De ce iubesc eu SHARM-ul? (3.4) – Ziua 7: Snorkeling la insula Tiran

TIPĂREȘTE

Astăzi este ultima mea zi de Sharm-el-Sheikh și totodată ziua plecării. Mă scol alene, mănânc cumpătat: azi urmează să fac diving!

La 8.40 FIX (încep să mă obișnuiesc cu punctualitatea egiptenilor) sosește microbuzul – colector; mă strecor printre ceilalți clienți care deja au urcat de pe la alte hoteluri și plecăm spre atât de bine cunoscutul port de agrement. În afară de ucraineni, avem la bord și o familie de “ localnici” – toți trei – în vârstă.

Zozo - ghidul și totodată instructorul nostru de diving, dar și șoferul microbuzului, ne aduce la magazia de echipament acvatic din port (de la care are cheia) și – contra 4$ (+ 1$ bacșiș) îmi aleg costumul de neopren și labele.

Ne îmbarcăm pe nava “Manta - 3” împreună cu alte câteva grupuri. Ca o noutate absolută – printre cei înscriși să facă diving sunt și câțiva musulmani și MUSULMANCE – nemaivăzut! Cum se schimbă vremurile... Desigur, fetele se vor îmbăia îmbrăcate fiind din cap până la tălpi și legate la cap, să nu li se vadă părul, dar- tot e ceva! Cu noi vine și o adevărată matroană, planturoasă, care poartă o feregea neagră, ce lasă să i se vadă numai ochii, spre mulțumirea soțului – un bărbat elegant, cu bărbiță sură și mătănii.

Pornim spre Insula Tiran – mă rog, în acea direcție. Pe drum, facem un instructaj insistent privind scufundarea, semnăm și formularele de rigoare. Pe lângă prețul biletului, deja achitat Irinei - pentru excursia pe mare, eu mai plătesc pe loc 15$ pentru a face diving – că doar n-o să pierd ultima ocazie!

Pe navă e mare veselie: pe o muzică puternic ritmată, câteva ucrainence foarte tinere dansează, cu mișcări lascive, cu un animator egiptean, negricios și cu părul împletit “afro”, în șuvițe lungi: un spectacol realmente frumos.

Nici vorbă să ajungem la insula Tiran [de altfel, n-am ajuns niciodată nici măcar în apropierea insulei, unde se află o bază militară: pe malul de vis-a-vis este Arabia Saudită, cu care Egiptul este “en froid”]. Trecem pe lângă epava navei comerciale rusești, eșuată cu ani în urmă pe când echipajul ei chefuia și a cărei distrugere rapidă sub acțiunea valurilor mării o urmăresc de ani de zile: acum e doar un rest măcinat:

Nava noastră trage la mal undeva – nu-mi dau seama unde, și se dă semnalul să ne îmbrăcăm costumele și să ne punem acvalangurile. Eu și cu un rusnac suntem repartizați lui Zozo, cu care intrăm imediat în apă. Spre bucuria mea, Zozo se dovedește a fi foarte tolerant cu mine, concentrându-se pe celălalt diver. Ceea ce vedem sub oglina apei îmi întrece toate așteptările - mai ales coralii în atâtea forme și culori! Dar nici peștii nu sunt mai prejos! Uit imediat că am un acvalang în spate, cu care aș putea să mă scufund, să admir cât mai multe; în schimb, plutesc între ape, privind în jur cu nesaț... de parcă aș snorkel-ui! De! obișnuința e a doua natură...

Dar Zozo nu mă lasă prea mult timp să casc gura, și ne pune să coborâm până atingem cu tălpile fundul nisipos. Aici, ne îndeamnă să stăm în picioare, să pășim cu curaj prin canalele înguste și întortochiate ce se deschid printre recifele de corali - ca niște turnuri înalte - crenelate și ajurate. La un moment dat, constat cu uimire că mă aflu “la umbra” unui coral rămuros, cu o coroană bogată, ca un copac de pe pământ! Uit și de pești, și de toate, și merg înainte, voinicește –nu este ușor să pășești prin apă!

Desigur, admir și peștii, cu care ocazie constat că-i cunosc cam pe toți – desigur, nu am reținut denumirea lor, dar aspectul lor mi-e foarte familiar și nu contenesc să mă minunez de gama de culori în care mi se prezintă exemplare distincte de pești din aceeași specie. Uite, chiar acum trec, alene, pe lângă mine doi pești - “uriași” aș zice; sunt argintii-metalic, cu solzii parcă special conturați pentru a fi remarcați...

Cel mai mult m-a impresionat o broască țestoasă extrem de prietenoasă – mă rog, mai curând nesperioasă, ca și un pește-crocodil, văzut pentru prima oară de mine aici:

Efectiv am o reacție de refuz când Zozo ne scoate afară: pe puntea navei, sunt și alții care așteaptă la rând și vor să-mi ia acvalangul...

Sunt atât de încântat de cele văzute și simțite sub apă, încât nu contenesc să-mi exprim extazul, parcă încercând să-i conving și pe cei nehotărâți să încerce experimentul. Neținând seama de frigul care începe să mă pătrundă, îmi iau masca cea nouă și mă duc să continui explorarea de unde am lăsat-o: și e la fel de frumos!!!

Printre turiști, remarc o tânără egipteancă, obeză-obeză, dar prină de viață; fără a se sinchisi de aspectul ei, se scufundă și face snorkeling într-o veselie! Și iar, și iar! “Respect”! cum zic unii...

De-abia ies din apă, când Zozo îmi propune să mai intru o dată cu un acvalang ce tocmai s-a eliberat... Mănânci, calule, ovăz?! Îi strecor în mână încă 10$, iar Zozo mă lasă efectiv liber în apă, el având de supraveghiat în apă un grup de neofiți gălăgioși...

Diving a doua oară – e bine, foarte bine chiar, dar... parcă încep să cunosc și cotloanele, și peștii, și toate cele din care e formată această ambianță de nedescris!

Ies din apă, vânăt de frigul ce m-a pătruns; noroc că am luat cu mine haine de schimb, în timp ce costumul de neopren și slipul atârnate pe umerașe, se svântă la soare.

Și acum se produce surpriza: deodată, RECUNOSC locul în care tocmai m-am scufundat: este porțiunea de litoral din dreptul hotelurilor Melia Sharm și Melia Sinai, unde - în ultimii doi ani - am petrecut atâtea momente fericite împreună cu soția mea!...

Îmi amintesc de câte ori ne nemulțumeau întâlnirile noastre subacvatice cu diver-ii începători, care ne speriau peștii cu șirurile lor nesfârșite de bule de aer - expirate des, de emoție...

Pe navă, mai toți tinerii se încălzesc după baie, țopăind frenetic pe o muzică îndrăcită, antrenantă... iar eu, ascuns într-un cotlon, îmi rețin cu greu lacrimile...

Suntem invitați la masă – constat că e mai puțin “specială” decât cea de la Taba, în largul insulei Faraonilor, cu câteva zile în urmă, dar e hrană suficientă și multe răcoritoare. Resimt o oboseală - explicabilă, pe care încerc s-o dreg, bând cafele (tot Ness...) și ceaiuri tari.

Pornim iar la drum, pe ape atât de bine cunoascute de noi... Nava ancorează în larg, agățându-se de recife, și se organizează a doua serie de diving. Zozo urcă special la mine și mă invită să-mi iau acvalangul – acum liber (așteptând, desigur, următorii 10$...), dar... mă simt extenuat de efortul făcut până acum, lăcomindu-mă ca haplea la primele două dive-uri. Spre rușinea și ciuda mea, nu sunt în stare să mă mai scufund, și mă liniștesc, spunându-mi că “oricum, aici e un curent foarte puternic, cu care ne-am luptat din greu cu Iudita – nu demult, prin 2015”.

Urmăresc de pe puntea de sus grupul care a intrat în apă: cu toții se țin aproape de un colac de salvare, garnisit cu frânghii. Asta mă înverșunează: îmi îmbrac neoprenul, îmi pun labele (am nimerit o pereche chiar bună: ce-aș mai fi păstrat-o la plecare!...), masca cea nouă și intru în apa mânată de un curent - mai mult decât “sesizabil”. Și – minune! dotat ca lumea, nu numai că fac față cu brio curentului, dar am norocul să văd recife de corali - atât de frumoși și de întregi, cum n-am mai văzut decât cu ani în urmă, în superba „Rezervație “Ras Muhammed”. Ies din apă, mulțumit pe deplin: nu cunosc alt calificativ care să exprime ce simt întradevăr.

Pe la patru, pornim din nou, navigând pe lângă mal, spre al treilea loc de diving & snorkeling... la care însă nu mai coboară nimeni în apă: majoritatea picotesc pe punte sau se soresc la ultimele raze calde ale zilei. Și – hotărât lucru: astăzi a fost ziua amintirilor: trecem la mică distanță de porțiunea de plajă (foarte amărâtă!), aferentă hotelului Dive Inn - primul din Sharm în care ne-am delectat cu Iudita de bucuriile snorkeling-ului, la începuturi!...

Pe drumul de întoarcere, marinarii navei au aruncat în apă un fir gros de nailon cu cârlig de pescuit, cu care au prins un ton de toată frumusețea!... și, desigur, nu l-au aruncat înapoi în apă...

Un tinerel imberb, amic de-al lui Zozo, a făcut fotografii de-a lungul excursiei noastre, inclusiv a filmat sub apă, și acum vindea fiecărui doritor o dischetă cu materialul filmat. Mă declar și eu interesat, iar băiatul se străduiește să mă mulțumească. Dar... ceva nu merge și strică vreo trei dischete până când, în final, îmi dă una, contra 10$. Știu din experiență cât de importante sunt amintirile, așa c-o iau cu plăcere.

[Din păcate, de-abia la București descopăr că discheta... nu are nimic imprimat pe ea! Telefonez Irinei, care pe loc se declară responsabilă de nereușita mea, și-mi promite tot ajutorul de care e în stare. Și... chiar m-a rezolvat: în nici zece zile de la apelul meu, primesc pe e-mail imaginile... la care, de-atunci, mă întorc de câte ori sunt trist, și simt că-mi lipsește ceva în viață... ]

Ce-a mai rămas de spus? Seara, mă îmbrac “la țol festiv” și iau o cină bună, fără excese: mă așteaptă un zbor de noapte - și nu direct acasă, ci tocmai la Viena! La plecare, bag - ostentativ, ca să mă vadă toți chelnerii! - în cutia de “tips”-uri … un dolar, și mă simt mândru de “dărnicia” mea! Când să plec, unul dintre chelneri (nu Ahmed al meu!) mă abordează, sfios, și mă roagă să-i schimb doi pumni de euro-monede - majoritatea sunt de 50 cenți - în bancnote; n-am avut motiv să-l refuz: banii sunt tot bani.

Fac pe-ndelete bagajul pentru Viena - cu grija ca să las deasupra hainele calde cu care să mă schimb chiar din aeroport, complectez notițele despre ziua de-azi și mă odihnesc până la miezul nopții.

La orele 0.45 vine să mă ia același autobuz; mă revăd cu cei cu care am aterzat la Sharm acum șapte zile: cu toții sunt cu mult mai negri la față și... parcă mai destinși... Urmează aceeași bulibășeală ca la sosire, iar la Security mi se reține... sfoara de rufe, pe care-o port mereu cu mine: să le fie de folos!

----------------

După patru ore de zbor, ajungem la Viena; afară sunt numai 5ºC, dar cu plus, iar eu sunt - oricum, îmbrăcat corespunzător pentru condiții de iarnă; și totuși - tremur de frig: nesomnul, oboseala de peste zi, poate chiar răcoarea apei Mării Roșii intrată în oase, și-au produs efectul.

Rezervasem de la București, pentru 12 nopți, un “cubiclu” la hostelul Do Step Inn - Central, aflat vis-à-vis (pe diagonală!) de gara centrală Hauptbahnhof.

Ies, zgribulit, din aeroport (unde-mi sunt căldurile de la Sharm? ...) și iau autobuzul nr. 7 ce face legătura cu Gara Centrală – la care ajungem în fix 20 minute (13 Euro dus-întors). La ieșirea din gară, mă orientez, traversez liniile de tramvai și iată-mă în fața ușilor glisante. Intru în holul de la intrare, mă înregistrez, îmi însușesc codurile de la intrarea în hostel, de la cameră, de la living-room, chiar și de la cubiculul în care voi dormi! Fac un duș fiebinte și trag un pui de somn, pentru... trezire!

Și, de-acu’ pentru următoarele douăsprezece zile, Viena - cu ale ei palate, muzee, parcuri, Prater - e a mea!

Dar... asta este o cu totul altă poveste.

---

VIZUALIZĂRI: 3253 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI