Aventuri pe Valea lui Stan

TIPĂREȘTE

Pentru noi Canionul Valea lui Stan a fost un traseu pe care l-am tot amanat de anul trecut, din diverse motive. Cand am citit prima data despre el ne-a cam pus pe ganduri, in ideea ca nu-l vom putea face; dar, in acelasi timp era si curiozitatea de a incerca. Pentru noi a fost cel mai spectaculos traseu din cate am facut pana acum si poate singurul pe care l-am re-face cu o mica conditie... sa fie vremea mai buna; o sa intelegeti pe parcurs la ce ma refer...

Acum doua saptamani ne-am hotarat ca in week-end-ul trecut sa-l facem; binenteles ca toata saptamana a fost super cald afara si cand a venit ziua de sambata deja se anuntau schimbari de vreme, cod portocaliu de ploi si unde ploua decat in zona care mergeam noi... nu ca ne-ar surprinde... de cate ori ne programam ceva rareori nu ploua afara... Dar, cum noi cand stabilim ceva nu ne razgandim asa usor, am hotarat sa mergem asumandu-ne toate riscurile.

Ziua a inceput cu peripetii cam de cand am plecat de-acasa. Ne-am pus ceasul sa sune la 5 in ideea ca la 6 sa iesim pe usa si-am plecat la 7????. Rucsacii ni i-am pregatit cu o seara in urma, ne-am luat la noi si incaltarile de ploaie in caz ca va fii nevoie sa trecem direct prin apa si-am plecat la drum. Dupa o ora de drum, in fata noastra cerul era din ce in ce mai negru; era clar ca mergeam spre ploaie; si ne-am dat seama ca n-avem nimic la noi de ploaie, pelerinele le-am uitat acasa si nici timp nu avusesem in cursul saptamanii sa ajungem la decathlon sa ne luam niste geci de ploaie. Sotia verifica tot timpul zona unde mergeam, de pe diferite site-uri cum va fii vremea, toate aratau ploaie; ba in prima parte a zilei, ba in a doua, ba toata ziua. .

In jur de ora 9.00 ne-am oprit intr-o parcare aproape de Pitesti si am cautat un decathlon sa mergem sa ne luam ceva, ca daca tot hotarasem sa mergem inainte am zis hai sa ne si pregatim cu cele necesare. Conform google-ului decathlon-ul se deschidea la 10, noi eram la o ora distanta de Curtea de Arges, deci aveam de ales intre a pierde o ora in zona si sa ne luam geci s-au sa ne riscam si sa speram ca nu ne va ploua. Dumnezeu ne-a luminat in cateva secunde pentru ca au inceput sa cada niste picaturi mari pe masina si-am zis ca asta sigur e un semn si trebuie sa-l luam ca atare.

Pana sa ajungem la decathlon ne-am dus la starbucks sa ne luam o cafea; oricum eram deja in intarziere, ce mai conta juma de ora. Prima peripetie a inceput cam de-aici; dupa ce ne-am urcat in masina, n-am mers un km si suportul unde tinea sotia cafeaua a cazut cu tot cu cafea, s-a facut o balta de cafea in masina????; sotia a ramas muta, n-a putut avea nici o reactie; e mai greu de povestit in cuvinte, dar, credeti-ma situatia a fost destul de haioasa; daca stau acum si ma gandesc ma intreb daca asta a fost un semn sa ne intoarcem acasa s-au a meritat sa mergem mai departe si sa o transformam in ceea ce a fost: o zi memorabila ce n-o vom uita niciodata.

Dupa ce ne-am luat cele necesare am mers mai departe; ne documentasem pe net ca traseul incepe de undeva de la mijlocul drumului dintre Cetatea Poienari si Barajul Vidraru.

Pe waze n-am putut gasi Canionul Valea lui Stan, dar am dat Barajul Vidraru si-am urmarit pe telefon unde trebuia sa fie o curba ca “un ac de par” si-acolo trebuia sa fie o troita; indicatorul e mai retras, pe poteca ascuns nu-l vedeti din masina; trebuie sa va uitati dupa troita. Pana sa ajungem in acea curba pe partea dreapta erau oprite cateva masini si se uitau pe muntele din dreapta soselei, dupa ce credeti? ... un urs.

Cand am ajuns in curba ne-am dat seama ca nu putem parca acolo, e riscant sa-ti lasi masina pe dreapta mai ales ca nu e vizibil si nici parcare s-au loc special unde sa o lasi si pe deasupra noi ajungand cam tarziu deja erau destul de multe masini parcate; iar sa intorci nici atat ca nu aveai cum. Din informatiile de pe net traseul incepe de-aici din curba si te scoate la barajul vidraru; deci am preferat sa mergem sa lasam masina la baraj si sa coboram cei 2 km pe jos de unde incepe traseul; asa era mai sigur pentru masina ca n-o lasam aiurea in sosea. Acolo mare aglomeratie ce era, era in jur de ora 12 cand am ajuns, era si un autocar oprit de unde un mare grup de turisti au coborat si mergeau in jos pe sosea si ne-am dat seama ca o sa fie mare aglomeratie prin canion.

Noi nu ne stresam prea tare de aglomeratie, avem mersul nostru, ne oprim de cate ori este nevoie, ii lasam pe ceilalti sa ne depaseasca, nu ne grabim pentru ca nu mergem la intrecere cu nimeni, mergem sa ne relaxam dupa o saptamana de munca si sa ne detasam de tot ce se intampla acum in Romania si nu numai.

Am reusit sa lasam masina undeva dupa baraj, ne-am echipat, era destul de rece afara, incepuse si sa picure; ne-am luat cam tot ce credeam noi ca vom avea nevoie, inclusiv betele trekking si-am pornit spre traseu. Am trecut de tunel si cum coboram noi asa usor pe marginea soselei dupa un km opreste o masina langa noi si ne avertizeaza ca mai jos la nici 500 metri e ursoaica si 3 pui de ursi pe sosea????. Am ramas blocati in locul ala si nu ne venea sa credem si ne intrebam cum o sa trecem de ei; una e sa-i vezi in poze s-au din masina si alta sa dai nas in nas cu ei pe sosea. Acum cand scriu asta imi vine sa rad, dar, in momentul acela era groasa treaba. Sotia zice, hai sa traversam pe partea cealalta, pentru ca din locul unde eram nu-i vedeam unde sunt si nici ce faceau; am mai coborat vreo suta de metri si i-am vazut, stateau pe marginea soselei si asteptau mancare de la soferi; nu pareau agresivi, dar nici nu aveam curaj sa ne apropiem. Toate masinile care treceau ne claxonau si ne faceau semn sa ne avertizeze, ceea ce sincer chiar le multumim; stateam intr-o curba ne uitam si nu stiam ce sa facem, sotia a zis ca sa facem cu mana la soferii care coborau in ideea sa ne ia 200-300 metri suficient cat sa depasim ursii. Am facut cu mana la cateva masini dar, ori erau pline, ori nu intelegeau de ce facem cu mana; cred ca-si dadeau seama cand ajungeau in dreptul ursilor. Probabil vreti sa stiti cum am trecut: norocul nostru, pentru ca in ziua aceea Dumnezeu chiar a fost cu noi, au fost soferii cei care urcau si cei care coborau pentru ca au oprit in dreptul ursilor si le faceau poze si le mai aruncau si cate ceva de mancare; in momentul acela s-a format un baraj de masini intre noi si ursi si-am trecut practic pe margine pe langa masini la o distanta mai mica de 10 metri de ei; oricum nu cred ca aveau treaba cu noi ci mai mult cu cei care le mai dadeau cate ceva; n-am apucat sa-i vedem prea bine, doar pe ursoaica care avea o zgarda gps la gat, am tulit-o destul de repede de-acolo. Pe drum am intalnit un cuplu care mergeau pe jos agale, ca la plimbare si cand i-am anuntat ca e ursoiaca pe sosea au facut cale intoarsa instantaneu... ????

Am intrat pe traseu pe o poteca ingusta si plina de balarii; ca marcaj trebuie sa va uitati dupa cerc alb cu punct rosu, dar sa nu va asteptati sa-l vedeti prea des; nu e o zona prea marcata e un traseu mai salbatic; dar, nici n-ai cum sa te ratacesti, drumul merge de la sine drept inainte. Traseul este de 4.30h – canionul valea lui stan – canton calugarita – baraj vidraru. Inceputul traseului a inceput destul de anevoios, de trei ori m-a intrebat sotia daca pe-acolo e drumul, nu ca ar mai fii fost altul; in fata noastra era un baraj ce curgea apa peste el si in stanga lui se facea un urcus destul de abrupt si niste trepte de fier pe care trebuia sa urci deasupra barajului. Apoi este o portiune mai usoara, traseul urmareste cursul apei pe care si il traversezi de cateva ori, ba calcand pe pietre, ba pe lemnele cazute s-au puse de cei de la salvamont. Din loc in loc dai de multe cascade, se vedea ca plouase destul de mult in ultimele zile, pentru ca debitul apei era destul de mare.

Cand am intrat pe traseu ploaia s-a oprit, ne gandeam ca poate totusi avem noroc. Dar, n-a fost sa fie, in prima parte de traseu a fost ok, apoi vremea sa dezlantuit si ne-a plouat destul de mult, mai ales cand eram prin canion unde nu aveai practic unde sa te adapostezi. Am intalnit foarte multi turisti, unii ca si noi pentru prima data aici, altii pentru a treia oara.

Din loc in loc mai dai si de mici obstacole, daca va hotarati sa mergeti pe acest traseu, neaparat sa fiti echipati de munte, betele trekking va ajuta ff mult si neaparat sa aveti si ghete de munte; nu mergeti in adidasi pentru ca traseul este destul de greu pentru o persoana ne-pregatita. Daca aveti noroc si mergeti pe acest traseu intr-o perioada cand n-a plouat de zile intregi si e totul uscat o sa fie mai usor; dar, noi l-am luat in plin, adica a fost un traseu destul de greu din cauza ploii in special, dar, care la final si privind acum in urma ne-a lasat un gust senzational, marcat cu multa adrenalina.

Canionul devine specataculos din momentul ce intalniti scari metalice, cabluri de sustinere, podete, bolovani ce trebuiesc escaladati; am incercat sa facem cat mai multe poze, dar, trebuia sa fim atenti si cum puneam piciorul. Tot traseul e si nu e distractiv, depinde cum il privesti, e foarte diversificat si nu ai cum sa te plictisesti.

Primul loc unde ne-a placut foarte mult este zona unde podetul strabate doua cascade, seamana putin ca 7 scari, dar, aici parca e mai spectaculoasa. Se urca pe o scara foarte lunga si lasata intr-o parte, ai impresia ca nu mai ajungi; apoi te opresti pe o pasarela si te bucuri de priveliste, dar pe mine m-a cam furat putin inaltimea si zgomotul apei, avand un pic rau de inaltime si-am grabit-o pe sotie, ne-lasand-o sa faca prea multe poze, sa urcam mai departe ca sa nu mi se faca rau acolo.

Urmatorul loc unde care ne-a placut la fel de mult este la o alta cascada unde trebuia sa urci pe langa ea; se mergea pe marginea peretelui pentru ca jos era apa si destul de murdara; la inceput se mergea pe niste fier forjat in forma de “u” apoi pe un trunchi de copac zidit in munte, te tii de cabluri, de-acolo dadeai de o scara metalica, mergeai putin pe un podet de fier si apoi urcai pe alta scara metalica (din locul asta a inceput ploaia).

Ultima parte spectaculoasa din canion este o zona foarte ingusta, distanta intre pereti e de maxim doi metri, jos era apa si nu prea iti dadeai seama cat e de adanca, binenteles ca aici mi-am dat seama ca ne-am uitat incaltarile de ploaie la masina; asa ca am strabatut ultima parte ca si ceilalti turisti, ajutati de cablurile de pe stanca si mergand pe acele forme de fier forjat. Aici iti trebuiesc muschi la brate, pentru ca in doua locuri de duci pe spate si risti sa cazi in apa; portiunea asta e destul de lunga cam de 200 metri asa vazuta la ochi, poate mai mult poate mai putin. Sa va mai spun ca aici ploua de rupea? Nu va mai spun, o sa vedeti din poze. Dupa ce-am trecut si partea asta, am reusit sa ne adapostim sub o stanca; tot acolo era si un grup de tineri cu care ne-am cam intersectat mai tot drumul. Am stat vreo 10 minute sa se mai opreasca ploaia si-am plecat aproape imediat dupa ei; am urcat o alta scara si-am dat intr-o zona mai impadurita. Aici ne-am intalnit cu o pereche de tineri care se intorceau inapoi; au zis ca au mers o portiune de drum si din cauza ploii se facuse noroi si era greu de strabatut; noi nici nu ne gandeam sa ne intoarcem inapoi; adica, sa nu credeti ca este alt drum de intoarcere, este acelasi pe care veniti si sa-l strabati inapoi prin ploaie, scari ude si incurcand alti turisti, nici nu se punea problema; am mers mai departe, pentru ca noi am mai strabutut cu alta ocazie un traseu pe ploaie si stiam la ce sa ne asteptam.

Dupa vreo 10 minute am ajuns la o portiune unde trebuia sa treci raul prin apa; era un trunchi de copac pe care puteai merge, dar era foarte greu; era ud si puteai aluneca. Nu aveam de ales decat sa trecem direct cu ghetele prin apa; chiar cand ne pregateam unul din baietii din grupul din fata noastra s-a intors inapoi, el era incaltat cu niste slapi de apa, sa ne ajute sa trecem, noi mergand pe trunchi si el prin apa; intai a ajutat-o pe sotie apoi pe mine. Gest care ne-a impresionat si cu care nu ne-am mai intalnit pana acum. N-am mers prea mult ca am intalnit alt obstacol ce trebuia trecut tot prin apa; aici ne-am ajutat impreuna, era un copac crescut chiar la marginea raului si avea o craca lasata destul de jos, cel mai probabil s-au mai folosit si altii de aceea craca si-am strabatut raul mergand pe alt trunchi care era deasupra apei tinandu-ne de craca copacului.

Si pentru ca norocul nu tine prea mult, la al treilea obstacol am fost toti nevoiti sa o luam prin apa; aici practic, din cauza debitului mare de apa, pietrele de care te puteai ajuta sa traversezi erau acoperite de apa si destul de departe unele de altele, puteai foarte usor sa aluneci si sa cazi. S-au chinuit cativa baieti sa traga de un trunchi de copac, dar nu era suficient, asta era partea cea mai lata din rau si nu aveai cum sa-l strabati pe partea cealalta asa ca noi ne-am incurajat si-am bagat piciorul in apa. La inceput o simteai destul de rece, dar in timp ce mergeai te obisnuiai cu ea; apa ajungea cam dupa glezne si in alt loc unde a fost nevoie sa intram iar direct in apa, aici iti ajungea aproape de genunchi.

De-aici drumul este prin padure, lasi in spate canionul si urci cam 30 de minute pana in Poiana Calugarita; aici a inceput sa iasa si soarele. Am luat o mica pauza de vreo 20 minute si-am continuat drumul care e de fapt o coborare spre baraj. O poti lua pe scurtatura prin padure s-au poti merge direct pe drumul forestier. Nu dureaza prea mult, e o coborare de maxim 20-30 minute, nu e asa spectaculos cum e canionul dar, are si el farmecul lui. Drumul forestier te scoate departe de barajul vidraru, practic trebuie sa mergi pe marginea lacului si in functie de cat de obosit esti, iti mai ia si acesta vreo 30-40 minute sa-l parcurgi; asta daca te mai opresti sa faci si cateva poze. Dupa ce treci tunelul de la baraj ajungi practic la nebunia care ai lasat-o cu cateva ore in urma.

Cand am iesit din tunel au inceput toate telefonele sa sune ca avertisment ca sunt ursi in zona, pe valea lui stan si sa fim precauti; ne gandeam ca sunt aceiasi ursi cu care ne intalnisem cu cateva ore in urma si ca acum sunt prin padure; nu stiu cum as reactiona sa ma intalnesc cu el in padure. La masina ne-am schimbat, ca macar atat am reusit sa facem sa ne luam tricou la schimb, ne-am schimbat si incaltarile ca statusem destul de mult cu ele ude si-am plecat spre casa cu multe amintiri frumoase.

Dar, ce credeti ca ziua s-a incheiat asa simplu? NU... pe sosea la nici un km de tunelul de la vidraru pe partea dreapta un alt urs tolanit pe marginea soselei????, manca ceva nu am vazut prea bine, oricum a trebuit sa merg foarte incet si sa-l ocolesc sa nu-i vina alta idee... Parea alt urs, nu era nici un pui de urs cu el si la fel de pasnic la prima vedere ca si cel de la pranz; sotiei i s-a parut foarte amarat dupa cum arata, se vedea ca au coborat de foame pentru ca nimanui nu le pasa de ei; da, aveau zgarda gps, dar nu e suficient, daca li s-ar da de mancare n-ar fii nevoiti saracii sa coboare.

Cam astea au fost peripetiile noastre pe Valea Lui Stan si nu numai. Cum am scris si mai sus fiecare intamplare din ziua aceea a dus la o zi perfecta, cu toata ploaia care ne-a udat si ne-a ingreunat urcusul in anumite locuri, la finalul zilei aveam zambetul pe buze si clar am zis ca ziua asta n-o vom uita niciodata. ????????

---

VIZUALIZĂRI: 2111 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI