Dintre escapadele toamnei - Muntele Roșu, Cheia

TIPĂREȘTE

Am fost eu fericită posesoare de vacanță prelungită dar în afara de revelion și tot felul de vizite nu s-a mai concretizat în nimic turistic. Dar ceva bun tot a mai făcut vacanța asta pentru că m-a ajutat să încropesc un articol de la care îmi luasem gândul, despre încă o escapadă de toamnă la care țineam și am făcut o schiță despre ce am făcut de Ziua Națională a României, pe care poate reușesc să o dezvolt.

O drumeție la Muntele Roșu este mereu pe agenda noastră de lucru, mai ales pentru că sus ne așteaptă o friptură, de fapt o tocană de mistreț, la care soțul meu trebuie să revină regulat. Ultima oară fusesem în octombrie 2014 și am crezut că o ratăm anul trecut pentru că atunci când ne propusesem, adică cu 2-3 săptămâni înainte când ne-am urnit de acasă pentru ea, pe drum fiind am schimbat direcția și am ajuns la Cascada Cașoca din Buzău. Dar copiii își mai doresc când și când să iasă cu noi și cum nu vrem să ratăm nici o ocazie dacă ei vor asta, am plecat împreună cu unul din copii și perechea ei să ne aerisim la Muntele Roșu, într-o superbă zi de sfârșit de toamnă, cand meteorologii au anunțat pentru Cheia 17 grade și atâtea au fost.

Parcă n-am văzut anul trecut decât un articol scurt despre Muntele Roșu și voiam să actualizez un pic starea drumurilor că acuș vine primăvara și contează. Pentru că după treizeci de ani de când facem noi potecă la Cheia, am gasit drumul de 3 km din șosea până la Cabana Muntele Roșu asfaltat în sfârșit, este impecabil și ăsta este motivul principal pentru care am zis să scriu articolul acesta. Știm drumul acela de zeci de ani, iar în ultimii devenise impracticabil cu mașina. Noi ajungem acolo doar pentru o drumeție pe jos, dar cred că sunt mulți cei care vor să ajungă sus cu mașina și n-au mai îndrăznit. Iată că amatorii de Muntele Roșu își pot relua obiceiurile. Drumul este refăcut chiar de anul trecut, încă am găsit panoul informativ acolo, dar și un anunț din partea poliției locale că se fură din mașini, pentru cei care își lasă mașinile jos și vor să ajungă perpedes la cabană. Anunțul de atenție este însoțit și de un număr de telefon, semn că n-o fi fost doar un incident rătăcit. Și noi lăsăm mașina jos de obicei, dar hoțul trebuie să se răcorească cu niște înjurături pentru că înăuntru nu găsește nici măcar o gură de apă. Dar să vedem și cum am ajuns la Cheia.

Până la Vălenii de Munte fusesem și cu cîteva săptămâni în urmă, dar atunci am luat-o în dreapta ca să ajungem la Pătârlagele-Nehoiu și mai departe la Siriu-Cascada Cașoca. De data asta, am oprit doar la Izvorul lui Burebista din comuna Măgurele, sat Coada Malului. Probabil că mulți îl știți, este o construcție frumoasă, chiar la șosea (DN1A), unde probabil ați oprit pentru o apă bună și limpede, de la un izvor săpat mulți km în stâncă, ca să fie adus în sat. Sunt multe legende în zonă legate de daci și Burebista și chiar acum vreo 3-4 ani în fața primăriei din Măgurele a fost dezvelit bustul lui Burebista, la 510 ani de la prima atestare documentară a localității. În anul acela, primăvara sau la începutul verii cred, că era cald, eram la plimbare prin zonă. Tot aici a fost descoperit un tezaur dacic care se află la Muzeul Național de Istorie al României.

Am oprit apoi la Măneciu, la coada lacului ca să adunăm niște măceșe și să admirăm lacul și după aceea doar la Cheia, stațiune în care soțul meu și-a petrecut studenția, fiind bază pentru traseele montane pe care le făcea de aici, iar eu am ajuns prima dată dusă de el, pe la începuturile noastre. Am fost ani la rând la Cheia până i-a mai trecut și am rărit-o. Dar a rămas pe lista noastră și când și când dăm o fugă pentru o drumeție de week-end.

Drumul de 120 de km din București a fost destul de lejer și am remarcat ceva schimbări de la ultimul nostru drum. Multe construcții noi și frumoase care au apărut prin sate, (prea) mari pentru gustul meu și (prea) multe biserici noi, dar am fost plăcut surprinși de sate schimbate în bine, în sensul de curățenie, ordine, zona centrală îmbunătățită și înfrumusețată cu aranjamente florale în special cu crizanteme că tot era vremea lor. Dintre toate comuna Măgurele, cu cele 3 sate ale sale, a ieșit în evidență și de data asta și ne-a plăcut.

Nu ne-am oprit în stațiune, în Cheia, ci am lăsat mașina jos în DN1A și am luat în piept cei 3 km până sus, la cabana. O dată cu refacerea drumului au apărut plăcuțe din 250 in 250 de m în care ești avertizat de distanța parcursă, foarte important și util și vorba mamei, ferice de ăla care s-a gândit că-i bine așa, am găsit locuri de popas amenajate, unde era și coș de gunoi care erau avertizate printr-un afiș pe care scria loc pentru alimentare cu carburanți. Ingenios! Măcar dacă oamenii s-ar folosi de aceste locuri și nu ar mai lăsa urme chiar peste tot. Am mai văzut căsuțe pentru păsărele prin copaci, ceea ce nu am văzut la nici unul din celelalte drumuri ale noastre.

Ce m-a păcălit și probabil voi știți și sunteți mai prevăzători a fost covorul de frunze. Am fost la Muntele Roșu pe la jumătatea lui noiembrie și era un covor de frunze în care te afundai până mai sus de glezne. Greșeala a fost să mai tăiem șoseaua și să urmărim traseul prin pădure, dar am călcat de pe un dâmb pe patul de frunze și m-am dus un pic în gol de am crezut că acolo îmi rămâne glezna. Din fericire a fost doar o durere ascuțită, care a durat un moment, fără urmări (și-or fi făcut și bocancii treaba), dar am mers mai cu atenție după aceea. Patul de frunze este plăcut dar poate fi înșelător.

Cred că sunt mulți cei care merg la Muntele Roșu și știți priveliștea aceea care ți se arată în fața ochilor imediat cum ieși din pădure în platou, acolo sus, la 1260 de m altitudine. Cu Muntele Roșu-Șaua Gropșoarei-Zăganu și tot Masivul Ciucaș în toată splendoarea. Întotdeauna mi-a plăcut priveliștea aceea și simt o bucurie nesfârșită când ajung în acel punct. Cred că pentru momentul acela mă și întorc regulat.

Mare lucru n-am făcut acolo sus. Ne-am făcut tura obișnuită, până la Cabana Silva care era pustie, până la Statia Seismică, am căscat gura puțin la tarabele cu suveniruri dar și la cei care vând acolo sus pastramă, brânză și urdă (am luat și noi), dar și siropuri de fructe de pădure și produse apicole, am cumpărat de la suveniruri un baston pentru cineva din gașcă care nu avea și ne trebuia pentru revelion și am găsit o masă la restaurantul cabanei în terasa aceea cu geamuri care oferă o priveliște nemaipomenită asupra masivului Ciucaș.

Restaurantul cabanei Muntele Roșu este neschimbat de când îl știu eu. Aceeași sală care miroase mereu a mâncare, cu trofeele pe pereți și multe flori peste tot, un loc învechit dar curat și pe care din cauza nostalgiei o să-l considerăm întotdeauna, oricum ar fi, un loc bun. Am petrecut clipe frumoase aici, am mâncat întotdeauna bine și asta ne face să-i trecem cu vederea faptul că nu s-a schimbat un pai în atâția ani acolo. Cu toate că am mai mâncat și în sală, preferăm de departe terasa aceea cu câteva mese, mai ales toamna când afară este friguț iar soarele te încălzește prin geamuri și te îmbie la leneveală.

Încă din 2014 era o fundație lângă restaurant, în partea stângă a cabanei, cum te uiți la ea. Acum lucrarea era avansată și ajunsese cam la nivelul terasei. Nu știu ce urmează să devină acolo dar sper că nu o clădire care să ia fața acestei terase, ar fi păcat... vom vedea.

Am mâncat și băut 4 persoane o carafă de vin (1 kg), o apă, un suc, o ciorbă de pui, 2 de văcuță, un șnițel de pui, un cabanos cu cartofi țărănești, păstrăv la grătar cu mămăligă, tocana de mistreț pentru care venisem, de fapt (55 lei/porția), și 3 murături și totul a făcut 197 de lei. Mâncarea a fost bună, așa cum o știm, nimic schimbat la stil, la porții, la farfurii... absolut aceeași servire un pic greoaie pentru că era doar o ospătăriță pe toată terasa, dar amabilă.

La plecare am văzut o pereche care își punea cortul pe platoul din stânga cabanei. Soarele se dusese, nu mai era așa cald, începuse să bată vântul și era răcoarea aceea de munte, de noiembrie. Dar ei se pregăteau de culcare acolo, în mijlocul naturii și ne-am umplut de admirație.

Drumul la coborâre a fost mult mai rapid, nici nu ne-am mai oprit cum facem la dus de o mie de ori, ne-am suit în mașină și înainte de a pleca spre București am dat o roată stațiunii ca să vedem ce mai face. Până la Hotel Zăganu nici o mișcare. Hotelul emblemă pentru Cheia, de la care avem amintiri horor pentru că am stat o singură dată în viața noastră acolo și am făcut un frig cu copiii mici de am zis că nu apucăm dimineața teferi, era pustiu, la fel Hotel Cheia, care avea două mașini în parcare dar nu părea animat deloc, stațiunea pustie, care nu prea îți oferă lucruri de făcut, așa cum ni s-a părut mereu. Noi am fost în general în gașcă la Cheia, cu copiii după noi, ocupam câte o pensiune, făceam drumeții, iar când ne strângeam la vatră, ne umpleam timpul singuri. Dar nu prea văd ce să faci în Cheia nici acum după atâția ani. Ce-i drept, au mai apărut câteva pensiuni și restaurante decât știam, bomba renumită unde și-a făcut veacul soțul era tot în paragină și oricum este multă paragină în Cheia. Expoziția de Flori de Mină era la locul ei, deschisă, dar nu am intrat pentru că am fost de câteva ori, Campingul Moș Martin, un loc animat de obicei, acum aștepta cuminte și pustiu să vină vara. Am remarcat însă o cafenea, Cafe Interbelic, care ne-a făcut cu ochiul, dar se înserase deja și am lăsat-o ca punct de atracție pentru următoarea vizită.

Cam asta a fost Cheia noastră într-o zi de noiembrie 2016. La câțiva km am trecut și pe lângă Mănăstirea Suzana unde am fost de câteva ori și chiar am dormit acolo și am grăbit drumul spre casă pentru că am plecat din Cheia pe întuneric aproape. Cum acuș vine primăvara, la pachet cu dorul de ducă, sper să vă ajute informația despre drumul până la cabana Muntele Roșu impecabil asfaltat și platoul acela să vă cheme. Pe mine m-a chemat deja, pentru că ne chinuim de vreo doi ani să facem un traseu de pantofari și sper să fie în primăvara asta.

---

VIZUALIZĂRI: 4651 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI