To be or not to be… la Eman Regency Hotel

TIPĂREȘTE

Anul acesta, contrar obișnuinței am purces mult mai devreme la călătorie, adică înainte de sezonul estival. Și n-a fost o călătorie oarecare, ci o împlinire neașteptată a unui vis pe care îl consideram aproape utopic, dar la care nădăjduiam cu toată ființa mea. A fost să fie o reîntoarcere în Israel, într-un pelerinaj adevărat, unul ce presupune nu doar călătoria și vizita, ci și contemplare pe îndelete și rugăciune mai multă.

Spuneam într-un articol trecut (cel despre Biserica Sfântului Mormânt) că percep prima mea vizită în Israel ca pe o călătorie nedusă până la capăt și că ” sentimentele trăite în legătură cu pelerinajul la Locurile Sfinte din Israel n-au căpătat contur ferm, tangibil, încât de multe ori retrăiesc amintirile ca și cum totul n-ar fi fost decât un vis. Încă simt chemarea Israelului, simt că acea primă călătorie nu s-a terminat și că va trebui s-o duc la sfârșit într-o bună zi”.

Ei bine, ziua aceea a venit mai curând decât mă așteptam și mi-a împlinit întru-totul aspirațiile, exact după cum nădăjduiam: în șase zile am reușit să văd mai multe locuri de pelerinaj ortodox pe care precedenta vizită nu le prevăzuse în program, am mers la Mormântul Domnului de trei ori, am asistat la două Sfinte Liturghii de rit greco-ortodox (una la Biserica Învierii din Sfântul Mormânt, alta la Grota Nașterii Domnului) și am avut marea bucurie să fiu părtașă Sfintei Euharistii, adică să mă împărtășesc cu Trupul şi Sângele Domnului, chiar în Biserica Nașterii Mântuitorului. M-am descoperit mult mai puternică fizic decât la momentul plecării, când am urcat în avion cu o răceală strașnică, de care m-am lecuit ca prin minune doar ajungând în Israel. Am văzut locuri minunate, am cunoscut oameni minunați și abia acum simt deplin că am împlinit datoria creștinească de a merge și a mă închina în Țara Făgăduinței, Țara Domnului nostru Isus Hristos.

Subiectul acestui review nu este însă călătoria propriu-zisă, ci locația (singura!) care a găzduit grupul nostru de 53 persoane, timp de șase nopți. După cum poate ați observant, evaluarea locurilor de cazare nu prea se află printre subiectele articolelor mele, pentru că în general sunt un turist cu pretenții modeste și pentru că oricât aș vrea, față în față cu atât de multe gusturi și cerințe ale cititorilor, prezumtivi călători, nu sunt sigură că pot exprima doar opinii obiective.

Dar acest hotel chiar merită o caracterizare specială, pentru că este singurul hotel de 4* în care am dormit cinci nopți fără cearșaf de pat, direct pe saltea.

După cum este prezentat pe site-urile de specialitate și pe pagina proprie de internet (emanregencyhotel.com), Eman Regency Hotel este un hotel acreditat la confort de 4*, situat în localitatea Beit Sahour (zonă de autoritate palestiniană), la 2 kilometri est de Betleem și la 8,5 kilometri sud-vest de Ierusalim. Prin urmare, nu este nici prea aproape, dar nici prea departe de siturile creștine de pelerinaj (vorbim nu numai de cele din Ierusalim, ci și de cele din celelalte destinații de vizitare din Israel), iar în condițiile în care autocarul ne ducea și ne aducea chiar la, respectiv de la scara hotelului, această distanță nu doar pare, ci chiar este rezonabilă.

Potrivit aceleași prezentări pe pagina proprie de internet, hotelul (citez în traducere) ”oferă camere de lux, într-o clădire din piatră de șase etaje. În plus, punem la dispoziție o sală de ședințe complet echipată. Toate camerele sunt mobilate de top și dotate cu tehnologii moderne. Lobby-ul oferă ședere confortabilă cu muzică de fundal relaxantă pentru ca oaspeții să se relaxeze după o zi obositoare și să se bucure de mese proaspete sau gustări proaspete de la cafeneaua noastră, care oferă o selecție de deserturi, produse de patiserie și băuturi de toate felurile”.

Fără îndoială, o astfel de reclamă, adăugată probabilei accesibilități a tarifelor practicate (de regulă mult mai mici decât în Ierusalim), prezintă interes pentru agențiile de turism care organizează vizite în Israel cu grupuri mari de turiști. Pe de-o parte pentru că hotelul are capacitatea necesară de cazare, respectiv 55 camere single, double, twin, triple și family (pat patrimonial + unul pentru copil), pe de altă parte pentru că asigură realizarea circuitului turistic la prețuri ușor mai accesibile decât cele propuse în cazul cazării în Ierusalim.

Dar să vedem în ce măsură reclama își găsește corespondent în realitate!

Am sosit la Tel Aviv la miezul nopții de sâmbătă, 14 aprilie. Drumul până la Ierusalim a durat vreo 45 minute, dar prima noastră escală a fost la Biserica Sfântului Mormânt, unde, la ora 1,00 am participat la prima Sfântă liturghie din ziua de duminică, 15 aprilie. Este cunoscut faptul că Biserica Sfântului Mormânt se închide zilnic la ora 19,00 (în perioada de extrasezon) și la ora 21,00 (în perioada sezonului de vară). Puțini știu că în orice perioadă a anului, în nopțile de sâmbătă spre duminică, biserica este deschisă non stop pentru pelerini, spre a înlesni participarea credincioșilor la sfintele slujbe de noapte. Așa încât, potrivit programului propus de agenția turistică organizatoare, program formulat potrivit sugestiilor și doleanțelor noastre, prima seară a pelerinajului am petrecut-o lângă Mormântul Domnului, fiecare unde a dorit, căci slujbele se desfășurau simultan pe Golgota, în Biserica Învierii și la Capela Mormântului.

La ora 3,00 din noapte ne-am adunat în curtea Bisericii Sfântului Mormânt și împreună ne-am îndreptat spre autocarul care ne aștepta la Poarta Jaffa. Am sosit la Eman Regency Hotel o jumătate de oră mai târziu. Camerele fuseseră rezervate pentru șase nopți, începând cu noaptea de sâmbătă spre duminică, în regim demipensiune (cină și mic dejun). Se înțelege dar, că cina din prima zi de cazare fusese ratată. Cu toate acestea, mare a fost bucuria noastră când am constatat că în holul recepției ne așteptau platouri cu prăjiturele și recipiente cu cafea sau apă caldă pentru prepararea ceaiului. Am apreciat bunăvoința personalului de la hotel, chiar dacă am înțeles mai târziu că nu fusese inițiativa dumnealor, ci o cerere expresă a agenției care ne organizase pelerinajul. Faptul că îi dăduseră curs a fost însă o dovadă de solicitudine pentru care merita să le mulțumim.

Check-in-ul a fost foarte operativ, camerele fuseseră prerepartizate, astfel încât fiecare ne-am luat în primire cartelele de acces (câte una pentru fiecare cameră) și ne-am împrăștiat rapid pe etaje.

Cum colega mea de cameră preluase deja cardul, i-am recomandat să meargă înaintea mea în cameră, întrucât tocmai intrasem în dialog pe WhatsApp cu fiul meu și mă temeam să nu pierd legătura mutându-mi locul. Trebuie spus însă că semnalul wireless a funcționat în cele mai bune condiții, în toate spațiile și fără întreruperi.

Nu după mult timp, colega s-a întors în hol, spunându-mi că nu găsește camera. Sinceră să fiu, în prima fază am gândit că doamna cu pricina, o persoană de 82 de ani (încă ”verde”, ca s-o citez pe @Aurici), care îmi mărturisise că nu a mai călătorit de mult, nu are deprinderea cazării în hotel sau îi e jenă sa recunoască neștiința folosirii cardului de acces. Așa că m-am alăturat domniei sale în încercarea de a identifica odaia ce urma să ne găzduiască.

Ne fusese repartizată camera 103. Eu una m-am bucurat că n-am fost cazate la un etaj superior și că astfel puteam să mă deplasez și pe scări, fără să folosesc de fiecare dată liftul mereu aglomerat. La acel moment însă, am accessat liftul pentru că nu puteam urca două etaje (unul din ele era mezaninul) cu bagajul pe scări. Ajunse la etajul I, în zadar am căutat camera 103. Numerotarea camerelor începea de la 106. Am urcat încă un etaj, firește că acolo ne-au întâmpinat camerele de la 201 în sus. Apoi am coborât la etajul inferior etajului I, acolo nu era decât mezaninul, amenajat ca sală de mese. Între timp, toți tovarășii noștri de călătorie își găsiseră camerele, încât n-am avut cum să ne consultăm cu vreunul.

Am coborât la parter, la recepție. Acolo nu mai era nimeni. Am urcat iar în lift (firește, în tot acest timp am cărat bagajele după noi), l-am cercetat mai bine și am văzut un buton inscripționat cu cifra – 1. Hai să vedem și nivelul -1!

Când ușa liftului s-a deschis, ne-am dat seama că am coborât la demisol sau chiar subsol, iar imaginea prăfuită a pardoselei de ciment, piesele de mobilier schilod depozitate acolo și mirosul stătut care ni s-au descoperit la prima vedere, ne-au făcut să urcăm din nou la primul etaj. L-am mai inspectat o dată cu același rezultat (camera 103 nu era de găsit!) și când eram mai derutate ca niciodată, neștiind încotro s-o luăm, norocul ni-l scoase în cale pe unul din băieții care făceau parte din personalul de deservire. L-am abordat imediat cu întrebarea de rigoare ”where is room 103? ”. Tânărul ne-a condus până la lift, a coborât cu noi până la subsol (nivelul -1) și ne-a condus până la ușa camerei noastre, care se afla după colțul zidului! I-am mulțumit, am deschis ușa și am pătruns în cameră.

Prima impresie a fost confuză: ne aflam într-un spațiu destul de restrâns ca dimensiune, cu două paturi gen somieră ce împărțeau o singură noptieră, un dulap cu trei umerașe și două polițe lipsă, un birou fără scaun, cu lăcaș pentru frigider (minibar), dar fără frigider, o băncuță mică, suport pentru o valiză. Sus pe perete, deasupra biroului era suspendat televizorul (cca 80 cm. diagonală), pe care nu l-am deschis decât o dată, pentru că la ora la care soseam seara la hotel eram prea istovițe pentru a mai pierde timpul uitându-ne la televizor, mai ales că grila de programe era limitată la doar trei canale în limba ebraică, toate profilate pe comentarii politice (gen Antena 3 sau Realitatea TV).

Când însă am deschis ușa la baie, cu greu m-am abținut să nu vomit: cel mai puturos WC public își găsise sălașul acolo! Am fost pur și simplu oripilată, am deschis de îndată geamul și ușa de la intrare, ca să se facă ceva curent și să elibereze duhoarea. În schimb, colega mea n-avea nicio reacție: ” nu vi se face rău doamnă de acest miros”, am întrebat-o intrigată. ” Doamnă, eu am suferit acum mulți ani un accident de mașină, în urma căruia mi-am pierdut total simțul mirosului ”, mi-a răspuns ea cu oarece jenă. ”Ce păcat să nu poată simți mireasma unei flori sau a unei mâncări bune, dar ferice de ea în cazul de față”, am gândit eu în timp ce exprimam verbal părerea de rău pentru întâmplarea nefericită.

Plină de supărare și mai ales de îngrijorare (cum oare voi putea dormi în duhoarea asta?), am început să inspectez mai pe îndelete camera și baia. Deși încăperea părea curată la prima vedere, totuși praful de pe polițele rămase ale dulapului îndreptățeau părerea că trecuse multă vreme de când nu se mai făcuse curățenie. La baie, consumabilele de profil erau reprezentate doar de două săpunele de cea mai proastă calitate, nu existau suporturi pentru prosoape și lenjerie, nici măcar un suport de săpun în cabina de duș. Nici vorbă de șampon sau aparat de uscat părul! Vasul de WC, cel care degaja acel miros oribil, nu avea niciun deodorizant, dar totuși, părea curat. Nu exista în dotare nici setul cu perie pentru curățarea vasului de toaletă.

Aceasta este oferta de 4* a hotelului?! Nimic nu îndreptățea această acreditare! Socotind după criteriile din România, hotelul nu merita mai mult de două stele! Faptul că era posibil ca în Israel acreditarea să se facă după criterii mai blânde, nu mă consola de loc. Eram cu totul indignată și dacă așa arătau toate camerele din hotel, găseam că e vina agenției organizatoare de a fi dezinformat clienții asupra condițiilor de cazare.

Între timp, colega de cameră încerca din răsputeri să degajeze perdeaua și draperia, spre a mări spațiul de aerisire. Glisiera era însă blocată la o anumită poziție și mai mult de atât nu se putea deplasa.

Și în timp ce amândouă ne exprimam verbal indignarea, o ușă vecină se deschide și doi dintre tinerii din grupul nostru vin să vadă care e problema. Erau cazați alături, câte trei în cameră, iar din spusele lor rezulta că în ce-i privea, totul era în ordine. Din fericire, unul dintre ei știa camera la care era cazată responsabila grupului și după ce a aflat care este problema, s-a oferit să meargă să o informeze. Curând, doamna respectivă trecea pragul odăii noastre, promițându-ne că dimineața va solicita schimbarea camerei. Fiindcă între timp se aerisise bine, iar dimineața era aproape (era deja ora 5), am acceptat și ne-am culcat fără măcar să facem baie, atât de scârbite eram de grupul sanitar.

La ora 7,00 ne-am trezit. Pe fereastra noastră aflată la 40 cm de nivelul solului și asigurată cu gratii metalice (cu totul inutile în cazul în care vreo șopârlă sau vreun șoarece ar fi dorit să ne facă vreo vizită), strălucea un soare aprins, care ne-a bucurat deplin în toate cele șase zile de pelerinaj. Ne-am făcut o toaletă ușoară și am coborât la mezanin pentru micul dejun.

Despre mesele asigurate la hotel (cina și micul dejun) nu sunt prea multe lucruri de spus. Servirea este stil bufet suedez, personalul, alcătuit exclusiv din bărbați palestinieni, nu se implică decât în debarasarea meselor și în împrospătarea conținutului platourilor și vaselor golite între timp. Meniul este bogat, dar zilnic același. Prin combinarea mereu altfel a salatelor, garniturilor (cartofi, orez, paste, legume fierte sau coapte) și a sortimentelor de carne (pui, oaie sau pește), fiecare putea să-și prepare și să-și diversifice mâncarea după gustul și preferințele sale. Seara se servea și supă, pe care n-am gustat-o, fiindcă mie nu-mi plac supele complet clare, așa cum erau acele lichide ușor colorate în gălbui.

Desertul de la cină (de fiecare dată câte un fruct: o pară, un măr, o felie de pepene galben, o portocală, o banană) era servit individual, fiecăruia în parte, de către personalul de deservire. Această evidentă economie mi s-a părut cam ciudată pentru o țară care exportă din plin fructe exotice.

Terminasem de mâncat, când am zărit-o pe doamna ghid și totodată organizatoarea pelerinajului nostru, la o masă alăturată. Voiam s-o chestionez în legătură cu condițiile de cazare și s-o informez despre nemulțumirile noastre. Doamna purta o discuție cu o altă colegă de grup și pe moment m-am gândit să nu le deranjez conversația. Cum însă era cu neputință să nu auzi fragmente din dialogul lor, am înțeles că și interlocutoarea doamnei ghid reclama aceeași problemă ca a mea. Cu multă vehemență, amenința că dacă nu i se schimbă camera, ea și fiica ei se vor muta cu bagaj cu tot pe fotoliile din holul de recepție.

Curând, avea să se dovedească cum că nu eram singurele nemulțumite de condițiile de cazare, ca noi mai erau locatarii altor trei camere, toate vecine nouă la subsol sau demisol, ce o fi fost acela. Doamna ghid ne-a dat dreptate și a mers de îndată la recepție să lămurească lucrurile și să solicite schimbarea camerelor. ” Nu e corect ca plătind același preț, unii să beneficieze de condiții optime de cazare, iar alții să fie tratați cu dispreț și indiferență”, s-a adresat ea recepționerului, după ce îi adusese la cunoștință nemulțumirile noastre. Eram de față când recepționerul a exprimat scuze pentru neplăcerile create, motivându-le prin imposibilitatea de a gestiona situația în care grupul de pelerini indieni care urma să plece chiar în ziua venirii noastre, și-a prelungit sejurul cu încă o zi. A promis însă că în aceeași zi, după plecarea grupului de indieni, ne va schimba camerele, tuturor celor de la demisol.

Seara, târziu, pe la ora 21,00, când ne-am întors la hotel, nu era nimeni la recepție. Am luat cina în restaurantul de la mezanin și ne-am întors în holul recepției, dar tot nu am avut cu cine discuta. Așa încât am coborât iar în camera noastră de la demisol.

De cum am intrat, am realizat că se făcuse curățenie exemplară: praful fusese șters, gresia de pe podea și din baie strălucea, un parfum plăcut stăruia în încăpere, dar și în baie! Ne-am dat seama pe dată că nu mai poate fi vorba de schimbarea camerei și că acolo vom înnopta până la sfârșit, lucru care s-a dovedit valabil și pentru ceilalți nemulțumiți vecini ai noștri. Ne-am consolat cu gândul acesta, convenind că fiind într-un pelerinaj, puteam să facem măcar un mic act de penitență, acela de a ne lipsi de confortul pe care colegii noștri avuseseră norocul să-l dobândească, și asta fără pizmă și fără regrete.

Am aflat a doua zi că un alt grup de indieni se cazase între timp în camerele pe care le ocupaseră comunitarii lor și că s-a preferat să fie cazați toți în aceeași zonă, astfel capacitatea hotelului fiind acoperită integral. Ceea ce n-am înțeles este de ce nu s-a aplicat aceeași regulă și cu românii? Suntem noi și în Israel tratați ca nație de mâna a treia? Se pare că da!

Din păcate, chiar și după această renunțare, ceva deranjant tot s-a mai ivit. Persoana care făcuse curățenie se întrecuse pe sine în inițiative personale, gândite probabil a fi spre confortul nostru. Cele două paturi twin fuseseră lipite unul de altul, realizându-se un fel de pat patrimonial. Cum nici eu, nici colega mea nu doream să dormim îmbrățișate, am desparțit paturile și le-am repus pe poziția inițială. Erau două perne, două pilote, dar… un singur cearșaf de pat! Cum nu-l puteam împărți în două, l-am cedat de bună voie colegei mele, acceptând să dorm în seara aceea direct pe saltea. Noroc că, la fel ca întreaga lenjerie, salteaua părea nouă, mirosea plăcut, era albă și imaculată și nu m-a dezgustat în a mă întinde direct pe ea, căci dacă ar fi avut vreo pată, eram dispusă să dorm pe pilotă, fără vreun alt acoperământ, temperatura fiind de altfel ideală pentru odihnă (23ᵒ C).

A doua zi dimineața, am mers la recepție spre a face cererea de rigoare: suplimentarea lenjeriei de pat cu încă un cearșaf. Și pentru că nu eram sigură că recepționerul a înțeles corect solicitarea mea, am rugat-o pe doamna ghid să meargă și dumneaei la recepție, să explice mai în detaliu împrejurarea prin care ne lipsea un cearșaf de pat și să solicite completarea lenjeriei. Gesturile și vorbele de încuviințare ale recepționerului păreau să spună că-și însușise rugămintea noastră și că negreșit o va și împlini.

Din păcate, interlocutorul nostru, deși părea bine intenționat, s-a dovedit a fi unul căruia cuvintele îi intrau pe o ureche și-i ieșeau pe cealaltă, fără să lase urmă de amintire. Așa se face că până la sfârșitul sejurului am dormit direct pe saltea. Fără a mai spăla gresia sau a schimba prosoapele folosite, cineva intra în fiecare zi în cameră, debarasa gunoiul și aranja paturile după un tipar comun, adică împăturea pilota și o așeza la capul patului. Era cu neputință să nu observe că unul din paturi nu avea cearșaf și să procedeze în consecință, dar nu a făcut-o. Iar eu, m-am abandonat cu totul ideii de mică penitență asumată, renunțând la a mai adresa o nouă solicitare la recepție.

În ultima zi i-am mărturisit doamnei ghid dezamăgirea în ceea ce privește locația de cazare aleasă, un hotel de 4* la care oaspetele doarme direct pe saltea! A fost de-a dreptul uimită și mi-a reproșat că n-am încunoștiințat-o la vremea potrivită despre cele întâmplate. I-am mărturisit asumarea ideii de penitență și am asigurat-o că nu-i găsesc nicio vină, căci fusesem de atâtea ori martoră a solicitudinii dumneaei. Și chiar îi datorez mulțumiri pentru modul cum a gestionat călătoria noastră și pentru profesionalismul deplin cu care ne-a fost ghid și chiar îndrumător spiritual.

Ulterior am aflat că agenția turistică prin care s-a realizat pelerinajul și a cărei patroană este chiar doamna ghid, a întocmit programul de vizitare (traseu și obiective), dar și cel de odihnă (hotelul) în strictă conformitate cu solicitările organizatorilor (preotul însoțitor, responsabila de grup și alte câteva persoane), care fuseseră și anul trecut într-un pelerinaj asemănător și-și exprimaseră preferința pentru Eman Regency Hotel, la care se simțiseră foarte bine.

Acu ’ce să zic? Dacă unora le-a plăcut atât de mult încât și-au dorit să se întoarcă, înseamnă că totuși acest hotel are și calități ce merită apreciate. Și într-adevăr, chestionându-i pe ceilalți colegi despre camerele lor, am aflat că nu le-a lipsit nici frigiderul, nici șamponul, nici rafturile de la dulap, n-au fost obligați să împartă unica noptieră sau unicul cearșaf, nici n-au fost scârbiți să intre în baie. Așa încât trebuie să admit că … n-am avut noroc! Dar cert este că indiferent de situație, cu sau fără noroc, eu una tot nu m-aș întoarce din proprie inițiativă la Eman Regency Hotel. Pe lângă întâmplările neplăcute, n-aș putea uita împrejurimile cu totul neatrăgătoare ale hotelului, nici drumul extrem de întortochiat pe care îl parcurgeam în fiecare seară spre a ne întoarce la hotel.

Oricum, pelerinajul încă o dată la Ierusalim este pentru mine o perlă a șiragului meu de călătorii, o perlă a cărei strălucire și frumusețe n-o va putea stinge nicio întâmplare neplăcută. Am dormit direct pe saltea, dar asta nu m-a împiedicat să mă întorc mai întărită, mai sănătoasă, fizic și spiritual.

---

VIZUALIZĂRI: 1408 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI