„Satul lui Charles” și biserica sa

TIPĂREȘTE

Am fost curioasă să văd Viscri și, profitând de scurtul sejur la Sighișoara, am reușit să-i conving pe prietena Adina și soțul ei să ne oprim acolo la întoarcerea în București.

Și tare mă mai bucur pentru asta!

Viscri a devenit un nume cunoscut nouă, românilor, dar și străinilor, în special datorită regelui Charles III. În 1996, la acea vreme prințul moștenitor al Coroanei britanice a cumpărat în sat o casă din secolele XVIII-XIX pe care a restaurat-o. Ulterior avea să achiziționeze și alte proprietăți în România în județul Sibiu, pe Valea Zălanului în Covasna și în localitatea Breb din Maramureș.

Regele Charles s-a familiarizat cu situația așezărilor rurale din țara noastră prin intermediul Mihai Eminescu Trust, înființat la Londra în 1987 cu scopul contracarării planurilor de sistematizare ale lui Ceaușescu și salvării de la demolare a cât mai multor sate, începând cu cele din Transilvania.  

În anii 1990, fundația a demarat la Viscri un proiect adresat în principal femeilor, și anume confecționarea de șosete, pulovere, căciuli și mănuși din lână și de papuci de pâslă, produse care erau exportate în Germania, după care s-a trecut la fabricarea de gemuri din fructe de pădure și a suvenirelor realizate din materiale locale. În afara renovării caselor vechi și bisericilor sătești, în timp au fost derulate peste 1.000 de proiecte (din care 300 numai în Viscri) care au vizat păstrarea moștenirii culturale, promovarea meșteșugurilor tradiționale și încurajarea tinerilor să revină în locurile natale sau, după caz, să se mute în mediul rural pentru a forma comunități noi.

Eforturile fundației au dat roade și Viscri, un sat cu mai puțin de 500 de locuitori, a ajuns să fie inclus în 1999 în Patrimoniul Mondial UNESCO și să primească anual mii de turiști. S-au deschis pensiuni și cafenele/restaurante, prețurile - așa cum era de așteptat - au explodat, însă autoritățile au avut grijă să nu ia măsuri care să știrbească din farmecul natural al locurilor.

Un meșteșug aproape uitat, fierăria, a redevenit „la modă” după înființarea unor ateliere, la fel și alte îndeletniciri tradiționale precum coacerea pâinii, broderia, împletitul coșurilor, care sunt predate tinerilor și celor mai puțin tineri în cadrul unor cursuri.

În afara acestora, turiștii au parte și de alte activități: tururi ghidate pe traseele de biciclete din zonă; plimbări cu căruța și drumeții prin pădure; degustări de palincă, vinuri și gemuri.  

Totuși ce anume l-a determinat pe Charles să acorde atâta importanță satelor transilvănene? Cu siguranță nu înrudirea (veri de gradul III) cu regele Mihai de România, știut fiind că mai toate casele regale europene au legături de sânge. Și nici posibila descendență, pe seama căreia s-a speculat mult, din dinastia Basarabilor, fie prin Vlad Țepeș, fie prin Vlad Călugărul.

Ceea ce l-a atras a fost frumusețea naturii și modul armonios în care localnicii coabitează cu ea, ca și tezaurul cultural al zonelor rurale transilvane. Prin interviurile acordate ziariștilor români și în special jurnalistului britanic Charlie Ottley în cadrul documentarului Wild Carpathia, monarhul și-a dobândit statutul de adevărat ambasador al țării noastre, pentru care - să recunoaștem - a făcut mai mult decât orice campanie de promovare a turismului cu sau fără frunzulițe furate sau nu din alte logo-uri.

Iată o parte dintr-o declarație a sa care m-a impresionat profund:

„Peisajele uimitoare din satele României, cu pajiști unice și o biodiversitate uluitoare, sunt unice, nu numai în Europa, ci în întreaga lume... Acest tip de peisaj cu pășuni, fânețe și păduri, și felul în care este exploatat, este în întregime sustenabil, eficient din punct de vedere ecologic și prietenos cu mediul. Cred că unul din lucrurile extraordinare pe care le are România este o uimitoare bogăție a arhitecturii medievale care încă rezistă, care încă există. Este rar în zilele noastre să ai ceva atât de extraordinar în atât de multe locuri. Cred că sunt cam 250 de sate, în toată România, aproape intacte. Cred că așa ceva e incredibil de prețios, și de care românii ar trebui să fie foarte mândri, pentru că au pierdut atât de multe în întreg secolul XX, și chiar și acum… Cred că dacă pierzi contactul cu tradițiile, cu vechiul stil de viață, cu simțul apartenenței, cu identitatea - lucruri care s-au întâmplat deja din cauza globalizării -, în mod ciudat ajungi exact la reacția opusă; mai târziu oamenii vor să-și revendice identitatea, și e tragic atunci când identitatea s-a pierdut, când s-au dărâmat, distrus lucruri de valoare atât de mare… Mi se pare o tragedie să ridici clădiri din sticlă, oțel și beton. De ani de zile încerc să spun că poți avea ce-i mai bun din ambele lumi. Tot ce e mai bun din trecut, și tot ce e mai bun din confortul și tehnologia moderne, dar incorporat și integrat inteligent și cu multă înțelegere. Nimeni nu spune „întoarce-te în trecut!” doar că să păstrezi locuri ca acesta.”  

N-am reușit să vizitez casa lui Charles de la Viscri, dar știu că se află pe ulița principală, în apropiere de parcare, și că respectă tiparul clasic al locuințelor săsești, cu spații de locuit, anexe, șură și grădină de legume. După ce i s-au adăugat o bucătărie modernă și alte facilități, a fost transformată în pensiune.

Revenind la dragostea pentru natură a regelui Charles și la admirația sa față de modul sustenabil în care localnicii din Transilvania au făcut agricultură de-a lungul timpului, mă gândesc că informațiile pe care le-am descoperit și eu recent, documentându-mă pentru acest review, ar putea prezenta un oarecare interes și pentru voi, colegii de pe AFA.

Peisajul satelor din vechea Transilvanie - „Terra ultra silvam” - a fost modelat odată cu venirea coloniștilor sași în regiune începând cu secolul al XII-lea. Germanii din Saxonia practicau două tipuri de organizare a spațiului agricol: sesia francofonă pentru zonele puternic împădurite, și sesia flamandă pentru celelalte tipuri de soluri, aceasta din urmă presupunând împărțirea ogorului în câmpuri repartizate în mod egal membrilor comunității, o parte fiind folosită în comun.  

Aplicau cu strictețe o tehnică numită de ei „Dreifelderwirtschaft” , cunoscută de fapt în China încă de dinainte de Hristos și importată în Europa în perioada medievală. Era un sistem de rotație trienal în care un câmp era semănat o singură dată pe an, primăvara sau toamna, cu alte plante în al doilea an și lăsat necultivat în al treilea an. Seturile de culturi erau rotite de la un câmp la altul și astfel se obțineau mai multe recolte. Pe un teren erau plantate cereale, consumatoare de azot din sol, dar pe al doilea se cultivau legume care fixau azotul în pământ și fertilizau solul, în timp ce al treilea câmp, lăsat nelucrat, era năpădit de buruieni și plante sălbatice pe care le pășteau animalele.

Pe aceste terenuri necultivate, din mai până în iulie pajiștile devin adevărate covoare de flori sălbatice, pe care un celebru botanist, John Robert Akeroyd, le-a descris drept „un spectacol de culori, parfumuri și zumzete de insecte..., un peisaj pe care Europa l-a pierdut aproape în întregime (din cauza agriculturii intensive) , unde se găsește din abundență o mare diversitate de plante și animale, alături de agricultura tradițională. Pajiștile acestea sunt însă mai mult decât o simplă delectare vizuală sau științifică, sunt un element esențial al economiei rurale - o sursă de miere de calitate, un depozit genetic de specii de trifoi și alte plante furajere, și reprezintă o legătură vie cu Europa medievală din punct de vedere istoric și ecologic” .

Ei bine, țin să precizez că nu m-am preumblat în sus și în jos pe dealuri sprijinită lejer în baston ca regele Charles, și nici nu mi-am vârât nasul în tufele de flori sălbatice ca Akeroyd. În drum spre Viscri am văzut însă din mașină câmpuri cultivate cu cereale și plante tehnice, dar și porțiuni pline de flori.  

Am avut ceva timp să admir această bucată din Podișul Transilvaniei, căci satul nu se află pe șoseaua principală. Este poziționat între Brașov (80 km) și Sighișoara (40 km), în apropiere de Rupea, la cca. 12 km de drumul european E60, cu acces din comuna Bunești (din care face parte) pe DJ104L sau trecând prin localitatea Dacia. Drumul a fost asfaltat în urmă cu puțin ani, cu excepția unui pod peste râul Gorgan, și se prezintă în condiții excelente.

Satul este pietonal și mașina trebuie lăsată în parcarea gratuită aflată la câteva zeci de metri de șosea. De aici poți străbate pe jos strada principală pietruită, special lăsată nesfaltată pentru a păstra ambianța veche, dar și din cauza restricțiilor legate de faptul că Viscri are statut de sit rural UNESCO și lucrările edilitare trebuie să respecte cerințe stricte în privința soluțiilor tehnice și a materialelor.

Așa s-a conservat imaginea autentică a unui sat sătesc de la sfârșitul secolului al XVIII-începutul veacului următor, cu case tradiționale, unele cu anul construcției imprimat pe zid, majoritatea datând din secoul al XIX-lea, dar câteva mai vechi cu un veac. Sunt zugrăvite în nuanțe pastelate, lipite practic între ele și cu porți masive din lemn care nu lasă să răzbată ochii curioșilor.

Viața familiilor se desfășoară dincolo de porți, în casă, în anexe (hambar, magazie de lemne, cocină de porci, cotețe, bucătăria de vară etc.) și mai în spate în grădinile de legume și livezile de fructe. Turiștii nu văd decât găinile scăpate din ogradă care cotcodăcesc vesele pe străzi sau vacile ce se adapă din jgheaburile de pe drum.

Totul e îngrijit și strălucește de curățenie. O minunată atmosferă idilică!

Modelul după care s-a construit satul e totul unul săsesc la origini, cu o stradă principală din care se desprind una sau două ulițe, o piață centrală și o biserică fortificată înălțată pe culmea dealului. Șapte astfel de biserici din Transilvania - Biertan (Birthälm); Câlnic (Kelling); Prejmer (Tartlau); Saschiz (Keisd); Valea Viilor (Wurmloch); Viscri (Deutschweisskirch) și Dârjiu (Székelyderzs/secuiască) au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1999.

Circa 250 de astfel de localități rurale au fost ridicate de sași în Translvania, și în jur de 100 din ele au supraviețuit aproape intacte. Biserica și școala constituiau inima comunităților, și în acele vremuri grele, sașii au fortificat bisericile, pe care le-au transformat în cetăţi rurale în care se retrăgeau în timpul invaziilor, salvându-și viaţa și avutul.

Bisericile erau construite de toți localnicii și fiecare familie avea un spațiu propriu în interiorul zidurilor groase de piatră, în timp ce turnurile de apărare serveau și drept depozite pentru păstrarea alimentelor la temperaturi joase. Așa au luat naștere turnurile comune ale slăninilor, la care familiile aveau acces o dată pe săptămână pentru a se aproviziona.  

Biserica evanghelică fortificată din Viscri păstrează toate elementele constructive ale locașurilor de cult ridicate de sași. Totuși posedă și anumite particularități care i-au intrigat pe specialiști.

Cercetările arheologice întreprinse în anii 1970 au dovedit că actuala biserică încorporează părți ale unei mici basilici construite la începutul secolului al XII-lea (anii 1100-1120), deci înainte de venirea comunității saxone, când coloniștii secui au fost aduși în Transilvania pentru a păzi granița estică a Regatului Ungariei. Locașul religios de tip sală era rectangular și fusese ridicat în stilul romanic al epocii, cu o absidă semicirculară și tavan plat, caracteristici care se regăsesc în zonă doar la biserica din Homorod.

Materialul folosit de secui a fost calcarul alb-verzui, culoare de la care satul și-a luat numele în limbile germană - Deutschweißkirch, și în maghiară -  Szászfejéregyház, adică „Biserica Albă Germană/Săsească” . După numai câteva decenii, secuii au fost strămutați la limita estică a regatului (în prezent județele Covasna și Harghita), și în locul lor au fost aduși coloniști germani, care au preluat biserica în 1185, an considerat a fi cel al întemeierii satului.

Din cauza poziției izolate, în documentele oficiale așezarea nu e menționată decât în anul 1231 ca donație din partea regelui Béla al IV-lea către „Corradus et Danielem” , fiii unui oarecare Johannes, iar la 1400, sub denumirea latinească „Alba ecclesia” , apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului comitatului Rupea. La finele veacului al XV-lea devine comună liberă în cadrul scaunului Rupea.

Biserica se află pe o uliță a satului, în capătul de sus al unei pante care pleacă din strada principală. E înconjurată de un zid din sârmă, dar poarta era deschisă, așa că am pătruns în curtea vastă, plină de verdeață și răcoroasă, umbrită de copaci bătrâni și presărată cu buturugi pe post de bănci pentru picioarele ostenite.

Adresa: Str. Bisericii nr. 52

Site: https://www.biserica-fortificata-viscri.ro/ro/

Program: zilnic aprilie-octombrie 10-18; noiembrie-martie 11-15.  

Taxă de vizitare: 15 lei; 8 lei copii peste 6 ani, studenți, pensionari.

Am admirat mai întâi de afară incinta fortificată cu ziduri groase, înconjurată de un drum de apărare. Ansamblul mai cuprinde, în afara bisericii propriu-zise, două turnuri, două bastioane și un turn de poartă.

Am urcat câteva trepte de piatră ciobite de vreme și am intrat în curte. În stânga e casa de bilete și o mică sală unde sunt expuse câteva costume populare săsești, broderii, un război de țesut și un stand cu cărți, vederi și suvenire.

Curtea pavată cu pietre mari de râu e presărată la intrare cu tufișuri de flori minunat colorate. Traseul circular din jurul bisericii se parcurge în cel mai lent ritm cu putință în maxim 20 de minute, aici incluzând privitul în sus la turnuri și bastioane, admiratul căruței și a expoziției de cahle de teracotă, și (eventual) urcatul într-unul din turnuri pentru a admira panorama colinară.

Biserica, inițial romano-catolică, devenită după Reformă, luterană și apoi evanghelică, a fost construită de sași din piatră de râu și nisip. Un panou postat la intrare ne dezvăluie etapele istorice prin care a trecut.  

După preluarea de către sași, în secolul al XIII-lea s-a construit turnul principal în partea de vest a bisericii, naosul s-a extins spre est, și mai târziu biserica s-a înălțat cu un turn. La sfârșitul secolului al XV-lea s-a adaugat un culoar de apărare, micul zid eliptic fiind înlocuit în veacurile XVI-XVII de un puternic zid dublu care au transformat-o în biserică fortificată.  

În anul 1630, meșterul Johann Hartmann a construit în zona nordică a fortificației un turn cu trei etaje înconjurat la partea superioară de un balcon cu rol de punct de observare. Al doilea turn de strajă, cu patru nivele, a fost ridicat în 1648-1649 în partea de vest a fortificațiilor.

Între 1715-1717 biserica a fost reparată și consolidată cu ajutorul donațiilor primite de la celelalte biserici evanghelice din Transilvania. În 1747 bolțile în stil gotic au fost dărâmate și culoarele de apărare au fost înlocuite cu un culoar acoperit pentru depozitarea grânelor.

Biserica nu impresionează prin dimensiuni, ci prin simplitate. În interior domină acea austeritate tipică locașurilor protestante. Câteva detalii atrag totuși atenția: orga construită în 1817 de meșterul transilvănean Johann Thoiss, sau cristelnița făcută din piatra unui capiteliu romanic din secolul al XIII-lea, așezată pe o secțiune de coloană monumentală. Despre ambele se crede că ar proveni din basilica secuiască. Mobilierul este din lemn pictat în stil săsesc, în principal cu motive florale în nuanțe de maro și verde închis.

Fără a epata prin bogăția operelor de artă deținute, monumentul istoric din Viscri reprezintă probabil chintesența bisericii-cetate, o combinație de arhitectură militară și religioasă care a asigurat de-a lungul veacurilor supraviețuirea comunităților săsești din Transilvania. Chiar dacă acestea sunt tot mai reduse numeric, din păcate, moștenirea lor sper să dăinuie cât mai mult, iar Viscri, alături de celelalte sate tradiționale din inima României, să fie vizitat de cât mai mulți oameni în căutarea liniștii sufletești și comuniunii autentice cu natura.

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 592 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI