Vintileasca - meleaguri de poveste (Pietrele Fetei, Lacul Mare, Cascada Muntioru, Dealul Sării)

TIPĂREȘTE

La finalul săptămânii trecute am plecat la plimbare către o destinație în care nu mai ajunsesem de câțiva ani; este vorba despre satul Vintileasca din județul Vrancea, localitate aflată într-o zonă montană mai greu accesibilă, însă deosebit de frumoasă. Am profitat de invitația unor amici care dețin acolo o căsuță de vacanță și am petrecut împreună două zile grozave într-un cadru natural superb. Și când vorbesc despre natură îmi vin în minte potecile montane ascunse după perdelele de brazi care pare că ating bolta cerească, stâncile aruncate pretutindeni sau așezate parcă de mâna unui uriaș, dar și izvoarele și lacurile de pe pajiștile din zonă. Câteva sate compun comuna Vintileasca, însă locuințele sunt destul de rare, fiind împrăștiate pe pantele montane din jur, printre fânețele încă necosite ce completează splendidul tabloul natural care te îmbie imediat la relaxare.

Noi însă nu am mers acolo doar pentru a lenevi în livada din apropierea casei, ci ne-am plimbat destul de mult prin zonă, pentru a descoperi alte frumuseți care nu se lasă observate atât de ușor. Ziua de sâmbătă am rezervat-o pentru drumeția către mănăstirea din poiana Muntioru, o plimbare de câteva ore prin pădure care ne-a dat ocazia să ne mai dezmorțim încheieturile. vezi impresii

Reveniți din această plimbare, nu am stat prea mult pe loc. Știam că în zonă există două blocuri de stâncă singuratice având dimensiuni destul de mari; localnicii le numesc Pietrele Fetei și au țesut în jurul lor câteva legende cu uriași. Întrucât doream să le vedem, am pornit într-acolo însoțiți de amicii noștri. Ne-am îndreptat încă o dată către satul Neculele (la aproximativ trei kilometri de centrul localității Vintileasca) și am ajuns repede la indicatorul de intrare în acest sat. În acest punct se află două troițe alăturate, dar și un refugiu de lemn pentru călătorii care așteaptă mijloacele de transport în comun.

Din drumul principal (pe direcția Vintileasca - Neculele) se desprinde către dreapta un drum pietruit care urcă destul de abrupt până pe culmea din vecinătate. În câteva minute am ajuns în apropierea unui releu (acest releu este poate cel mai bun punct de reper din zonă). De aici de sus se deschide o priveliște grozavă asupra pantelor montane din jur și nu am ratat prilejul de a face mai multe fotografii.

De la releu am urmat drumul spre dreapta și în două minute am ajuns lângă Pietrele Fetei. Înalte de mai bine de doi metri fiecare și suficient de voluminoase cât să nu poți trece prin zonă fără să nu le remarci, cele două blocuri de piatră au suportat de-a lungul timpului destule scrijelituri din partea celor care doresc ca numele lor să apară pe toate gardurile. :(

Una dintre pietre este formată practic din două bucăți, aceasta fiind Piatra Băiatului, iar cealaltă piatră care este întreagă reprezintă Piatra Fetei. De fapt ce spune legenda? Vorbește despre faptul că ”în vremuri de demult locuia pe aceste meleaguri un uriaș care avea doi copii: un băiat și-o fată. Cei doi copii de uriaș s-au luat într-o zi la întrecere să vadă care poate să arunce mai departe cu piatra. Fiind copii de uriaș, ei nu au aruncat cu pietricele obișnuite, ci cu bucăți de stâncă. Primul a aruncat băiatul, care era ceva mai mic decât fata; a aruncat apoi fata și l-a depășit cu puțin pe băiat. De supărare că a fost întrecut de o fată, băiatul a lovit cu un buzdugan în piatra lui și a crăpat-o în două.”

Această legendă a fost prezentată și de scriitorul Alexandru Vlahuță în capitolul ”În Râmnicu-Sărat” din cunoscuta sa creație literară ”România pitorească”; diferența între versiunea prezentată de Vlahuță și cea care circulă printre localnici apare la obiectul cu care băiatul despică piatra pe care a aruncat-o (scriitorul vorbește despre un baltag, unii localnici știu despre buzdugan). Și pentru că vorbim de o legendă, deci despre lucruri neobișnuite, trebuie să mai precizez că una dintre bucățile din stânca spartă a băiatului, privită dintr-un anumit unghi seamănă cu un chip (că o fi om, maimuță sau altceva, vă las pe voi să hotărâți – puteți vedea în P 18).

Am plecat de lângă Pietrele Fetei (sau Pietrele Fetii, după cum mai sunt ele numite) și am luat loc pe iarbă, admirând pentru alte câteva minute platoul pe care se vedeau casele răsfirate ale Vintileascăi; mai departe, dincolo de valea Râmnicului, dealul Bisoca se zărea și el, scăldat în razele generoase ale soarelui de iulie. Profitând de faptul că ne aflam pe culme am aruncat o privire și în spate, unde se deschidea o frumoasă perspectivă asupra altor sate ale comunei: Neculele și Bahnele.

Ne-am întors apoi la Vintileasca și am mers pe platoul de la intrarea în localitate, oprindu-ne la umbra falnicilor plopi care mărginesc aici șoseaua de o parte și de alta. În apropiere se află unul dintre cele mai frumoase lacuri de pe valea Râmnicului: este vorba despre Lacul Mare sau Lacul fără fund, după cum îi mai spun localnicii. În realitate nu este nici cel mai mare lac văzut de noi (prin diverse surse se specifică faptul că ar avea suprafața de 4,7 hectare), nici cel mai adânc (5 metri adâncimea maximă), însă este un lac superb. Malurile lacului nu sunt abrupte indiferent de partea pe care te-ai afla, iar umbra câtorva arbori oferă suficiente locuri faine în care să te instalezi cu o undiță în mână și, scufundat în visare, să aștepți ”marea captură”!

Pe malul din apropierea șoselei este amenajat un mic parc al comunei, cu băncuțe și câteva alei de promenadă. Chiar pe marginea apei este construit un foișor unde anual cântă formațiile invitate la ”Zilele comunei Vintileasca”. Ne-am plimbat și noi puțin pe aleile parcului, am urcat pe scenă și am fotografiat lacul în care se mai răsfrângea umbra câte unui nor călător spre alte meleaguri.

Obosiți după o zi atât de încărcată, am lenevit seara în livada prietenilor noștri în jurul unui grătar și a câtorva sticle de bere plasate strategic la rece mai devreme, apoi am mers la culcare și am dormit după multă vreme fără să mai auzim zgomotul specific vieții de noapte a orașului. Poate doar cântecul vreunui greiere rătăcit, concertul broscuțelor sau behăitul unei mioare speriate să mai răsune noaptea pe acele meleaguri. În rest, liniște deplină...

A doua zi de dimineață am făcut planul de atac așezați la o masă în curte savurând o ceașcă de cafea. Prietenii noștri ne-au propus să mergem la o cascadă ascunsă pe o vale din zonă, un obiectiv de o frumusețe aparte (așa au zis ei și au avut într-adevăr dreptate). Cascada Muntioru, căci despre ea este vorba, se află la aproximativ cinci kilometri de satul Vintileasca, pitită într-o vale îngustă ce pleacă din masivul Muntioru. Deși poartă același nume ca poiana vizitată în ziua precedentă, spre cascada Muntioru există o altă cale de acces, drum care nu are vreo legătură cu drumul forestier către poiana Muntioru.

De la intrarea în Vintileasca am urmat drumul pietruit spre stânga pentru aproximativ doi kilometri. Acest drum coboară în valea Sărățelului, un afluent al Râmnicului Sărat, născut din contopirea unor pârâiașe ca Muntioru, Furu sau Ursoaia, ce ies la lumina zilei printre povârnișurile din munții Furu. Noi nu am coborât până la podul peste Sărățel aflat în vale, ci am ajuns la o intersecție de unde pornește spre dreapta drumul forestier Muntioru. Pe un panou de lemn agățat într-un copac este trecută lungimea acestui drum – 5,5 kilometri. Panoul este cel mai bun reper pentru o orientare corectă spre cascadă. Pe acest drum forestier am mai parcurs aproximativ trei kilometri până la cascada ascunsă în valea dintre vârful Pietrii și coama Purcelul. În afară de vreo două locuri unde bălțile și noroiul de pe drum ne-au dat bătăi de cap, nu am întâlnit alte obstacole în plimbarea noastră. Drumul este cu adevărat spectaculos: brazi înalți, poienițe înflorite, izvoare care susură din loc în loc pe marginea drumului, povârnișuri și stânci uriașe care păreau că stau să cadă, toate acestea le-am putut admira în plimbarea spre cascadă. Chiar dacă era aproape ora prânzului, umbra deasă a copacilor ne-a ferit de razele soarelui, iar murmurul tot mai accentuat al pârâului Muntioru care șerpuia prin vale ne-a anunțat că nu mai avem mult până la destinație. Am și coborât în valea pârâului până să ajungem la cascadă și am avut ceva de furcă cu arbuștii de tot felul care formează o perdea vegetală pe alocuri aproape de netrecut.

Voi mai adăuga faptul că în zonă există o exploatare forestieră, întrucât am mai găsit din loc în loc câte un buștean masiv tăiat și lăsat pe marginea drumului. Însă nu am văzut jaful de prin alte părți, cel puțin deocamdată (sperăm ca lucrurile să rămână astfel).

Iată că pas cu pas, după aproape două ore de la plecare, am ajuns la cascadă! Am zărit căderea de apă din drum, licărind printre crengile arborilor din jur. Apa cade de la zece metri înălțime și nu atinge peretele de stâncă din spate, acolo fiind un fel de scobitură. Până să pice în gol și să ajungă în bazinul natural de la bază, apele molcome ale pârâului Muntioru prind viteză trecând printr-un jgheab săpat în stânca muntelui.

Am fotografiat pentru început cascada în partea sa inferioară, fără a ajunge totuși până în albia pârâului întrucât ne-ar fi fost imposibil să mai urcăm înapoi, pereții fiind abrupți în partea de jos. Cu grijă, agățându-ne de copacii crescuți în mal, am reușit să coborâm câțiva metri și să admirăm cascada din partea dreaptă, după cum se va vedea și din pozele pe care le voi atașa. Am revenit apoi în drumul principal și am mai făcut câțiva pași pentru a ajunge în partea superioară a cascadei, de unde am admirat din nou căderea de apă.

Am petrecut la cascadă aproximativ o jumătate de oră, apoi am plecat înapoi spre Vintileasca; la întoarcere am făcut câteva pauze scurte și pe la ora 14.30 eram înapoi în sat. După alte două ore petrecute la umbră în jurul mesei de prânz a venit momentul să plecăm spre casă. Ne-am luat rămas bun de la gazdele noastre, mulțumindu-le pentru clipele minunate pe care le-am petrecut împreună.

În drum către casă am mai făcut un popas la ieșire din satul Jitia, pe Dealul Sării. La fel ca și în alte locuri din județul Buzău, sarea iese la suprafață și dârele albe brăzdează pământul; aceste izvoare sărate se preling în apele Râmnicului, de unde și denumirea de Râmnicu Sărat. De pe podul aflat la intrarea în localitatea Jitia se observă câțiva sâmburi de sare în malul râului, dar cu adevărat spectaculos este un izvor alb aflat la câteva sute de metri de șosea, pe panta din apropiere. Am mers până acolo și am văzut cum apa izvorului se prelinge pe sarea ieșită la suprafață; am auzit că gospodinele din zonă folosesc această saramură pentru conservarea murăturilor și că acestea rezistă foarte bine și au un gust grozav. Nu am avut însă până acum ocazia să gust un astfel de preparat... Ca peisaj, acest deal seamănă cu zona Meledic, pe care am vizitat-o în urmă cu vreo două luni – vezi impresii.

Am urcat apoi cu mașina vreo doi kilometri pe un drum pietruit abrupt și am ajuns în poiana Negari, un alt loc splendid de pe valea Râmnicului! În această poiană întinsă sunt câteva lacuri mici și în partea dreaptă, într-o zonă mai netedă, este construit un foișor de lemn unde se susțin diverse spectacole, de regulă cu ocazia ”Zilelor comunei Jitia”. Nu am mai continuat drumul către cătunul Dealul Sării aflat pe platoul din vârful dealului cu același nume; acolo am mai fi putut vizita Schitul ”Adormirea Maicii Domnului”, un lăcaș de cult recent construit. Se apropia seara încetișor, așa că ne-am hotărât să mai lăsăm ceva obiective nevizitate, tocmai pentru ca la o viitoare plimbare în zonă să avem alte frumuseți de descoperit.

Înainte de a vă hotărî să vizitați aceste frumoase meleaguri, trebuie reținut că drumurile în zonă nu sunt grozave; de exemplu, pe ultimii aproximativ 15 kilometri până la Vintileasca au avut loc mai multe alunecări de teren care au deteriorat serios covorul asfaltic, pe alocuri l-au distrus de-a binelea. În ceea ce privește obiectivele din zonă, acestea sunt multe și frumoase, însă destul de greu accesibile, după cum au fost și unele dintre cele prezentate de mine. Indicatoarele lipsesc și ele aproape cu desăvârșire (doar către mănăstiri și schituri mai apare câte unul), însă localnicii sunt amabili și te pot îndruma dacă ai nevoie de puțin ajutor.

Alte informații:

-există și o legendă despre munții Furu, pe care am aflat-o în urmă cu ceva vreme de la o cunoștință (profesor de geografie): se zice că în vremurile de demult, doi frați (pe nume Furul Mic și Furul Mare), au furat-o pe Mușa, fata unui gospodar din zonă. Cei trei nu au mai fost apoi găsiți vreodată, însă după numele lor au fost denumite trei piscuri din zonă: Furul Mare, Furul Mic și Mușa Mare. Bătrânii de prin partea locului spun că cei doi băieți erau de fapt uriași;

-unele pârâiașe din apropierea localității Vintileasca, precum Ursoaia sau Martinu, poartă denumiri sugestive pentru faptul că zona este frecventată de urși;

-masivului Muntioru i se spunea în trecut ”Oru”; în tradiția locală Monteoru/Muntioru înseamnă ”muntele de aur”; în vechime, de la poalele muntelui s-au extras minereuri de aur;

-dincolo de valea Râmnicului se înalță dealul Bisoca, unde peisajele sunt la fel de frumoase. Am vizitat plaiurile Bisocăi în urmă cu câțiva ani (vezi impresii) și intenționăm să revenim acolo.

Închei aici acest articol, mulțumit că am putut prezenta o zonă mai puțin cunoscută, însă atât de frumoasă! Fotografiile pe care le voi atașa sper să vă convingă de acest lucru!

Călătorii plăcute tuturor!

---

VIZUALIZĂRI: 5803 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI