și din horror devine burlesc.

La margine de “țințirim” dau peste “ultimul mohican” , cum îi place să i se spună și cum mi-a explicat într-o româno-germano-maghiară, herr Fritz, fost clopotar și fost “bun la toate” , cu o vârstă de pensie așezată.

Mi-a explicat că și el e o amestecătură de neamț și ungur la origine, fiind de mic fără părinți, născut și crescut de o mătușă. Și aia fată mare! Când l-am întrebat unde sunt șvabii de odinioară a întors privirea spre cimitir. Ce întrebare tâmpită mi-am găsit… Nu are nevastă sau copii, așa că Fritz va rămâne aici în sat, să stingă becul, așteptându-și ceasul ca să ocupe un ultim loc pe una din aleile dosnice. Nu vrea în față, printre români.

Dar hai și la “biserica nemtească” , cum e numită pe aci, dacă tot am venit să mă umplu de istorie ca țapu' de râie. E aproape o ruină… Ușa deschisă parcă-mi excită curiozitatea până la mâncărime, că tot vorbeam de râie. Câțiva porumbei îmi întorc basca pe dos, țâșnind pe deasupra mea când am deschis ușa. E mai mult biserica lor. Strâmb din nas, lovit de mirosul de igrasie, de râncezeala covoarelor și podoabelor – unele catolice, altele ortodoxe.

Că dacă rugile catolice s-au pierdut prin Berlin sau cotul Donului, ce să facă bietul lăcăș al Domnului? A ascultat și rugile ortodoxe ceva timp, pân' ce-a fost gata biserica cealaltă. Asta a mai ținut-o în viață. Apoi nu e singurul loc din lumea asta unde ortodocșii vin să se roage în biserici catolice. Nici măcar din România.

În fața bisericii am vorbit și cu preotul ortodox – un tânăr școlit pe la Timișoara – care, cu mândria păunului ce-a făcut un ou, mi-a spus că e gata biserica cea nouă și se poate vizita. Cum n-aveam în program inaugurări și tăieri de panglici, am spus pas. Venisem într-un sat de șvabi, pentru a vedea ce a mai rămas după tăvălugul istoriei. Am văzut și am și înțeles.

M-am tot întrebat cum e posibil ca dispariția unei comunități, atât de bine sudate, să se producă în doar 200 de ani. Îmi spusese bunicu' odată că vulpea, cât e de șireată, nu-și face vizuină. Doar viezurele sapă vizuini. Vulpoiul, când a pus ochii pe o vizuină mai ca lumea, își face nevoile la intrare, determinând pe viezure, un animal curat prin excelență, să o abandoneze. Oare să fi fost viezurele șvabul meu? Că de vulpoi sunt sigur si bag mâna-n foc până la cot!

---

VIZUALIZĂRI: 339 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI