De ce iubesc eu SHARM-ul? (2)

TIPĂREȘTE

... Mă trezesc exact la ora 4.20 – chiar înainte de a suna deșteptătorul. În câteva minute sunt gata - ba chiar apuc să îmbuc trei biscuiți, și ies în stradă, unde dau nas în nas cu șoferul dubiței venite după mine. Numai că graba cu care am fost preluat de la hotel a fost din plin “compensată” de lentoarea cu care șoferul a “reușit” să culeagă – de la alte trei hoteluri – alți câțiva turiști. La limita orașului deja așteptau câteva dubițe, așa că, în autobuzul de 50 de locuri, ne urcăm vreo 40 de turiști. Constat cu uimire (e, totuși, Egipt!) că pornim la drum la ora 6.00 FIX și ne îndreptăm spre nord. Mă instalez comod și-mi “studiez” colegii de excursie: sunt doar patru perechi, iar restul – femei și fete tinere. Dar dece lipsește “sexul tare”? Oare unde sunt bărbații? boy-frieds? flăcăii? ...

[E momentul să consemnez că pornim în excursia “LOST LAND - WORLD OF RED” supranumită, pompos, “Șapte - într-una”, programul căreia include: moto-safari = plimbări cu jeepuri, quad-uri, cămile, ascensiunea / coborârea în trei canioane colorate (roșii) și o peșteră, plimbări cu iahtul, scăldat, snorkeling, introductory diving, un mic dejun beduin, plus un prânz cu fructe de mare și carne de pui - toate la prețul de 90USD de adult].

Încet–încet, se luminează; autobuzul rulează când mai repede, când mai lent – după cât de sinuoasă este șoseaua (în foarte bună stare: în Egipt!), oprindu-se la câteva puncte de control (vigilente și înarmate până-n dinți: așa e în tot Sinaiul - după atentatele care au avut loc, cândva, în nordul Peninsulei). Printr-un peisaj arid-ARID, urcăm și coborâm munți - arătând mai curând ca niște grămezi de bolovani, grohotiș și nisip, a căror culoare se schimbă dramatic odată cu înălțarea soarelui pe firmament.

Eu m-am așezat chiar de la început pe bancheta din spate a autobuzului – nedorită de nimeni, dar așa am mult mai mult spațiu - și pentru rucsăcel, și pentru sacoșa cu prosop - mască - tub - apă de băut - haine de schimb după scăldat. Moțăiam, când - venind de pe rândurile din față - o femeiușcă înăltuță și nurlie, cu nasul cârn și ochii mari, care se recomandă scurt “Elena”, îmi cere permisiunea să se așeze EA la fereastra MEA, ca să poată fotografia și filma cu telefonul mobil. Eu tot nu pozez și deci n-am motiv s-o refuz, mai ales că nu vorbește mai deloc și nu-mi reduce “spațiul vital”.

După vreo oră și jumătate, facem o scurtă oprire la o stație de alimentare cu carburant “Take 5” unde ni se oferă câte un ceai - în baza unor bilețele scrise de mână de către ghidul nostru, vorbitor de rusă. Ceaiul a fost gratis (inclus în preț), dar vizitarea toaletei costă 3 £ - Lire egiptene. Toată lumea își scoate gustările - hrana rece primită de la hoteluri (eu, călătorind incognito, îmi mănânc senvișurile pregătite decuseară). Suntem asaltați de o mulțime de pisici care cerșesc cu insistență... dar pâine cu miros de burgeri nu prea acceptă!... La festin, vine și o cățelușă lihnită – se vede că are pui – dar nu are curaj să treacă de haita de mâțe și trebuie hrănită deoparte, din mână...

Observ că, de cum au ocazia, majoritatea turistelor fumează... ca turcii! Mirosul pătrunde și în autobuz... de! excursie de grup...

Autobuzul se pune din nou în mișcare; soarele s-a ridicat binișor pe cer și deja pătrunde până în fundul defileului prin care rulăm, așa că putem observa mai bine stratificația rocilor din munții din jur: dungi negricioase verticale – probabil roci vulcanice – se intercalează cu roci cenușiu-gălbui – evident sedimentare; pe alocuri vedem și porțiuni complet albe sau alb-cenușii, ca de cretă murdară. Îi atrag atenția Elenei asupra imaginilor pe care merită să le imortalizeze, și îmi mulțumește; aflu că a venit în Egipt cu un grup de fete din Kiev, pentru doar patru zile (au găsit – ca și mine - bilete de ocazie, doar că ale lor au costat cu puțin peste 130USD!), și au apucat deja să urce pe Muntele Sinai (bravo lor! Eu nu m-am încumetat…) Fără să-i pun vreo întrebare, aflu că tocmai a ieșit dintr-un divorț urât, și că a venit încoa’ ca să uite puțin de necazuri. Remarc că are un râs tonic și se bucură din te miri ce...

Părăsim șoseaua ce duce spre nord, la Dahab - “orașul aurului”, cu faimosul său “Blue Hole” și urmăm drumul (bun, asfaltat) ce-o ia spre interiorul Peninsulei Sinai.

Peste o altă oră și jumătate, ajungem la un sat de beduini, aflat pe un podiș înalt spre care converg canioanele pentru care am venit aici – ne spune ghidul, care ne recomandă să mai servim câte un ceai-două. Ne tolănim alene pe țoluri (țesute din fâșii de cârpe, ca la noi), într-un adăpost acoperit parțial cu cârpe, parțial cu frunze uscate de palmier de curmale, deservit de doi frați - surzi din naștere (dar deloc asemănători ca fizionomie). Ghidul ne precizează că surzenia ar fi rezultatul cosangvinizării, datorate faptului că la beduini – pentru a păstra averea în familie - nu sunt rare cazurile de căsătorie între rude foarte apropiate, chiar FRAȚI, ceea ce conduce la degenerare.

Frații ne prepară pe loc niște lipii din aluat nedospit, prăjite – pârpălite pe un fund de ceaun deasupra unui foc de lemne; întingem cu toții dintr-o farfurie cu brânză sărată de capră și, cu toate condițiile precare de igienă, nimeni din grup nu se dă în lături de la gustarea beduină, ba mai cerem și “bis”! Eu am preferat să rămân afară, la aer și să șed pe trunchiuri uscate de palmier – mai exotic!

În fața adăpostului, sunt înșirate 15 ATV-uri roșii, prăfuite, iar ceva mai departe, se odihnesc, rumegând alene, cinci cămile bătrâne și slabe – să le numeri coastele! – și unele, și celelalte – atracția zilei, așteaptă să fie încălecate, pe rând, de “hoarda” noastră!

Observ că mai toți excursioniștii – fete și băieți - au urmat sfaturile Irinei și poartă pe cap bandane arabe – în rusește li se spune „Arafatka” (de la Arafat...).

[Grupul nostru e format în întregime din vorbitori de rusă (sau cel puțin înțeleg această limbă – cehi, polonezi, mai știu eu ce); majoritatea sunt din Ucraina (nu îi numesc, generic, ucraineni: dacă sunt ruși-ruși sau rusofoni, “fac urât” la acest apelativ: preluarea Crimeei le este tuturor încă proaspătă în memorie... ]

Consult ghidul, care mă sfătuiește, grijuliu, să renunț la șepcuța - inutilă aici și s-o înlocuiesc cu o bandană; frații - muți îmi vând una cu pătrățele gri, contra doi dolari (dublu față de oraș!), dar nu pot să nu observ cum unul dintre dolari se întoarce în mâna ghidului!... care mi-o și leagă într-un mod meșteșugit, astfel încât cu o margine a bandanei să-mi pot acoperi gura și nasul – atunci când voi circula în fum de ATV și în nori de praf! (Ulterior, când Arafatka mi-a căzut de pe cap, n-am mai reușit niciodată s-o leg AȘA!)

Pe când ne îndreptam spre ATV-uri cu gândul să le încălecăm, “s-a schimbat modificarea”: parcă din pământ au apărut patru beduini – toți în gealabii lungi, albe și legați la cap cu Arafatka, cu câte-un colan negru de fixare, fiecare într-un Jeep alb, în care ne îmbarcăm cu toții – câte șapte de Jeep. Eu mă urc primul și mă așez cât mai în față: știu ce înseamnă la egipteni “Jeep-safari”, am mai practicat cu Iudita la Canionul Colorat, cu ani în urmă... Acuzând un posibil rău de mașină, lângă șofer urcă o doamnă mai în vârstă, mama uneia dintre fete – “colegele” mele de Jeep – toate ucrainence (de-abia înțeleg ce vorbesc!)

Și – am pornit!!!

Șoferul nostru e cel mai în vârstă dintre toți și gonește... dar nu prea tare, așa că rămânem imediat în urma celorlalți. Fetele încep să-l ațâțe: “Bîstro! Bîstro! ” până când îl “conving” pe “moș” și o ia și el la alergat cât de tare-i permitea terenul: rulăm de-a lungul văii unui torent (“wadi” sau „ued”) uscat - când nu plouă, nisipos-prăfos, presărat cu bolovani și răscolit de urmele unor safari-uri anterioare. La fiecare “hop”, țâțele și burțile fetelor săltau, necontrolabil, iar râsetele noastre ale tuturor nu mai conteneau...

Facem o scurtă oprire, coborâm cu toții pentru poze, apoi reluăm drumul înapoi... dar nu mai are același farmec ca la dus...

Revenim la sălașul beduinilor și ne amuzăm, constatând cât suntem de prăfuiți după acest scurt raliu... fără a ne mai gândi cum vom arăta după goana cu ATV-urile!

Cu fetele din Jeep

Mă mișc repede și mă vâr în față, insistând să plec și eu în prima serie: nu sunt decât zece ATV-uri funcționale, restul sunt pentru făcut fotografii... Aflu că tarifele excursiei sunt diferențiate: singur pe ATV sau în doi; eu mă urc în șaua unui ATV de un singur loc, deci fără pasager - ce bine!

Ni se face un instructaj sumar, dar foarte necesar: ATV-ul (quad sau quadricycle) are la mâner o pârghie mică pentru degetul mare al mâinii drepte cu care se accelerează motorul până se cuplează transmisia și ATV-ul se pune în mișcare. La fiecare mâner avem câte o pârghie de frânare, cu efect puternic: cu o zmucitură, quad-ul se oprește brusc. Simplu, nu?

Facem câteva exerciții de pornire-oprire, apoi ne înșiruim cu toții în spatele unui beduin-instructor foarte strict și - pornim!... Parcă era mai simplu în teorie!... La cea mai ușoară acționare a accelerației, quad-ul se zmucește, parcă încercând să scape de sub “călăreț”!

După nici cinci minute, instructorul oprește și inspectează coloana, admonestând pe cei care ies din șirul indian și fac manevre paralel cu sensul de mers. Ajungând la mine, începe să țipe - cum că de ce nu port cască, precum ceilalți!... “Păi, dacă nu mi-or dat! ” vreu eu să-i răspund, dar el a și zbughit-o înapoi, la punctul de plecare, de unde revine imediat, aducând două căști: cea de a doua era pentru el, “moralistul! ”

Ei, și o luăm din nou la alergat! Eu rămân în coada șirului, departe de ochii instructorului: îmi convine, întrucât astfel pot merge când mai lent, când mai repede – oricum mult mai repede decât dacă aș fi rămas în coloană – având grijă să nu mă pierd de ceilalți sau să mă rătăcesc printre dune...

Înaintăm pe un teren destul de frământat, suportând scuturăturile intense ale ATV-ului, iar când ne intersectăm cu urmele lăsate de alte ATV-uri (care au circulat transversal față de direcția noastră), începe o bâțâială că de-abia mă pot ține în șa! Și totul – înconjurați de vălătuci groși de praf roșcat, fin!

Mergem așa, cale de încă vreun sfert de oră, până ajungem sus, pe creasta unei dune foarte înalte, formate din nisip alb-alb. Instructorul ne îndeamnă - dacă mai era nevoie! - să facem poze cât ne dorește sufletul. Îmi dau seama, imediat, că aici era un loc ideal - parcă destinat pentru sand-boarding! Încântați de plimbarea cu ATV-urile, colegii de excursie par să fi uitat că ni se promisese (e drept, numai verbal) și o partidă de “săniuș pe nisip” de pe duna cea înaltă. Nu că mi-ar fi trebuit... dar nu mă lasă “conștiința” și-l intreb pe instructor, care-i treaba; la care, impasibil, îmi răspunde că „am uitat să luăm cu noi planșele”... Fie, tăiem sand-boarding-ul de pe o listă nescrisă!

Făcând poze până-n ultima clipă, pornim înapoi spre sălaș, fiecare în ritmul său. Degetul cel mare de la mâna dreaptă mi-a amorțit cu totul de efort, așa că ATV-ul meu merge acum și mai zmucit.

Ajuns la sălaș, remarc că, în toată viața mea, nu am mai fost niciodată atât de prăfuit; dar pe total – aventura nu mi-a displăcut defel, mai ales că eram pentru prima oară pe un ATV. Ar trebui să mai încerc și acasă, îmi zic...

Când să se urce în șa cea de a doua serie, Elena vine și mă roagă să-i conduc eu ATV-ul, cu dânsa ca pasageră, întrucât “singură îi e frică să nu se răstoarne”! Asta-mi mai lipsea! Accept, dar... nu ține, căci tocmai se iscase ceva tevatură din cauză că o persoană - care tocmai se întorsese din raliu - s-a urcat din nou în șa, doar-doar nimeni nu va observa șmecheria. Vezi să nu! Instructorul face mare tămbălău, îl dă jos pe intrus și–i replică Elenei: “Dacă ți-e frică, n-ai decât să renunți, sunt destui doritori! ” Așa că Elena-și învinge frica... dacă i-a fost vreodată... și pleacă cu coloana a doua.

Între timp, noi - cei din prima serie, încercăm – zadarnic! - să ne scuturăm întrucâtva de praf și ne îndreptăm spre grupul de cămile. Sunt slabe - scheletice și apatice. Începe “circul” cu urcatul pe cămilă, urmat de dublul balans al animalului ce se ridică în picioare, însoțit de țipetele de surpriză ale fetelor.

Ni se promisese o plimbare romantică, de circa o jumătate de oră, cu cămila, prin pustiu; când colo, șirul cămilelor este condus, alert, de trei copilași - murdari de nu se mai poate, care le trag de sfori!

Îmi vine și mie rândul; mi se repartizează o cămilă – femelă (are un ugeraș ce pare a fi plin – o avea și pui pe undeva, în sat?!) care nu se arată deloc doritoare să mă plimbe: și jur că nu m-am strâmbat la “dânsa”! Băiatul –“cămilar” o bruschează și, în răcnetele dromaderului, izbutesc să mă aburc și eu în șaua murdară și urât mirositoare:

Hop-la!

Facem un tur de doar zece minute, o buclă prin pustiu, și – gata! jos de pe animal!

Observ că nimeni nu se înghesuie să le dea bacșiș copiilor, deși afișează niște murtișoare atât de jalnice! De fapt, chiar ghidul ne-a recomandat să nu le dăm nimic: este evident că are un dinte împotriva beduinilor - perfect explicabil, întrucât, în războaiele purtate de Egipt contra Israelului, beduinii – cunoscuți ca fiind luptători redutabili – au combătut de partea... Israelului și a americanilor: își cunoșteau interesele... Ghidul ne mai relatează, cu vădită invidie, că beduinii – deși par amărâți și locuiesc în căsuțe mizere, în mijlocul deșertului (de fapt, acolo unde au surse de apă...), sunt bogați: au Jeep-uri, ATV-uri, cămile (cică o cămilă ar valora 30... 40.000USD bucata! Hmmm!). Chiar și canioanele acestea pe care am venit să le vizităm, tot ei le-au descoperit în peregrinările lor prin deșert, cu turmele de capre, măgari și cămile, și au căpătat exclusivitate la acordarea de servicii către agențiile care le aduc turiști.

Până se întorc ATV-urile, ne odihnim sub umbrar, mai mâncăm câte o “pâine beduină” cu brânză de capră la discreție, mai bem și câte-un ceai – care se dovedește foarte util, după cât praf am înghițit... Avem la dispoziție și un WC – da, da! ”water closet”, la care apa ajunge de la un rezervor așezat pe vârful unui deal. De fapt, WC-ul e folosit numai de fete – de multe ce sunt, iar noi - cei câțiva bărbați, mergem în spatele dunelor...

În fine, ne adunăm iar cu toții, iar Jeep-urile ne transportă la locul de unde vom începe coborârea în primul CANION – așa îi zic ei: de fapt, este o vale săpată de un torent în coasta unui deal. Valea e largă – atunci când torentul a avut de săpat prin pietriș și nisip, dar și îngustă pe alocuri – acolo unde apa a străpuns gresia roșie (ca la Petra, în Iordania), dar și roci vulcanice - negre și foarte dure.

Mai tot drumul, coborârea este ușoară, iar în puținele porțiuni mai dificile, în care valea devine abruptă - folosim trepte din lemn și frânghii de care ne ținem:

Valea-“canion” coboară lin, se lărgește și se îngustează pe neașteptate, face curbe în loc – adevărate căldări: îmi închipui cum “fierbe” aici apa, când au loc ruperi de nori! Pereții “canionului” sunt înalți – pe alocuri ajung la 30 metri. Ici-colo, din malurile sterpe țâșnesc spre lumină tulpini țepoase de “Acacia”, tufe asemănătoare cu “Tamarix”, sau cu “Silver dollar”, sau cu iarba de Sudan – înaltă și stufoasă: ce le-ar mai mânca, cămilele sau măcar caprele – dacă ar le-ar da voie să ajungă aici, pe fundul văii!

Ghidul încearcă să ne aprindă imaginația: ne tot arată diferite formațiuni de stânci, în care – zice el - s-ar desluși: colo – un cap de cățel, dincolo – o față de om... hmmm...

Oricât de încet am înainta, oricâte opriri am face la locuri de belvedere, tot ajungem la capătul “canionului”. Una peste alta, a fost o plimbare plăcută, dar... scurtă: nici vorbă să fie pe măsura “Canionului Colorat” („Yellow Canion”, cum i se mai zice), pe care l-am vizitat cu ani în urmă și care, puternic deteriorat, nu se mai află în circuitul turistic - “pentru refacere”, ni se explică. (Am aflat ulterior că, pentru o anumită taxă, plătită cuiva anume, poate fi vizitat: suntem - totuși - în Egipt...)

Ne urcăm în Jeep-uri și ne mutăm la un alt canion, care străbate roci de culoare albă: “Canionul Alb” – zice ghidul. Dar nu urcăm în sus, pe valea îngustă a canionului, ci suntem conduși la o așa-zisă “grotă” ce se deschide în peretele vertical alb: „Peștera dorințelor”. “Se zice că un păstor, a cărui soție era cam stearpă, ar fi dormit doar o noapte aici, și și-a exprimat în gând dorința de a avea copii. Și ce să vezi? După nouă luni, dorința i-a fost îndeplinită: soția i-a dăruit un prunc... și de atunci, încă alți câțiva! ”

Ne înșiruim și trecem prin grotă – dar nu toți: probabil, unele fete au considerat că e mai înțelept să nu ispitească soarta: cine știe ce dorințe și-ar putea exprima, chiar și în gând, vreunul dintre băieții din grupul nostru? ...

De fapt, e un adăpost de vreme rea, săpat recent de către păstori... dacă nu cumva e scobit special pentru amuzamentul turiștilor?!... Intru și eu, de curiozitate: e un tunel scurt, ce străpunge roca albă (o gresie moale) până dincolo. Văd pe jos o pătură veche și resturile unui foc nu demult stins, folosit la gătitul hranei, și – atât!

Mai stăm la taclale, mai facem poze de grup, sub un “advertising”: suntem în Protectoratul Taba – care se întinde de aici până la frontiera cu Israelul:

Deodată, parcă amintindu-și de ceva, ghidul ordonă: “La Jeep-uri! Mai avem atâtea de făcut azi! ”

Ne întoarcem la autobuzul nostru - care acum arde ca focul, după ce a stat toată ziua în soarele deșertului egiptean - și pornim mai departe: mai întâi ieșim la șosea, apoi ne continuăm drumul spre nord. Mai toți turiștii noștri adorm instantaneu, toropiți fiind de soare. Iar eu nu pot să mă abțin și recapitulez: deci, din trei canioane promise, am străbătut – totuși – numai unul... În scurt timp, și pe mine mă fură somnul, dar tot remarc momentul când trecem pe lângă Dahab și Nuweiba...

cu cele câteva hoteluri exclusiviste, în fața căruia, pe o mică insulă, se înalță “Cetatea lui Salahadin” - este vorba de vestitul Saladin - cel care a cucerit Ierusalimului de la cruciați.

Saladin

Ne descălțăm și ne îmbarcăm pe nava “San Marino”, urcând cu toții pe puntea superioară: urma să facem un “introductory diving”. Aici, ni se servește imediat masa de prânz: paste, salate, o tocăniță de pui, dar și câte patru creveți de persoană, gătiți pe frigărui – delicioși! Mâncare nu a fost multă, dar destulă - ținând seama că urma să intrăm în apă. Pe când înfulecam de zor, pe punte urcă o matahală de om – instructorul nostru de “scuba diving”, și ne distribuie niște formulare. Insistă foarte mult ca toată lumea să le complecteze și semneze, chiar dacă unii nu vor, sau nu au plăcerea, sau nu pot – din motive medicale – să facă scufundări. Aceste măsuri de precauție urmau să-i exonereze pe organizatori de orice răspundere în caz de – Doamne ferește! - vreun accident sub apă. Ni se face apoi un scurt – foarte scurt! – instructaj, insistând mai ales pe comunicarea prin semne, sub apă, dintre elev și instructor. Ni se demonstrează principiile utilizării și modul de funcționare al “sculelor” de scufundat, care ocupă mai toată puntea inferioară a navei. Nu știu cât au înțeles - și mai ales – cât au reținut colegii mei de excursie, din cele exemplificate aici în doar câteva minute; norocul meu că mai încercasem să fac scufundări [asta se întâmpla, cu ani în urmă, cu doar câțiva kilometri mai spre nord – adică vis-a-vis, la Eilat, în Israel ], și aveam toate amintirile proaspete în minte. Suntem înscriși în ordine, pe o listă de așteptare; eu capăt numărul 8, scris cu pixul cu pastă pe mâna dreaptă. Elena, indecisă, rămâne la coada listei.

În grupuri de câte patru, începem să ne punem costumele de neopren (cam hărtănite, cu găuri, dar...), ne încălțăm labele și ne așezăm câte doi pe marginea din spate a navei. Instructorul personal – căci la fiecare doi “divers” avem câte un instructor – micuț, subțirel și țigănos - ne încinge cu câte o centură cu greutăți de plumb (grea de abia mai pot respira!), ne pune pe spate unitatea de respirat dotată cu câte un rezervor de aer din aluminiu (ăsta e și mai greu!), ne pune pe față câte o mască, ne ordonă să începem să respirăm prin aparat și aproape imediat, cu o mișcare viguroasă de răsucire, ne împinge și literalmente ne azvârle în apă!

Aproape instantaneu, îmi intru în ritm: inspirat – expirat – echilibrat presiunea din nas și urechi: URA!!! funcționează! Instructorul personal – care deja sărise și el în apă, ne ia pe amândoi - numerele 7 și 8 – de câte un braț și, fără a ne lăsa timp de gândire, pornim imediat în aventură. A durat foarte puțin timp până am depășit neplăcerile începutului și, înotând tacticos, am început să privesc cu interes în jur și în jos. Ne-am scufundat în imediata apropiere a Insulei Faraonului – cea cu Cetatea lui Salahadin, admirând numeroasele recife de corali - în stare nesperat de bună, am apreciat eu, și care “chiftesc” de viață!

După un timp, văzând că mă descurc binișor, instructorul mă lasă “în voia mea” și se ocupă mai mult de numărul 7... dar tot mă mai “ghidează”, trăgându-mă ușor de costum. La cinci metri adâncime, ajungem pe fundul nisipos al mării; cu un gest ajuns deja automat, îmi echilibrez presiunea în urechi și mă uit în jur: nu e mare lucru, mai faine-s recifele de corali! Totuși, remarc un Voalul Venerei albastru, nemaiîntâlnit de mine până acum.

Una peste alta, cred că am stat sub apă mult peste cele 20 de minute cuvenite, până când instructorul ne ordonă să ieșim din apă. Un alt instructor de pe navă îmi scoate din spate unitatea de respirat și rezervorul, astfel că reușesc să mă urc pe navă... cu tot cu centura de plumb. Sunt foarte, foarte MULȚUMIT și nu-mi ascund defel bucuria: agitat, vorbesc cu toată lumea de pe punte, zâmbesc cu gura până la urechi, lăudând totodată instructori, și-i îndemn pe cei câțiva nedeciși să încerce și ei “așa ceva”, care va fi pentru ei experiența vieții lor! Printre aceștia este și Elena, care mă privește cu admirație? cu invidie? O conving să-și pună o mască și labe și să facă – pentru început - MĂCAR puțin snorkeling (n-a încercat asta niciodată, dar știe să înoate).

Mă ascultă, se echipează și se-nvârte puțin în jurul navei... ieșind însă curând din apă: de emoție, și-a pus greșit masca, i-a alunecat tubul, dar îmi decară că - pe total – experiența i-a plăcut și se pune în rând pentru scufundare.

Cât am fost scufundat, nu am dat nici o importață faptului că apa rece îmi pătrundea în voie prin costumul de neopren; ieșit însă afară, mă cuprinde un tremurat necontrolat, așa că trebuie să stau o vreme la soare. Dar, de cum simt că m-am mai încălzit, îmi iau masca și cobor din nou în apa fremătând de mulțimea de “divers”, și-i trag un snorkeling - satisfăcător ca impresii.

Între timp, îi vine și rândul Elenei: fiind trupeșă, intră cu greu în costumul de neopren (adică am tras eu de costum, ca să poată încăpea...) Se scufundă, dar... ceva iar nu merge cum trebuie, și, curând, instructorul ei o scoate afară din apă, împreună cu colega de scufundare. Totuși, pe punte îmi declară că pe total este mulțumită de experiență și că, de acum-înainte, va ști “cu ce se mănâncă” sportul acesta.

Pe punte, lumea este excitată după experiența diving-ului: toți vorbesc cu toți și nimeni nu ascultă... iar cei care au refuzat categoric să intre în apă ne privesc cu invidie nedisimulată. Și – culmea! când să pornim la drum, ia-o pe Elena de unde nu-i! Nava face o tură și o pescuiește undeva, mai în larg: plecase să mai încerce, cu obstinație, un snorkeling – de data se pare că a fost reușit! Cred că am mai cucerit o adeptă pentru acest sport MINUNAT și sunt mândru de asta!

Nava face ocolul Golfului Aqaba, iar ghidul ne explică, doct, că uite – acolo se află orașul Eilat, din Israel, dincolo e localitatea Aqaba din Iordania, ceva mai departe, în pâcla depărtării – se întrezărește Arabia Saudită, iar aici e Taba, care ține de Egipt. Ne învârtim o vreme în jurul Insuliței Faraonilor, cea cu Cetatea lui Salahadin... a cărei istorie refuză cu încăpățânare să ne-o spună: dece oare?

Pe navă avem la discreție Ness, ceaiuri, băuturi răcoritoare, dar care au un gust întrucâtva leșios – sau pur și simplu mie nu-mi plac? Lipsește cu desăvârșire ALCOOLUL, ceea ce îi nemulțumește profund pe mulți (multe) dintre noi (“totuși, de ce n-au?! ”).

Instructorul “meu” vine la mine și mă felicită pentru a mea performanță, iar eu înțeleg a-propos-ul și-l gratulez cu o hârtie de 5$. SUNT MULȚUMIT.

Începe să fie răcoare. Coborâm de pe navă și, în ultima clipă, zăresc în apă o sepie mare și frumos colorată în verde și mov, care ne dă târcoale: unde-ai fost, fa, când mă scăldam?!

O ultimă poză de grup... în care eu nu apar, fiindcă m-am oferit să fotografiez, apoi urcăm în autobuz, care ia drumul lung spre Sharm el Sheikh... Lung, dar îmi oferă destul timp ca să rememorez cele văzute și simțite peste zi, ba chiar să-mi notez “pro memoria” momentele principale, astfel încât nici nu știu când am ajuns “acasă”.

La coborâre–surpriză: o bună parte dintre cei (și cele...) care – datorită mie - au gustat, azi, plăcerea diving-ului, vin și-mi strâng mâna, spunându-mi că “expresia feței mele la ieșirea din apă i-a convins – mai mult decât toate sfaturile instructorilor - să încerce și ei această experiență extraordinară, și că sunt încântați! ”... Ne luăm rămas-bun ca prieteni, deși sigur nu ne vom mai revedea vreodată. De! sentimentalisme de slavi!...

... Și nu a fost ultima surpriză: grupul de fete cu care am stat mai mult de vorbă, inclusiv Elena, m-au invitat la ele în hotel: mâine, ele zboară acasă, dar până atunci - noapte-i lungă, iar vodca nu lipsește...

Un gentleman va trece sub tăcere modul în care s-a încheiat seara unei zile pline... Un gentleman adevărat nici nu va aminti despre cele întâmplate... Nu prea am de ales...

... Trebuie să mai notez (mai mult ca să nu uit!) că pe parcursul întregii noastre excursii, un tinerel drăguț ne-a pozat și ne-a filmat, oferind în final discheta cu relatarea în imagini a călătoriei contra 15USD. Am considerat oportun să am și eu așa o amintire, fiindcă de pozat, nu prea m-am învrednicit.

---

VIZUALIZĂRI: 2512 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI