Cabrera - Refugiul din calea aglomeraţiei din Mallorca

Ei bine există acea forfotă şi du-te-vino a membrilor yaht clubului ce ameninţă somnul liniştit al nopţii, barurile cu tapas supra aglomerate şi autobuzul pentru turişti ce seamănă cu o Locomotivă ˝Thomas the Tank Engine˝ (notă wbm: personaj fictiv, o locomotivă cu aburi descrisă în cartea Reverendului Wilbert Awdry sursa unei serii TV de succes ce a apărut pe micile ecrane în U. K. sub numele Thomas & Friends. În 1979) ce trece neîncetat în sus şi-n jos şi mai sunt şi plajele mici, frumoase, dar pline cu vorbitori de limba engleză şi germană.

Există un refugiu din calea tuturor acestor lucruri: Cabrera o mică insulă nelocuită ce se află la doar 10 mile de cel mai sudic punct al insulei Mallorca, insulă în care peisajul a rămas neschimbat de secole. Din cauza numărului mare de păsări (cormorani, şoimi, ulii şi pescăruşi) şi a bogatei faune marine (delfini şi moluşte) a florei endemice, această insulă a fost declarată parc naţional.

Aceasta a rămas în afara circuitelor turisţice până în luna aprilie a anului 2014 când şi-a deschis porţile celor ce vor să poposească peste noapte. Există acum 12 camere de închiriat pentru maxim 24 de persoane dar doar pentru o singură noapte în vârf de sezon.

Aşa că, iată-mă oarecum emoţionată pornind pe drumul însorit ce părăseşte Cala d´Or cu rucsacul pregătit pentru o noapte, indreptându-mă spre portul Sant Jordi.

Biletul de pe vaporul ce urma să ne ducă în Cabrera avea tipărită o hartă cu traseul sub formă de arc pe care erau inscripţionate locurile în care pot fi zăriţi delfini, însă din păcate aceştia nu au binevoit să se arate. În schimb, pe drum am admirat siluetele negre şi impresionante ale stâncilor ce formau arcuri festonate cu peşteri şi silueta farului din Na Forada ce părea pictat pe albastrul cerului.

Cu ochii minţii vedeam deja natura sălbatică în toată splendoarea sa care curând avea să mă întâmpine. Numai că atunci când am ajuns, Caprera părea să fie departe de imaginea de insulă paradisiacă. Pe măsură ce vasul se apropia de port am observat o mică clădire alături de o toaletă publică, o mică ˝cantină˝ iar în spatele acestora doar mărăcinişuri.

Cu toate că în depărtare se întrezăreau siluetele unor dealuri înverzite această porţiune semăna cu o bucată de rocă aruncată în mare precum o ancoră de ciment, terenul fiind arid şi pustiu. Eram însoţită de către cumnata mea ce trăieşte în America şi de către nepoţica mea de 3 anişori.

˝Unde sunt animalele? ˝ a întrebat nepoţica cu o voce plângăcioasă ce mi-a indus instantaneu un sentiment de anxietate făcându-mă să mă întreb dacă nu era mai înţelept să fac drumul înapoi la vila noastră curată şi confortabilă din Cala d´Or, dar mi-am muşcat limba în speranţa că acest lucru va fi propus mai întâi de către cumnata mea.

În discursul de întâmpinare al reprezentantului Agenţiei de Protecţie a Mediului ne-a fost readus aminte de statutul special de zonă protejată al acestei insule şi am fost îndrumate către două plaje micuţe alăturate aflate la o distanţă de circa 20 de minute. Am urmat o potecă destul de facil de mers, am ajuns la plajă şi ne-am repezit să intrăm în apă. Abia atunci am început să ne schimbăm prima impresie încetul cu încetul. Nepoata mea era fermecată de multitudinea de sopârle ce treceau ca nişte săgeţi prin faţa picioarelor noastre, iar cumnata mea privea admirativ la un ultra bogat contingent de americani ale căror yahturi erau ancorate în apropierea portului şi care erau înarmaţi cu un impresionant arsenal de echipament pentru scuba-diving.

Pe loc am fost impresionată de claritatea apei mării şi de multitudinea de peştişori ce ˝dansau˝ intr-o coreografie perfectă atât de aproape de mal descriind cercuri chiar în jurul picioarelor mele. A părut un moment ireal ce m-a făcut să realizez cât de neobişnuită este natura din Cabrera cu contactul uman. Lângă noi a venit un grup prietenos de doamne spaniole înarmate cu lăzi frigorifice şi coşuri de picnic care ne-au spus că obişnuiesc să vină acolo de câte ori vor să fugă din calea aglomeraţiei şi că aceste locuri le aduc aminte de liniştea şi simplitatea din Mallorca tinereţii lor.

La apus am mai făcut o baie. Între timp rămăsesem singurele persoane de pe plajă... De fapt părea că suntem singurii oameni de pe insulă. Oh, ce sentiment ciudat, plăcut dar şi puţin înfricoşător.

Ne-am întors pe o potecă paralelă cu ţârmul mării, la picioarele noastre lângă ţârm vedeam ochiuri de apă de culoarea turqoise înconjurate de fâşii de apă verzuie şi mai departe o întindere nesfârşită de culoare albastru închis. În momentul în care soarele a apus dincolo de linia orizontului insula s-a scufundat într-o tăcere adâncă iar singurele luminiţe ce înfruntau întunericul erau cele ce străluceau timid în zona clădirilor unde aveam să înoptăm

Prezenţa umană în Cabrera a fost una efemeră, militară, în timpul războaielor napoleoniene Cabrera a servit drept un Alcatraz spaniol. Mii de prizonieri au fost încarceraţi acolo. Cu multe întreruperi insula a servit drept bază militară până în 1980.

Am fost cazate în regim de hostel în nişte barăci renovate în stil auster, monastic în deplină armonie cu simplitatea fermecătoare a insulei. Am adormit înconjurată de foşnetul frunzelor copacilor şi m-am trezit dimineaţa în trilul păsărilor. Am ajuns primele pe plajă iar când după câteva ore vaporul a adus din Sant Jordi un nou contingent de vizitatori, am avut o ciudată senzaţie că-mi este invadată proprietatea.

Cabrera pare a fi ultimul avanpost într-o regiune ce pare a fi predestinată turismului în masă. Drumurile sunt bolovănoase şi nu există nici semnalizări clare pentru drumeţi sau ceva în plus faţă de un minimum de facilităţi.

În timp ce unele obiective turistice sunt la distanţe accesibile pentru mersul pe jos (un fort, un muzeu al pescuitului) altele, precum farul din secolul 19 vopsit în alb şi roşu și denumit L´Enciola, se află la peste 4 ore distanţă de port. Dar, după ce m-am obişnuit cu acest loc, am realizat că este unul dintre acele locuri de care uneori avem nevoie

În timp ce vaporul se îndepărta de insulă, aceasta mi-a părut mai verde cu o vegetaţie mai bogată decât la început dar chiar şi atunci peisajul nu m-a impresionat. Acum însă mă gândesc cu plăcere la frumuseţea ei atât de puţin de ostentativă.

Nu am realizat impresia puternică pe care mi-a lăsat-o această vizită decât atunci când am ajuns la vila noastră confortabilă din Cala d´Oro amplasată la o aruncătură de băţ de centrul oraşului stălucitor, cu portul său atât de animat, cu multitudinea de restaurante - inclusiv stilatul Port Petit unul dintre favoritele fostului Rege Juan Carlos I.