Franta provinciala

TIPĂREȘTE

FRANTA PROVINCIALA

Atunci când vizitezi un mare oraş, poţi cunoaşte istoria, cultura şi progresele tehnologice ale acelei metropole. Dar, ca să iţi poţi face o idee despre modul de a percepe lumea a poporului respectiv, despre spiritul acelei naţii, trebuie sa mergi în locuri mai retrase, în localităţi mai mici. Acolo poti descoperi adevarata viaţă de zi cu zi a oamenilor simpli, obişnuiţi şi vei puea face eventuale comparaţii cu ceea ce deja cunosti. Aşa se face că in drumurile mele prin Franţa nu am ocolit micile orase sau chiar aşezările pe care la noi le numim sate.

Am fost in sud, langa Marsilia (tot de orasele mari ne folosim pentru orientare), in oraşelul Istres, asezare pe malul lacului Olivier - fratele mai mic al Lacului Berre, cel mai mare lac-laguna din Europa. Cele 42 de mii de locuitori ai sai se mandresc cu baza aeriana militara ce are cea mai lunga pista din Europa, fiind alături de bazele din Zaragoza şi Moron din Spania, singurele ce pot primi navetele spaţiale ale NASA.

Numele localităţii ar insemna - in limbile pre-indo-europene – „înălţime”, iar Pliniu cel Batrân denumeşte aceste locuri „astramela”, dupa celticul „Istres-Mel”, cu sensul de Muntele Istres. Sunt multe legende legate de numele localităţii, una dintre ele fiind legenda celor trei „IS”.

Conform acesteia, nişte triburi de gali s-au stabilit în locul numit „IS-UNU” („IS-UN”), un loc cu pamânturi rodnice, înconjurat de paduri dese. Totul era perfect, dar femeile tribului năşteau doar baieţi, aşa că sfatul bătrânilor a hotarât să mute tribul, pentru a scăpa de blestemul locului. Aşadar s-au mutat pe colina „Castellan”, întemeind „IS-DOI” („IS-DEUX”), ducând o viaţă la fel de îmbelşugată ca şi pe vechiul amplasament. Dar, urmăriţi de blestem, în triburi se năşteau acum doar fete, deci au hotărât să parasească şi acest loc. În cele din urmă, triburile de celţi s-au stabilit între lacurile Berre şi Olivier, fondând asfel „IS-TREI” („IS-TRES”) pe colina unde se află azi amplasamentul vechiului Istres, centrul istoric (şi geometric!) al localităţii.

Nu mai întâneşti aici acea mina de om preocupat, obosit, pe care o vezi pe chipurile metropolitanilor. Oamenii par mai relaxaţi, viaţa impunîndu-le un ritm mai suportabil, aşa că au timp şi de ieşiri la un pahar de bere ori la o partidă de „table”.

Între Istres şi Marseille se află localitatea Martigue, dar pentru a ajunge la ea a trebuit sa trecem prin micuta localitate Fos sur Mer. Aici, la un mic local amplasat chiar pe malul Mediteranei, am întâlnit un chelner care ştia despre România doar un singur lucru: „STEAUA” (Bucureşti). Am aflat ca era un mare fan al echipei Olempyque Marseille şi mi-a aruncat o privire deloc prietenoasă atunci când am amintit de rivala Olempyque Lyon. Concluzia: peste tot ultraşii sunt la fel. Oricum, i-a venit greu să creadă ca nişte români au ajuns până în localul său. A trebuit să-i arăt buletinul!

La Martigue, numită şi Veneţia Franţei datorită faptului ca este împărţită de ape în trei parţi mari şi altele mai mici, am avut norocul sa „prind”- imediat ce am ajuns- spectacolul ridicării podului basculant peste braţul de apă ce face legătura între lacul Berre şi marea Mediterană. Spun ca am avut noroc, pentru ca mulţi turişti stau ore bune în aşteptarea trecerii unui vapor pe acel canal, şlepurile trecând fără probleme pe sub podul neridicat.

Poate şi pentru că era în amurg, oraşul mi s-a parut cam adormit, localnicii retrăgându-se pe la casele lor mai devreme decât în alte părţi. Străzile s-au golit rapid, odata cu căderea nopţii. Şi, poate influenţat de supranumele localităţii, ori de imaginea balconaşelor pline cu flori, mă aşteptam să aud prin ferestrele deschise ale caselor, apelative de genul: „Hei, Luigi, vieni a tavolo! ”

O altă zonă în care am putut să intru in intimitatea vieţii cotidiene a fost cea din nordul oraşului Lyon. Mai intâi, la 30 de kilometri de Lyon, am întâlnit localitatea Vilars les Dombes, sediu de canton administrativ, cu ceva mai mult de 4000 de locuitori care îşi zic Villardois – bărbaţii şi Villardoises – femeile.

Numele de Villars apare pe la anul 1030, când satul aparţinea familiei sirelui Villars, el devenind sediul administraţiei sirilor de Villars începând cu secolul al XII-lea. La sfârşitul secolului al XV-lea, localitatea a fost trecută prin foc şi sabie în cadrul unui razboi intre rege şi Chales-Emanuel de Savoia, populaţia fiind masacrată iar cladirile distruse. Abia tratatul din 1601 (pe cand la noi era ucis Mihai Viteazul) semnat de Henric al IV-lea a adus linistea. Ce impresionează aici este bogaţia florilor (parcă localitatea ar fi pavoazată în aşteptarea unui festival), precum şi linistea în care se desfăşoară întreaga activitate de aici. Toată lumea îşi vede de treabă într-o linişte contrastantă cu atmosfera localităţilor din sud. Dar aici suntem la câteva sute de kilometri de Mediterana, mai aproape fiind graniţa cu Elveţia. În magazine ori atelierele meşterilor se vorbeşte aproape în şoaptă şi la intrebări ţi se răspunde cam tot aşa. Ai impresia că trebuie să mergi în vârful degetelor. Dar poate m-am inşelat eu.

În fiecare marţi dimineaţa, de la orele 8 la 12, în centrul localităţii, adică în piaţa din faţa primăriei, are loc o piaţă („le marché”) de alimente „bio”, roade ale producătorilor locali. O manifestare inedită este „Târgul de noapte” care are loc o dată pe an, la jumătatea lunii iunie. Atunci, între orele 19 şi miezul nopţii, în jur de 100 de expozanţi îşi etalează creaţiile pe străduţele întortochiate ale Villars-ului. Pentru că am ratat acel moment, imi închipui doar că trebuie să fie foarte pitoresc.

Trebuie să spun că nu mă aşteptam să găsesc aici un hotel (Hotel Ribotel) şi nici camere de oaspeţi certificate oficial (cele ale Mr. Daniel Back, Mr. George Maurice, sau cea a soţilor Bernard).

Mai mergem 30 de kilometri spre nord şi ajungem în Burg en Bresse, sediul prefecturii Ain, oraş cu 60 mii de locuitori. Ridicat la rangul de oraş liber în 1250, a fost la începutul secolului al XV-lea ales de ducii de Savoia ca principalul oraş al provinciei de Bresse.

Iată, în sfârşit, un orăşel cu o viaţă ceva mai animată, ce aminteşte puţin de cea din capitală. Oamenii sunt ceva mai grăbiţi şi îi simţi mai... „în vână”. Totul se petrece la o scara mai mare decât în celelalte localităţi mici prin care am trecut. Incepând cu străzile mai largi şi clădirile mai impunătoare şi terminând cu magazinele mai cochete si cu mărfuri mai elegante, totul respiră un aer de mică metropolă (daca îmi e permisă o astfel de exprimare).

Chiar dacă are doar 60 mii de locuitori (găsiţi voi, cititorii, comparaţii cu oraşe româneşti de aceeaşi mărime), Burg en Bresse are un Teatru Municipal (lucru mai rar pe la noi), fântâni publice ca cele pariziene şi o catedrală cu nişte vitralii extraordinare.

Am avut parte aici şi de o surpriză. Intr-o dimineaţă, pe la ora 8, ieşind dintr-un magazin de parfumuri situat pe o străduţă îngustă, am auzit un zgomot ciudat. La câteva secunde, de după colţul străzii a apărut, strecurându-se cu greu, o maşină a salubrităţii care a măturat, spălat şi (aproape) uscat pavajul care nici aşa nu era cine ştie ce murdar. Gândul mi-a zburat imediat acasă! Am fost luat prin surprindere într-aşa măsură, încât am uitat sa-i fac şi o poză. Poate vă mira faptul că, bărbat fiind, am intrat într-o parfumerie. Am vrut să cumpar din acel magazin de firmă, produse pe care am plătit aproape jumătate din preţul cu care se vând, aceleaşi lucruri, în România. Asta e! Şi ne mai mirăm ca avem o putere de cumpărare redusă.

Am lăsat la urmă prezentarea unei eşezări mult mai mici chiar şi decât majoritatea satelor româneşti: Le Plantay. Situat la 4 Km de amintita localitate Villars les Dombes, Le Plantay numără puţin peste 400 locuitori. Satul s-a numit pînă în secolul al XIV-lea „Saint Didier de Renom”, apoi a luat numele proprietarului său, Hugues du Plantay. A existat aici un castel feudal ridicat de Antoine de Saint Didier, dar a fost incendiat în anul 1460 de trupele ducelui de Bourbon. A rămas doar un turn masiv, rotund, din cărămidă roşie, care se înalţă la 19 metri deasupra promontoriului pe care este amplasat şi care domină un mic lac, unul din sutele care sunt împrăştiate pe tot cuprinsul ţinutului Dombelor.

Cele mai multe case au o vârstă respectabilă. Am fost găzduit într-o casa unde am descoperit pe o latura a şemineului data construcţiei: 1762! Zidurile groase, obloanele de lemn ale ferestrelor, grinzile masive, croite dintr-un întreg copac, toate dau senzaţia de han din evul mediu. Dar există şi construcţii mult mai noi, care ar rivaliza cu multe din proprietăţile noilor căpătuiţi de la noi. De fapt sunt locuinţe ale unor simpli oameni de la ţară, caci ţărani nu le-aş putea spune. Sătucul respectiv nu aduce nici pe departe cu imaginea satelor noastre: nu tu uliţe prăfuite, nu tu garduri din uluce, nu tu câini care să latre furios de după porţi. Aici mergi pe drum asfaltat, flancat de garduri vii sau din fier forjat, iar în dosul porţilor stau cuminţi maşinile familiei.

Prezenţa oamenilor este discretă. Nu-i prea vezi plimbându-se pe drumuri în timpul zilei, iar cultul înaintaşilor poate fi întâlnit la tot pasul: multe monumente care să amintească de sacrificiile umane făcute de fiii locului în războaiele în care a fost implicată ţara. Toate aveau flori sau coroane din flori naturale, ... neofilite!

Calmul acestei aşezări cu locuitori discreţi face să fie un loc unde ai vrea să te retragi ca să uiţi de forfota marilor oraşe. Cu toate ca mă simţeam privit, niciun localnic nu se zgâia la mine, cum ar face-o ai noştri compatrioţi. Doar unii trăgeau câte o privire cu coada ochiului, vazându-şi mai apoi de treabă.

Cu cât te îndepărtezi de zonele urbane mai aglomerate, cu atât dispare aerul de superioritate al individului, acesta fiind înlocuit de o umbra de neîncredere, de suspiciune la adresa necunoscuţilor. Te privesc cu o oarecare rezervă, chiar dacă iţi zâmbesc şi îţi răspund politicos. Nu ştiu dacă asta se datora faptului ca eram român (iar imaginea noastra este atât de mototolită de unii compatrioţi!), ori este un comportament aplicat oricărui „intrus” în colectivitatea lor. Este limpede că simţul patriotic şi mândria naţională sunt prezente la toţi, indiferent de vârstă sau origine socială.

Simţul civic este foarte ridicat, lucru vizibil în multe chestiuni mărunte, pornind de la respectarea unui „rând” la o caserie, civilizaţia din trafic (cuvântul cel mai des auzit fiind –„pardon”), folosirea civilizată a bicicletelor închiriate cu biletul de transport în comun, sau păstrarea curăţeniei pe spaţiile comune. Un singur exemplu în această privinţă: în această comunitate de 400 de suflete exista – şi sunt folosite corect – recipiente speciale pentru colectarea PET-urilor.

Impresionat este că ei caută să trăiască cât mai sănătos, mâncarea preferată fiind cea „bio” (fie din gospodăria proprie, fie din „supermarché”), iar exerciţiile fizice, între care mersul pe bicicletă sau înotul, fac parte din preocupările cotidiene chiar şi ale locuitorilor celor mai mici aşezări.

Sunt multe de spus despre stilul şi filozofia de viaţă franceză, din care am putea şi noi împrumuta câte ceva. Poate şi ei ar avea ceva de asimilat de la noi (deschiderea faţă de toţi, diminuarea aşa-zisei „cumpătări” – ca să nu spun zgârcenii - şi altele). Dar atunci am mai fi noi, oare, diferiţi? Şi asta ar fi bine?

---

VIZUALIZĂRI: 3110 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI