Moara dintre mlastini (sau… iar la flux si reflux)

TIPĂREȘTE

Nu stiu de ce in ultimii ani le pun o eticheta verilor mele. Un leitmotiv “oficial”. Parca e ceva ce se repeta in fiecare vara, desi neintentionat. Anul trecut, in ciuda faptului ca escapadele si vacantele au fost variate, am trait din plin “noptile” Castiliei, am vazut multe castele si am facut multe vizite teatralizate. Am crezut ca anul asta o sa repet. Deocamdata, eticheta lunii iulie cel putin este, pe langa Camino de Santiago (desi neparcurs de mine, cel putin pana acum), flux si reflux. Am vazut acest fenomen in toata splendoarea lui la As Catedrais (vezi impresii) si in restul estuarelor din Galicia in mini vacanta din prima parte a lunii. Cand, la sfarsitul lui iulie ne-am propus o noua escapada de weekend, zona am stabilit-o rapid: tot nord, dar mai spre est. Cantabria infinita, asa cum o numesc spaniolii in reclame si asa cum imi place si mie s-o numesc. De la Santander spre Asturias am cam fost prin toate satele si orasele… Spre Bilbao insa trecusem o data de mult, cu masina, fara opriri. Asa ca… vrei Cantabria? Perfect. Dar sa fie la est de Santander. Initial mi-ar fi placut sa ajungem pana la Castro Urdiales, dar e la 30 km de Bilbao si concluzionam ca merita lasat pentru un weekend San Sebastián – Bilbao. Mai spre toamna poate. Unde deci? Santoña sau Laredo? Sunt lipite. Hai ca vedem noi unde ajungem.

Pornim la drum dis de dimineata si, dupa doua ore jumate trecute, pe autostrada terminata acum cativa ani, dupa ce trecem muntii invaluiti in ceata (noroc ca stim cum sta treaba si nu ne speriem! dupa ceata din munti apare soarele pe litoral), iesim pe judeteana si primul sat, spre Santoña, este Escalante. Nici nu intram bine ca si vedem un indicator cu Parc natural. Coteste aici, trage pe dreapta! Parcam pe o straduta plina cu case frumoase, ale caror culori pe exterior le dezbatem imediat, in functie de gusturi.

Hm, miroase a namol! Normal. Suntem langa Parcul Natural de las Marismas de Santoña, Victoria y Joyel. Coordinate gps (luate de pe net, ca stiu ca multi folositi; noi n-am folosit gps-ul): 43°26′11.28″N 3°28′51.42″O. Facem cateva poze si vedem din departare El Molino de Cerrojo (desi nu stim – inca – ca e o fosta moara, si nu oricare). Ne hotaram sa ne intoarcem cu masina, ca nu stim cat e de mers pana acolo. Deci, sosea judeteana, sens giratoriu si spre Parcul Natural, pe un drum la care R. incepe sa strambe din nas. Imediat ii trece cand vedem un magar si cativa ponei intr-un tarc enorm. De fapt, un teren ingradit. Oprim in mijlocul drumului, ne dam jos si le facem pozele de rigoare. Eu nu ma apropii prea mult, desi magarusul (sef intre ponei) imi trezeste frumoase aduceri aminte... Iar colegu’… colegu’ e innebunit dupa poze cu animale, nu degeaba e veterinar la origini. Acolo este si indicatorul spre Molino de Cerrojo, cu anul 1047 scris clar si mai tarziu vom afla ca este vorba de cea mai veche moara de flux din Europa. Ajungem imediat intr-un luminis frumos amenajat (lipseau doar toaletele), cu umbra, iarba verde si cateva mese pentru picnic. Ne place, si ne propunem sa ne intoarcem aici in caz ca nu gasim alt loc mai potrivit pentru masa. Lasam, deci, masina, si ne purcedem pe poteca ce duce la moara. N-avem saci cu grau la noi, dar suntem curiosi. In dreapta… mal (cu diactritic; scuze, n-am reusit sa instalez nici pana acum programul…). In stanga… mal. Bineinteles ca o sa ne intoarcem si la flux. Vrem sa vedem pasari, ca zona se lauda cu o fauna bogata. Un fel de Delta a noastra, la scara miiiica, bineinteles.

Date concrete: parcul se intinde pe o suprafata de sase-sapte mii de hectare, intre localitatile Argoños, Arnuero, Bárcena de Cicero, Carasa, Colindres, Escalante, Laredo, Limpias, Noja, Santoña si Voto. Fauna marina… nu pot da detalii, am citit ca e super bogata, desi noi am vazut doar raci si melci. Pe inserat am vazut insa pasari, pentru ca acest loc este folosit de pasarile migratoare (ah, parca citesc dintr-un manual de clasa a patra, de cand eram mica…) ce vin din nordul si centrul continentului, ca loc intermediar, pentru odihna probabil;).

Ca si curiozitate, in 1993 las Marismas de Santoña a fost motivul primei condamnari medioambientale a Spaniei de catre Tribunalul din Luxemburg, pentru ca zona nu era protejata.

Marismas inseamna mlastini. Uite cum niste mlastini pot fi obiectiv turistic. Da, nu sunt niste mlastini oarecare, ci formeaza cel mai important ansamblu de zone umede din nordul peninsulei.

Se conserva mai multe mori de flux (molinos de marea in spaniola), din cele douazeci cate se spune ca au existat in zona. Molino de Cerrojo era deschisa cand am ajuns noi si domnisoara de acolo ne-a pus un filmulet (tip desene animate) despre rolul si modul de functionare al morii in trecut, si ne-a si vorbit de acest lucru. Spre deosebire de alte mori de apa, moara de flux foloseste “miscarea” apei (flux-reflux) pentru a functiona. Atunci cand marea “se ridica”, apa inunda zonele inalte ale mlastinilor si, printr-un sistem cu ecluza, apa este retinuta in “incaperea” special amenajata. Cand marea se retrage (la reflux), ecluza se deschide si se da drumul apei spre mare. Acest flux de apa actioneaza o roata care transmite, la randul ei, energie sistemului care actioneaza pietrele de moara, pentru a macina cerealele. Acest ciclu se repeta de doua ori pe zi. Sper ca ati inteles explicatiile mele… ingineresti. Oricum, nu e un sistem complicat. Ce m-a mirat pe mine e ca incaperea, sau locul unde se retinea apa, mi s-a parut a fi destul de mica. Se vedea printr-un geam, acolo, la “subsol”. In rest, moara nu mai era moara. Adica pastra cateva elemente din fosta moara si atat. Pe pereti se afla panouri explicative, atat despre modul de functionare al ei, cat si despre rutele care se pot face in zona, si obiectivele turistice din apropiere. Am vazut, totusi, langa cativa porumbi agatati frumos, si un… tancioc: asa se numeste la mine la tara instrumentul cu care se masoara cerealele. Nu ma refer la dublu (un fel de caldare din lemn, care nu mai stiu ce capacitate are exact), ci la “linguroiul” mare cu care se umple un sac de grau, de exemplu. Asta de aici era de lemn si mai lunguiet, dar este frate cu al nostru.

Tot acolo domnisoara ne-a spus ca se pot observa pasari in toate anotimpurile, desi cea mai buna perioada incepe in august septembrie, atingand apogeul in decembrie ianuarie: intre zece si douazeci de mii de pasari, de cincizeci de specii diferite.

Ati auzit de catastrofa provocata de Prestige acum zece doispe ani? Vaporul ala cu petrol care a naufragiat? Ei bine, mareea neagra a afectat grav plajele din apropierea parcului (cabo del Ajo si Monte Buciero), desi distanta din Galicia pana aici este, totusi, considerabila.

De aici am plecat spre Santoña (unde ne-am plimbat toata dimineata, sa cunoastem orasul), inconjurand mlastinile (parte din ele), si apoi spre Ajo (satul cu nume de usturoi, pentru ca ajo asta inseamna), pentru ca-l vazusem pe harta si acolo am vrut sa mergem la plaja dupa-amiaza. La intoarcere spre casa, insa, am oprit din nou aici, desi trecuse ora fluxului maxim. Atunci am vazut si ceva pasari pe acolo… Nu ca n-am fi crezut-o pe domnisoara de la moara;).

Noua ne-a placut zona. Cu siguranta vom explora si alte locuri in viitor.

---

VIZUALIZĂRI: 2212 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI