Locaţie izolată în Italia fără tv sau wi-fi, binecuvântare sau blestem?

Cu siguranţă Umbria este o destinaţie cunoscută pentru vacanţele obişnuite, mai ales pentru agroturism, iar genul acela de cazare la o fermă cu masă şi casă în care convieţuieşti împreună cu stăpânii fermei şi te bucuri de produsele naturale obţinute acolo intr-un fel de răsfăţ cu produse locale, nu-mi era necunoscut, pentru că m-am bucurat de asta de multe ori. Dar această călătorie urma să fie diferită. De data aceasta mă îndreptam spre un hotel de lux cu toate că destinaţia mea... Eremito nu semăna cu asta nici de departe. Numele locaţiei, un fel de alint spaniol al cuvântului italian ˝eremo˝=chilie, din start te duce cu gândul la un loc retras de lumea înconjurătoare.

Eremito se află la 30 minute de cel mai apropiat drum fiind înconjurat de păduri seculare, ca să ajungi la acesta se merge pe un drum forestier şi este nevoie să traversezi un curs de apă astfel că ai nevoie neapărat de un vehicul de teren 4x4. Cel mai apropiat sat se află la o oră distanţă de mers pe jos pe o cărare ce urcă versatul muntelui aflat în apropiere. Cele 12 camere single (nu există camere cu pat dublu, cuplurile trebuie să închirieze 2 camere) sunt amenajate în fostele chilii ale călugărilor şi cu toate că sunt foarte confortabile, la o primă vedere nu par, mai ales dacă priveşti scaunul din faţa ferestrei cu draperii din pânză de sac şi măsuţa toaletei cioplite în piatră sau paturile simple cu cadru metalic dar dotate cu saltele din spumă cu memorie, iar lenjeriile sunt de cea mai bună calitate, obiectele sanitare sunt moderne oferind tot confortul.

Este un refugiu pentru cei ce vor să uite de agitaţia secolului 21 şi era exact ceea ce căutam. Nu pot să spun că sunt dependentă de telefon, tv sau wi-fi, dar în ziua de azi ne-a intrat în sânge nevoia de a fi permanent online, să răspundem unui text postat, să actualizăm un status sau să răspundem unui mail important, cumva presiunea acestor vremuri moderne nu ne dă pace şi eu aveam nevoie de o pauză.

Bineînţeles că puteam să stau acasă şi să-mi închid celularul, dar acasă se găseşte mereu ceva ce trebuie făcut, de ce să nu plec de acasă cănd sunt atătea locuri de văzut, numai că de exemplu într-o locaţie agroturistică tipică din Umbria m-aş simţi obligată să-mi petrec timpul vizitând împrejurimile, sau să mă bucur de piscine şi săli de gimnastică dacă acestea ar fi existat în apropiere, când eu doream cu disperare să fiu obligată să mă relaxez, aşa precum zborul pe o distanţă îndelungată dar cu mâncare, peisaje şi confort mai bun.

Cu cât se apropia ziua plecării pe de o parte mă simţeam încântată pe de altă parte neliniştită, şi ca să mă introduc treptat în atmosfera de vacanţă am ales călătoria cu trenul cu opriri de o noapte la Paris şi Milano (după Eremito destinaţia mea finală fiind Roma după mai bine de 1000 de mile cu trenul).

După ce prin faţa ferestrei vagonului au defilat pe rănd Alpii, valea râului Po, dealurile din Toscana şi imensul Dom al catedralei din Florenţa am început să mă relaxez.

În Fabro-Ficule cea mai apropiată staţie de tren de Eremito, aplecată deasupra unei farfurii cu pappardelle (notă wm: un fel de paste tăiate sub formă de panglică ceva între tagliatele şi lasagna) înmuiate în tocăniţă de mistreţ am trimis cu străngere de inimă căteva mailuri celor ce promiseseră că vor veni să mă ia. Pentru căteva zile a fost ultima carne pe care am gustat-o, cele trei mese zilnice servite la Eremito, fiind vegetariene cu produse obţinute în grădina proprie.

Eremito aparţine lui Marcello Murzilli, care se pare că ştie câte ceva despre relaxare. A început cariera ca designer de imbrăcăminte şi în 1997 a deschis în Mexico primul eco hotel de lux Hotelito Desconocido, pentru al doilea proiect de acest gen a mers mai departe, aşa că s-a întors în Italia natală, a cumpărat o vale întreagă înconjurată de 7500 de acri de pădure patrimoniu naţional italian şi a reconstruit o clădire ruinată aşezată la jumătatea unui versant muntos numai că la renovare nu a respectat planurile originale ci a construit un fel de mânăstire modernă în Ubria unde după spusele sale a început tradiţia monahală italiană.

Dincolo de masiva uşă de intrare a hotelului Eremito există un coridor precum cele din mânăstiri însă aceste este luminat feeric, pupitrul recepţiei se află în salonul din capătul coridorului, în lumina difuză se văd pereţii groşi de piatră prevăzuţi cu nişe în care pâlpâie lumini de lumânări, încăperea este luminată din tavan, becurile fiind ascunse în spatele bârnelor groase de lemn. Încăperea următoare este sala de mese prevăzută cu mese lungi masive iar la etaj se află camerele de dormit ˝celluzze˝ şi deasupra acestora o mică capelă unde de două ori pe zi se citesc psalmi în limba italiană, în această capelă în nişele în care nu se află o candelă veţi vedea o statuetă reprezentând un sfânt. Fiecare chilie este denumită după un sfânt catholic a cărui viaţă este inscripţionată la capul patului. Cântece gregoriene şi muzică clasică sunt difuzate în surdină la parterul hotelului şi în exterior în zona peluzelor de iarbă.

În mod surprinzător nu există nici un loc în care atmosfera să fie apăsătoare, în timpul şederii mele Murzilli şi fratele său Sergio au fost singurele persoane care au luat parte la rugăciunile ce se ţineau dimineaţa înaintea şedinţelor de yoga.

Există câteva rafturi cu cărţi din toate religiile şi reviste de artă şi arhitectură, clădirea seamănă cu o mânăstire însă amplasarea divanelor cu perne în culori vesele aduc mai mult un aer oriental.

Eremito nu este un refugiu religios şi nici idealul de vacanţă spirituală, cina se ia în tăcere unul lângă altul cu toate că nu există restricţii, este doar urmarea a ceea ce vine din interiorul fiecăruia care se află intr-un asemenea loc.

Murzilli organizează evenimente speciale legate de yoga şi wellness însă esenţa locului nu constă în a lua parte la acestea, în prima zi m-am blocat la întrebarea ce să fac? ... in ce-a de-a doua zi am realizat că aici este esenţa, odată ce te-ai plimbat pe cele două alei din apropiere, şi ai folosit baia cu aburi nu prea mai ai nimic de făcut... Nimic... asta este, cu excepţia să te relaxezi în grădină, să privești lumina ce învăluie valea, să asculţi trilul păsărilor din pădure şi susurul cascadei din apropiere, poţi să vorbeşti liber, este o atmosferă ca cea din casa de la ţară a unui prieten iar Murzilli si cei cinci oameni din echipa sa sunt gazde încântătoare

Poţi să-ţi verifici şi mailurile, după toată acea spaimă s-a dovedit că există un loc in grădină unde există semnal, dar eu m-am ţinut tare, şi…... mai poţi dormi.

Pentru prima dată în viaţa mea mi-am luat inima-n dinţi şi am cerut un şezlong pentru siesta de la amiază şi pentru prima dată după mult timp mi-am permis să dorm atât căt vreau.