La pas prin Quartier des Tanneurs

TIPĂREȘTE

În cartierul tăbăcarilor din Colmar s-au adunat, după părerea mea, cele mai frumoase maisons à colombages din oraș iar atmosfera tipic medievală s-a păstrat, întregită și de pitoreștile canale ale pârâului Lauch, de-a lungul cărora stau frumos aliniate, ca la paradă, majoritatea caselor. Plimbarea pe străzile late ori pe aleile înguste ce se desprind din ele echivalează cu o întoarcere nostalgică în timp în secolele XVI-XVIII, când zona era exclusiv destinată reprezentanților nobilei meserii a prelucrării pieilor de animale.

Nici nu vreau să mă gândesc la mirosurile care pluteau atunci în aer! =)) Dar care au dispărut de ceva vreme, iar în ultimele decenii zona a devenit una șic și - desigur - scumpă, căci programul de reabilitare a patrimoniului istoric demarat în orașele franceze de către André Malraux în calitate de ministru al Culturii a făcut ca, începând cu 1968, majoritatea caselor de meșteșugari din Colmar să fie renovate dar, pe de altă parte, a alungat din aceste locuințe populația mai săracă, incapabilă să plătească chirii mari.

Ca turiști nu prea avem motive să ne intereseze însă aceste amănunte demografice, așa că zic să savurăm peisajul urban, doar avem ce vedea: casele tencuite în culori vii în care tăbăcarii locuiau și își aveau totodată atelierele sunt înguste și înalte, sprijinite pe ziduri groase din piatră, iar etajele sunt ranforsate cu acele spectaculoase grinzi din lemn cu care ne-am obișnuit deja, la interior umplute cu chirpici. Pieile erau uscate atârnate la ferestrele acoperișurilor pe mai multe nivele, uneori retrase unele față de altele pentru a permite pătrunderea soarelui și circulația mai bună a aerului.

Ne aflăm la est de cartierul Vieux Colmar vezi impresii și de Grand Rue, principala arteră care traversează zona istorică a orașului, și vom porni în plimbare din punctul său cel mai aglomerat, Place de lʼAncienne Douane, amenajată în forma în care o vedem astăzi în 1885, locul unde a funcționat mult timp administrația orașului, inclusiv vama („douane” în franceză, „Koïfhus” în limba germană).

De formă neregulată, înțesată de prăvălii, cafenele, cârciumi și hoarde de turiști, piața e străbătută de un canal al Lauchului care pornește din preajma catedralei și face joncțiunea cu pârâul în cartierul Petite Venise. Edilii au plasat de-a lungul apei balustrade și jardiniere cu floricele albe și roșii pe care toți vizitatorii, și mai ales cei asiatici, le fotografiază negreșit. Mă conformez și eu...:)

Clădiri tradiționale tot una și una înconjoară piața. Privirea îmi e atrasă de Maison du Pélerin, tencuită în roz bonbon :D și așa de împodobită, încât îmi ia minute bune ca să descifrez decorațiunile: pe lângă jardiniere și ghivece, pe lângă omniprezentul cuib de berze, remarc o bicicletă, tricouri inscripționate, fluturi și un peisaj pictat. Urarea „Vive Le Tour de France” mă lămurește: aici e unul din punctele de sosire în celebra cursă ciclistă. Și tot de aici se pleacă și într-un altfel de tur, unul pietonal ghidat de un „paznic al turnului vămii” îmbrăcat în haine de epocă, după cum citesc pe un afiș.

Intru și ies... iute =)), speriată de prețuri, din câteva buticuri cu cadeaux. Lasʼ c-o să găsesc eu ce să cumpăr în altă parte. Cu foamea n-ai însă cum să te lupți. La Braseria-Wistub Schwendi nu reușim să găsim loc nici la prânz, nici seara, deși localul e situat cel mai aproape de casa noastră temporară. A, nu v-am spus că am locuit chiar aici, în Place de lʼAncienne Douane? Pardon, am uitat. Asta e, vom mânca la un alt restaurant, tot în piață - amănunte într-un viitor review.

Ne omenim totuși cu un pahar de vin la alăturatul Wistub Koïfus, care ne întâmpină cu o urare scrisă deasupra porții: „Cel ce vine cu intenții onorabile, să intre. Se va simți aici bine”. Confirm!

Acum, că ne-am potolit măcar setea, e cazul să trecem la lucruri mai serioase. Vă spuneam că numele pieței e dat de Ancienne Douane sau Koïfus, cea mai veche clădire publică din Colmar - 1480, fostul centru economic și politic al orașului. Nu întâmplător a fost ales acest loc pentru construcția sa, într-un punct situat strategic, la intersecția dintre Grand Rue și Rue des Marchands, cele mai importante artere comerciale ale burgului medieval.

Koïfus este format din trei corpuri de clădire: cel central, primul din punct de vedere cronologic, în stil gotic renan, are arcade sprijinite de coloane și balcon-galerie din lemn, în timp ce corpurile laterale, în stil renascentist german, au fost adăugate în secolul al XVI-lea, când acoperișurile au fost placate cu piese de ceramică verzui. Merită să-i dați ocol pentru a admira pe fațada ce dă în Grand Rue ceasul, lucrătura în piatră traforată de la etaj și scara.

Inițial, parterul a fost folosit ca depozit de mărfuri și „ghișeu” de plată a impozitelor vamale, în timp ce etajul era ocupat de Consiliul Ligii Décapole, care grupa zece orașe alsaciene libere vezi impresii, ale căror steme se pot vedea și acum pe ferestrele clădirii. După Revoluția Franceză, privilegiile comerciale acordate orașelor libere au fost abolite iar clădirea a căpătat alte destinații: teatru (1840), bancă (1848), sediu al Camerei de Comerț și Industrie (1870-1913), școală, iar în prezent loc de desfășurare a unor evenimente.

La data sejurului nostru înăuntru era organizată o expoziție cu vânzare de produse artizanale la prețuri exorbitante. Expozanții nu permiteau, din motive știute numai de ei :-??, fotografierea, așa că nu am reușit „să fur” decât o poză.

Mult mai interesantă s-a dovedit a fi, în opinia lui Adrian (dar și a mea, recunosc ;)), o altă acțiune ce avea loc afară, în fața clădirii: „Présentation des Vins des Vignerons de Colmar”, așa că ne-am așezat și noi la una dintre mesele lungi din lemn și ne-am delectat cu câte un pahar de Riesling bun.

Asocierea pieței cu arta cultivării viței de vie continuă într-un mod oarecum neașteptat cu Fontaine Schwendi. Statuia ce încununează fântâna, creată de Auguste Bartholdi în 1898 la comanda Societății pentru emulația și înfrumusețarea Colmarului, îl reprezintă pe Lazare/Lazarus von Schwendi (1522-1583), diplomat și militar, comandant al trupelor de cavalerie sub împăratul german Maximilian II, într-o postură numai aparent eroică: mâna stângă i se odihnește în chip războinic pe sabie, în timp ce brațul drept flutură victorios în aer un... ciorchine.=))

Iată explicația: în cursul unei campanii în Ungaria îndreptată împotriva turcilor, Schwendi ar fi adus de la Tokay faimosul soi de struguri maghiar, prelucrat ulterior pe plan local și comercializat mult timp ca „Tokaj dʼAlsace”, denumire înlocuită în urmă cu câțiva ani, când ungurii și-au înregistrat marca, cu „Pinot gris dʼAlsace”. E vorba totuși de o legendă, căci specialiștii susțin că între cele două soiuri nu există prea multe asemănări, iar pinot gris-ul era dinainte cultivat în Alsacia. Oricum ar fi, povestea l-a inspirat pe Bartholdi iar noi ne putem bucura de răcoarea fântânii admirându-l în același timp pe Schwendi.

Din Place de lʼAncienne Douane ne vom deplasa un pic spre nord pe Grand Rue pentru a vedea Ancien presbytère protestant (Maison aux arcades) (1606), o frumoasă clădire cu trei etaje, două frontoane triunghiulare și cornișe. Arhitectul acestui edificiu în stil renascentist german este Albert Schmidt, nimeni altul decât cel care a proiectat și Maison des chevaliers de Saint-Jean și Maison des Têtes. Clădirea lungă a fost comandată de primărie pentru a servi drept locuințe pentru canonicii protestanți iar la adăpostul arcadelor negustorii și-au deschis prăvălii. Acum, aici funcționează o ceainărie.

Tot pe Grand Rue se află și Eglise St-Matthieu. Deservește comunitatea protestantă din oraș, însă a fost construită la sfârșitul secolului al XIII-lea de călugării franciscani, fiind considerată, alături de Eglise des Dominicains, o realizare majoră a ordinelor călugărilor cerșetori. După plecarea franciscanilor din Colmar, în 1543, administrația locală a cumpărat clădirea și a transformat-o în spital iar în 1575 a cedat-o luteranilor. Mai multe treceri de la protestanți la catolici și invers au avut loc în perioada Reformei și Contrareformei, pentru ca în 1715 să fie construit un zid care separa capelele celor două comunități, ambele beneficiind de serviciile spitalului amenajat în 1736 în clădirea care găzduise mănăstirea franciscană. Abia în 1937 s-a decis ca biserica să fie în întregime rezervată protestanților iar în 1987 zidul a fost dărâmat.

Clădirea în stil gotic și renascentist este extrem de sobră, fiind înfrumusețată la interior doar de vitralii și panouri cu picturi înfățișând scene biblice. Are însă o acustică deosebită, motiv pentru care găzduiește numeroase concerte, inclusiv în cadrul Festivalului internațional de muzică. Deține o orgă realizată între 1732-1734 de André Silbermann.

Aminteam de Ancien Hôpital, care a funcționat în fosta mănăstire franciscană din 1736 până în 1937, când, după construirea noului spital orășenesc, a fost cedat uneia dintre facultățile din cadrul Universității din Colmar. Între 2009-2012 spațiul a fost reamenajat pentru a găzdui mediateca Le Pôle Média-Culture Edmond Gerrer.

Clădirea se află în Place du 2-Février, data fiind cea din 1945 când armatele franceză și americană au eliberat Colmarul de naziști. Piața fiind situată chiar „în nasul nostru” (o vedeam de la ferestrele garsonierei), am fost curioși să o vedem: spațiul e generos, are un gazon impecabil iar de-a lungul aleilor se înșiră tufe și ghivece cu trandafiri și bănci adăpostite sub niște construcții metalice futuriste, semn că în oraș a pătruns (totuși) și noul.:)

La câțiva pași mai la nord, pe Rue Vauban, o arteră comercială pietonală, găsim un alt edificiu interesant: Ancien Maison dite „Poêle des Laboureurs”. Construcția în forma sa actuală datează din 1626 și este rezultatul alipirii și reamenajării a două clădiri învecinate, dintre care una găzduia încă din 1419 reuniunile corporației agricultorilor, un organism cu rol nu numai economic, ci și politic, militar și chiar etic, căci veghea la respectarea regulilor de moralitate și la aplanarea conflictelor domestice. O instituție „avant la lettre” care lupta împotriva violenței în familie! :)) După Revoluția Franceză și până în 1842, când a fost ridicată sinagoga de pe Rue de la Cigogne, comunitatea evreiască a folosit spațiul ca loc de cult.

Clădirea este foarte frumoasă, stilul Renașterii târzii find evident în ancadramentul porții, arcadele rotunjite și menourile de la ferestre. Dar, hopa! ce avem noi aici? „Cʼest deux euros” proclamă textul pictat la intrare. Ce Dumnezeu poți cumpăra cu 2 euro? :-?? Ei bine, tot felul de mărunțișuri: pixuri, creioane, carnețele, mici albume cu cărți poștale ilustrate, agrafe de păr, pudriere, șepci, șlapi, chiar și tricouri. Merci, Colmar!

Ne continuăm plimbarea în aceeași direcție și în câteva minute ajungem în Place Jeanne dʼArc. Până în secolul al XVIII-lea locul a servit drept obor și măcelărie, și tot aici erau executați condamnații la moarte. Acum zona e una la modă, cu case frumoase și bine îngrijite - în Franța, amenzile date proprietarilor care nu-și întrețin clădirile sunt uriașe! Totuși remarc o construcție care stă „câș” :(, sau așa mi se pare; are la parter un Wistub abandonat. Nu îmi explic...

Revenim în Place de lʼAncienne Douane și o luăm spre sud, de-a lungul canalului. După câțiva pași ne aflăm deja în Place du Marché aux Fruits, care, din păcate, nu mai găzduiește, așa cum o făcuse imediat după Revoluția Franceză, negustori de fructe, ci niște cafenele și restaurante, precum și două edificii importante.

Primul din ele, Maison Kern, este datat 1594 și poartă numele lui Georges Kern (1820-1898), locatar al imobilului între 1853-1894, președintele Societății pentru emulația și înfrumusețarea Colmarului, cea care i-a comandat statuia lui Schwendi lui Bartholdi. Construcția foarte spectaculoasă are patru nivele, ferestre cu menouri gotice și un fronton triunghiular în volute specific Renașterii alsaciene.

La mică distanță se află Le Tribunal de Grande Instance, o clădire cu o istorie interesantă. În 1532 a început construcția sa prin alăturarea mai multor case ridicate pe locul cimitirului unei foste mănăstiri augustiene. Inițial a găzduit întrunirile unei societăți a nobilimii locale, apoi pe cele ale magistraților, iar din 1698, Le Palais du Conseil Souverain. Regele Ludovic XIV a locuit aici în timpul vizitelor din 1681 și 1683. De-a lungul timpului, imobilul a suferit multe modificări, aspectul actual, în stil clasic francez, fiind rezultatul lucrărilor efectuate între 1769-1771.

Lângă clădirea tribunalului, într-o curticică împrejmuită de un gard metalic, facem cunoștință cu Monument Pfeffel, o statuie dedicată poetului și pedagogului colmarian Théophile Conrad Pfeffel (1736-1809), în fapt o copie după sculptura originală din 1859, opera lui André Friedrich (1859). Aceasta a fost mai întâi amplasată în fața muzeului Unterlinden, dar s-a prăbușit și a fost înlocuită în 1899 de o replică turnată în bronz, la rândul ei topită în 1918 pentru necesitățile războiului. Ceea ce vedem acum este statuia realizată în 1927, după varianta originală, de un artist local pe nume Charles Geiss.

Din Place du Marché aux Fruits pătrundem pe Rue des Tanneurs, emblematică pentru întreg cartierul tăbăcarilor. Aici ne vom delecta, așa cum v-am promis ;), cu imaginea celor mai frumoase maisons à colombages din Colmar, mare parte din ele împodobite cu inimioare, berze, cocoși și - bineînțeles - flori, și având la parter buticuri cu suvenire, braserii, patiserii și cafenele. Aruncăm priviri în stânga și în dreapta și remarcăm o astfel de construcție, aparținând unei oarecare familii Graff, stabilită în oraș la începutul secolului al XVII-lea, dar nu zăbovim prea mult, celelalte căsuțe de poveste ne fac și ele cu ochiul, iar susurul apei devine un acompaniament ideal pentru plimbarea noastră.

Cum stomacul își cere totuși drepturile, ținta noastră este Marché Couvert. Hala agro-alimentară acoperită, o clădire masivă din cărămidă cu șarpantă metalică datată 1865, nu este înfrumusețată decât de statuia Micului Podgorean („Le Petit Vigneron”) plasată într-o nișă, copie după statuia realizată de Auguste Bartholdi în 1867, originalul fiind păstrat la muzeul dedicat marelui sculptor colmarian.

Piața este deschisă zilnic, în afară de luni, de la 8 la 18 și înțeleg că vreo 20 de producători comercializează aici legume, fructe, carne și mezeluri, brânzeturi, pește, pâine și produse de patiserie, până și suvenire. La ora la care am ajuns noi - în jur de 11 - multe standuri erau închise, dar chiar și cele unde erau etalate mărfuri m-au cam dezamăgit. Oferta mi s-a părut nu prea diversificată iar prețurile mari. Nu se compară cu piețele din Provence sau Lyon, și chiar nu știu de ce! :-?? Până la urmă am cumpărat o baguette, niște brânză și o bucată de șuncă pe care le-am savurat parțial, în chip de gustărică, la o masă din incintă, stând în picioare; restul seara, „acasă”.

După acest scurt și nu foarte satisfăcător intemezzo culinar, am purces către pitoreasca Rue St-Jean, alt loc încărcat de istorie și farmec, unde ne așteptau două obiective, ambele numai în aparență legate de prezența Cavalerilor Ioaniți în Colmar.

Acest ordin religios și militar s-a stabilit în oraș la finele secolului al XII-lea și a demarat imediat construirea unui stabiliment pentru îngrijirea bolnavilor. Lucrările au trenat ceva timp din cauza opoziției clerului local, fiind finalizate abia în 1268, când teologul dominican Albert le Grand a sfințit biserica.

Ioaniții, alungați din Ierusalim de către musulmani în 1187, s-au retras mai întâi la Acra, în 1291 în Cipru și mai apoi în Rhodos, de unde au fost expulzați de sultanul Soliman I în 1523, pentru ca în 1530 împăratul Carol Quintul, cu aprobarea papei Clement VII, să le acorde stăpânirea asupra insulei Malta. Începând de atunci, membrii ordinului au fost numiți Cavalerii de la Malta.

Sediul din Colmar al ordinului, Ancienne Commanderie de St-Jean, a intrat în declin după 1530: a fost utilizat de canonicii de la Eglise St-Martin și mai târziu de călugării augustini. În 1858 a fost cumpărat de Soeurs de la Divine Providence de Ribeauvillé. În prezent, adăpostește o școală catolică particulară.

Poarta era încuiată și nu am putut vedea îndeaproape corpurile de clădire, dar am citit că puține elemente originale s-au păstrat pe fațadele construcțiilor originale. N-am reușit să fotografiez prin grilajul din gard decât biserica din incintă, mult mai recentă (secolul al XIX-lea).

Ceva mai încolo pe aceeași stradă este o casă a cărei arhitectură, cu galerie de arcade întinsă pe două etaje și o balustradă din piatră care leagă cele două aripi, închizând o curte interioară, amintește de palatele venețiene. Maison dite des Chevaliers de St-Jean a fost proiectată în 1608 de Albert Schmidt, arhitectul pe care l-am pomenit anterior, iar ceea ce vedem este în fapt o reconstituire din secolul al XIX-lea. În ciuda denumirii sale nu a aparținut niciodată cavalerilor ioaniți și nu are nicio legătură cu sediul comandamentului acestui ordin.

Asta nu ne împiedică să-i admirăm detaliile de construcție și finețea lucrăturilor în lemn, visând (numai eu) la o nouă vizită la Veneția (Adrian se opune cu înverșunare ideii; susține că e o destinație supraestimată). :(

Asta e, amânăm discuția despre Veneția, deocamdată ne aflăm la Colmar, unde am făcut o plimbare foarte plăcută prin cartierul tăbăcarilor, pe străduțele mărginite de pitorești maisons à colombages. Dar dacă vă închipuiți că astfel am epuizat tot ce are de arătat orașul, aflați că vă înșelați! ;)

Webmaster, rog următoarea ilustrație: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 1523 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI