Vacanța mea în Apuseni (II)

TIPĂREȘTE

După escapada de la Peştera Gheţarul de la Vârtop (vezi impresii) şi după o masă îmbelşugată la pensiunea Casa Moţului, am dormit buştean!!! Ne gândeam că o să avem febră musculară a doua zi, dar nu! Eu eram într-o mare formă, doar soţul, care avea ceva probleme cu genunchiul, se resimţea.

Pentru că ne tot plimbasem prin peşteri, am decis ca a doua zi să o rezervăm în exclusivitate cascadelor. Studiasem bine hărţile şi am zis, „hai să mergem la cea mai apropiată:Cascada Vârciorog”. Apropiată, vorba vine! Se pleca din Arieşeni, într-adevăr, în schimb drumul până la cascadă era de 3,5 km, pe jos, accesul maşinilor fiind interzis acolo.

După micul dejun delicios, am pornit la drum! Sticla de apă, bocancii de munte, beţele, câte un baton de ciocolată, multe, multe şerveţele şi voia bună, le-am pus în rucsac, împărţite în mod egal, la fiecare!

De la pensiunea Casa Moţului, am luat-o spre centrul Arieşenului, în direcţia Vârtop şi, la magazinul ABC, pe partea stângă, am văzut o parcare mare cu indicatorul spre cascada Vârciorog. La aceste indicatoare am învăţat că trebuie să fiu foarte atentă. Majoritatea erau din bucăţi de scândură, mai mici sau mai mari, scrise cu vopsea roşie, verde... Dacă nu te uiţi cu atenţie chiar nu le vezi.

Ora fiind matinală (că, deh! aşa suntem noi moldovenii... !) nu mai era nici o maşină în parcare, în schimb, ce să vezi? Pe drumul ce duce spre cascadă, staţiona o trăsură! „- Wooow, am zis! Asiguraţi transportul spre cascadă? ”; „- Da, zice un băiat simpatic şi fâşneţ! ” Soţul meu se luminase la faţă. Numai bine pentru durerea lui de genunchi. Eu nu-mi puteam lua ochii de la cai: erau atât de frumoşi şi atât de bine făcuţi... !!! Unul alb şi unul roşu! Iubesc caii, este o altă pasiune de-a mea!

Ne-am înţeles cu băiatul la preţ şi... la drum!!! Eram atât de bucuroşi! O adevărată aventură, din nou!!! Uraaaa!!!

Ne-am distrat maxim! Eram cu gura până la urechi, amândoi! Drumul fiind atât de rău, zdruncinăturile erau deopotrivă. Din toate încheieturile eram zgâlţâiţi, ce mai!!!

Drumul a început să devină din ce în ce mai anevoios; caii au încetinit foarte mult ritmul, aşa că am putut face poze în voie, ba din când în când, băiatul oprea, pentru că drumul fiind uneori în pantă, aceştia trebuiau să se odihnească. Asta mi-a plăcut enorm la acest băieţaş. Îşi iubea căluţii. Se vedea că sunt bine îngrijiţi iar cel pe care ei îl ajutau să câştige un ban, nu-şi bătea joc de ei. Cât timp se odihneau caii, noi coboram şi făceam câte o mică plimbărică pe jos.

Vreau să vă spun că peisajele în jur erau superbe. Pădure de brad şi molid, râul Vârciorog care ne-a ţinut companie tot drumul, poeniţe cu bănci pentru relaxare, aer curat, soare blând... totul era de basm! La un moment dat am traversat râul şi caii s-au oprit să se adape. Următorul popas l-am făcut într-un loc unde era o căbănuţă cu tot felul de plăcinte şi alte bunătăţi de vânzare. Nu ne-a tentat, dar locul era foarte drăguţ şi binevenit pentru cei flămângioşi şi pofticioşi. Râul traversează de mai multe ori drumul, când pe stânga, când pe dreapta, iar de fiecare dată caii îl treceau cu uşurinţă. Pentru cei care fac traseul pe jos, erau amenajate podeţe.

La aproximativ 300 metri de cascadă, ajungem lângă o carieră de granit şi bazalt, într-o zonă stâncoasă şi caii nu mai pot urca. Găsim şi un indicator spre cascada Vârciorog – 300 metri. Drumul îl vom parcurge pe jos, în timp ce căluţii noştri se vor odihni.

„-300 metri, am zis? M i z i l i c!!! ”

Am pornit spre pădure, printr-un decor feeric, susurul apei râului însoţindu-ne şi de data aceasta. Auzeam zgomotul căderii de apă din ce în ce mai aproape şi... dintr-o dată... iat-o!!! Frumoasă ca o mireasă! Nu degeaba i se mai spune „mireasa cea mică din Apuseni”, cea mare fiind cascada Vălul Miresei, din Răchiţele, jud. Cluj. Nu ştiu dacă vă puteţi imagina, pentru cei care nu aţi mai fost, ce bucurie imensă se aşterne pe chipul oamenilor, la vederea unei cascade. Toată lumea înaintează spre ea cât de mult este posibil, vrând parcă să o îmbrăţişeze. Aşa a fost şi cu noi! Încercam să o imortalizăm din toate unghiurile posibile, s-o filmăm şi apoi să ne odihnim la baza ei. E o bucurie de nedescris! Eram singuri acolo, nu ajunsese nimeni înaintea noastră, aşa că... am savurat momentul doar noi doi.

Căderea de apă este superbă, apa prăvălindu-se de la 15 metri înălţime, de pe o stâncă, care din pricina apei care o udă, este strălucitoare şi are diferite culori: maro, negru, cafeniu. Soarele care strălucea făcea spectacolul şi mai frumos. Primăvara şi la începutul verii, fluxul de apă fiind mai mare, îmi închipui că totul este şi mai impresionant! La un moment dat, cam de pe la 8 metri, şuvoiul de apă se desface ca o perdea, asemenea unui voal de mireasă, de unde şi denumirea de „mireasa mică din Apuseni”. La poalele cascadei era format un mic lac, presărat ici colo cu pietre mari, numai bune pentru a te odihni şi a privi cascada de aproape.

Cascada Vârciorog este una dintre cele mai spectaculoase cascade din Munţii Apuseni, fiind declarată rezervaţie peisagistică protejată de lege şi se află la poalele vârfului Piatra Grăitoare. Se poate urca de aici destul de uşor la stânca Piatra Grăitoare, de unde priveliştea este una de vis.

Am zăbovit mai bine de jumătate de oră pe aici, învârtindu-ne când pe o parte, când pe alta dar în cele din urmă ne-am amintit de căluţii noştri care ne aşteaptă şi am făcut cale întoarsă.

Caii noştri blânzi şi frumoşi tocmai terminaseră de mâncat iar băiatul se învârtea pe lângă ei şi îi mângâia. Văzându-mă că îmi plac aşa de mult, băiatul mi-a zis că pot să mă apropii cât vreau de mult de ei şi pot chiar să-i mângâi, pentru că ei mă lasă. Nu-mi venea să cred că pot face asta!!! I-am mângâiat şi i-am îmbrăţişat iar soţul meu chiar i-a încălecat. Fumos cadru! Noi, pădurea, caii, râul... idilic!

Pornim pe drumul de întoarcere; fiind oarecum în vale, acum caii au mers mult mai uşor şi chiar uneori „la trap”. Ce bine ne-am simţit!!! Pe drumul de întoarcere ne-am mai întâlnit cu vreo 3-4 trăsuri cu turişti care mergeau la cascadă.

Ajunşi la parcare, am luat maşina şi, odihniţi fiind pentru că nu prea am mers pe jos de data aceasta, am hotărât să mergem la Cascada Pătrăhăiţeşti şi Muzeul etnografic Pătrăhăiţeşti.

Cu o zi înainte văzusem indicatorul spre cascadă, aşa că acum ne-am dus direct acolo. Deci, din centrul Arieşeniului, spre Vârtop, aproximativ 1 km şi, în dreptul unui pod de beton, pe partea stângă, vedem indicatorul „Cascada Pătrăhăuţeşti – 5 kilometri”. De acolo urcăm uşor pe un drum forestier, circa 5 km. Din câte am citit, până la cascadă ar mai fi vreo 2 km de mers pe jos.

Satul Pătrăhăiţeşti, spre care ne îndreptăm, este de fapt un cătun, cu aproximativ 20 de case şi este una din cele mai izolate aşezări omeneşti din Apuseni, cocoţat pe vîrful dealului, la o altitudine de peste 1200 metri înălţime.

Parcurgem încet distanţa, soţul meu nu este prea încântat nici de data aceasta de calitatea drumului forestier, dar, asta e, nu ne grăbim... ! Admirăm pajiştile încântătoare şi pădurea de brazi şi, la un moment dat, drumul s-a întrerupt. Am lăsat maşina acolo şi, fără să vrem, pentru că porţile erau larg deschise, intrăm într-o gospodărie de om. Aşa am crezut noi, dar, eroare, apropiindu-ne am găsit inscripţia pe care scria – MUZEU – şi dedesubt un citat „ Călătorule străin, odihneşte-te puţin, până ce bei o cafea, să asculţi cântarea mea, să bei şi o tărie, din frumoasa Românie” – Tulnicăreasa Paraschiva – Casa Filip – Expoziţie meşteri populari.

Efectiv, drumul spre cascadă, trece prin casa acestor oameni. Se intră pe o uşă şi se iese prin spate, pe o altă uşă, care duce direct la cărarea pe care trebuia s-o parcurgem. Nu vă spun cât de impresionată am fost de oamenii aceştia şi de diversitatea lucrurilor pe care le-am găsit în casa-muzeu!!! Diferite obiecte artizanale din lemn, butoiaşe, ciubere, fluiere, tulnice, costume populare, care puteau fi şi cumpărate. Tulnicăreasa Paraschiva făcea clătite şi ne-a servit şi pe noi. Erau calde! Yammy! Yammy... !!!

Într-un colţ, se afla o masă cu diferite dulceţuri, palincă, siropuri, afinată, etc. Ne-au invitat să stăm la masă la un pahar de palincă, dar am refuzat. În schimb am stat la „un pahar de vorbă” cu ei. Să tot stai la poveşti cu aceşti oameni! Timp să ai!!! Erau calzi şi blânzi, numai buni de puşi pe rană... Aflăm că tanti Paraschiva este una dintre cele trei femei din zonă care mai ştiu să cânte la tulnic. Acum are telefon mobil, dar povesteşte că pe vremuri tulnicul era folosit ca telefon mobil; fetele îşi chemau băieţii la şezătoare în glas de tulnic. Cu peste un secol în urmă, la casa fiecărui om se găseau câte două-trei tulnice, la care ştia să cânte toată familia. Lucrează şi acum la războiul de ţesut, ca să-şi mai completeze veniturile. Rovin, soţul ei, are o pensie de 630 lei. Pe vremuri vindeau obiecte din lemn şi în străinătate, dar acum a murit şi comerţul ăsta. Şi-a învăţat nepoata să cânte la tulnic şi îşi doreşte mult ca aceasta să ducă tradiţia mai departe.

Le-am promis că o să zăbovim mai mult la ei când ne întoarcem de la cascadă. Ne-au condus prin spatele casei şi am pornit agale spre cascada Pătrăhăiţeşti, denumită aşa după numele satului.

Ştiam că mai există un muzeu etnografic în zonă, dar din păcate l-am găsit închis.

Am intrat pe o cărăruie strâmtă, printre case, mărginită de mulţi pomi fructiferi şi garduri mici, apoi am pătruns într-o pajişte largă, într-un peisaj divin. Era acolo o linişte desăvârşită... nefirească parcă pentru noi care trăim în oraşe zgomotoase şi pline de larmă. Pe câmpul verde, păşteau câteva vite iar caii zburdau slobozi de colo, colo. În depărtare se vedeau coamele munţilor. Ţipenie de om. Încerc să surprind acest tablou în cât mai multe fotografii... nu ştiu dacă reuşesc... Părea un tărâm fermecat. Ne-am oprit de mai multe ori, admirând toată măreţia ce ni se deschidea în faţa ochilor... Sunt copleşită... aş vrea să nu mai plec de aici!

În curând intrăm în pădure. Întâlnim câţiva turişti care se întorceau şi care ne spun că mai avem destul de mult până la cascadă. Ei şi? Răcoarea pădurii ne face bine. Drumul nu este la fel de uşor ca prin pajiştea aceea fermecată, dar încet, încet, înaintăm. Poteca urca şi cobora, uneori chiar destul de abrupt. Sunetul căderii de apă nu întârzie să apară. Aveam s-o vedem curând!... şi... iat-o!!!

Ce frumuseţe! Ce splendoare! Frumoasă, sălbatecă, zgomotoasă! Are o înălţime de circa 15 metri, căderea de apă fiind în două trepte. Este situată la poalele vârfului Curcubata Mică, pe valea Buciniş, de unde şi denumirea de Cascada Buciniş, cum i se mai spune.

Aici am găsit multă lume, copii gălăgioşi, cu bucuia aia pe chipul lor despre care v-am mai spus.

Ne aşezăm pe băncuţa îmbietoare să ne tragem sufletul şi de aici putem admira cascada în toată splendoarea ei. Multă, foarte multă vegetaţie în jurul ei. Multitudinea de flori şi culori îi sporeşte şi mai mult farmecul. Din spatele cascadei am aflat că se poate pleca într-un traseu pe vârful Curcubata Mică, de unde se deschide o panoramă superbă asupra Ţării Moţilor, cu case răspândite din văi, prin toate poieniţele munţilor şi până pe creste. Acest traseu nu are marcaj turistic, aşa că nu ne-am riscat.

În acest cadru feeric am stat cred că mai bine de o oră. Nu ne mai dădeam plecaţi... Cu riscul de a ne uda, am înaintat pe bolovanii uzi până am ajuns aproape de cascadă. Ne-am pozat în fel şi chip, dar până la urmă a trebuit să ne despărţim de ea.

La întoarcere, am trecut bineînţeles pe la casa-muzeu a meşterului Filip şi avem parte de o mare surpriză. Tulnicăreasa Paraschiva ne cântă la tulnic. Ce frumoooos!!! În filmuleţul de prezentare de la prima parte a acestui rewiev o puteţi vedea la un moment dat pe această tulnicăreasă.

Sunt foarte mulţi străini care le calcă pragul şi care sunt încântaţi de cei doi meşteri. La plecare, am cumpărat de la ei tot felul de dulceţuri şi siropuri, am zis ca măcar aşa să le arătăm recunoştinţa pentru tot ceea ce ne oferiseră.

Eram obosiţi şi flămânzi aşa că ne-am îndreptat spre pensiune, pentru o masă delicioasă şi clipe de relaxare în hamacul din spatele acesteia.

A doua zi, pentru că distanţa este mult mai mare, mergem la Cascada Pişoaia şi Dealul cu melci.

Aveam de parcurs vreo 50 şi ceva de kilometri.

Soarele ne zâmbeşte şi astăzi, aşa că, am pornit bucuroşi prin Gârda de Sus, spre Câmpeni. Drumul este bun. După ce trecem de Scărişoara, înainte de a pătrunde în Albac, apar măreţe în faţa noastră, Cheile Arieşului sau Cheile Albacului cum li se mai spune. Pereţii de stâncă sunt impresionanţi. Oprim şi coborâm. În dreapta noastră curge frumos şi liniştit, râul Arieş, cel care le-a creat, erodând calcarele dolomitice şi dând naştere unui sector de chei foarte pitoresc, lung de aproximativ 4 kilometri.

Plecăm mai departe înspre Câmpeni, până la Barajul de la Mihoieşti, după care urmăm drumul asfaltat ce duce în comuna Avram Iancu, circa 20 kilometri, până în satul Nemeş.

La un moment dat, pe marginea drumului, vedem două indicatoare: unul pe dreapta – Dealul cu melci şi unul pe stânga, Cascada Pişoaia. Am coborât să vedem întâi melcii. De pe un panou informativ aflăm că aceste cochilii datează de mai bine de 70 de milioane de ani, pe când, tot ce e acum pământ, era o mare caldă şi bogată în vieţuitoare, ale căror urme mai pot fi zărite şi astăzi: Marea Tethys! „Dealul cu melci este unul dintre cele mai spectaculoase puncte fosiliere din Transilvania. Din punct de vedere geologic, reprezintă un conglomerat de gresii şi marne în care au fost încrustate zeci de specii de moluşte, zona fiind declarată rezervaţie naturală datorită valorii sale ştiinţifice reprezentată de sedimentele Cretacicului superior, formate în fundul stâncos al mării. Din cauza presiunii şi a acţiunii timpului, în milioane de ani, bancuri imense de melci s-au pietrificat, rezultând rezervaţia din prezent. ” Zona protejată are suprafaţa de 0,6 ha.

Să vă spun drept, eu nu am văzut din prima aceste urme de cochilii. Erau chiar lângă şosea şi dacă nu te uiţi foarte, foarte atent, chiar nu le vezi!

Noi mai întâi ne-am plimbat pe acolo, am găsit o potecă şi ne-am dus în spate, am urcat un pic, crezând că o să vedem ditamai dealul sau …. ştiu şi eu … ceva mai mare … Ne întoarcem şi, uitându-ne mai atent, chiar acolo unde era panoul, vedem cochiliile …. Wooow, ce multe erau!! Erau cimentate pe stâncă şi aveau forme şi mărimi diferite. Foarte frumoase!!!

Chiar m-a impresionat locul, deşi nu era spectaculos!

Peste drum de acest deal, vedem o cochetă pensiune care-i poartă numele: Dealul cu melci. În imediata apropiere a acesteia, am parcat (tot 5 lei, ca peste tot!) şi am plecat la drum; orientându-ne după indicator s-ar părea că nu aveam de mers decât vreo 10 minute.

Până în prezent, cea mai uşor accesibilă cascadă!

Parcurgem un drum scurt dar de o frumuseţe deosebită: copaci semeţi şi umbroşi, multe floricele, iarbă de un verde crud, căsuţe rupte parcă din poveşti şi aruncate ici şi colo. Este o linişte deplină. Timpul parcă s-a oprit în loc. Încercăm să prindem cât mai multe cadre. Cu cât înaintăm mai mult, auzim zgomotul şi după măsura intensităţii ne dăm seama că ne apropiem de cascadă.

Nu apare brusc în faţa noastră, ca celelalte cascade. Mai întâi vedem nişte mici căscăduţe, apoi trecem un podeţ şi... wooow!!! spectacolul este măreţ!

Este superbăăăăăă!!! Un loc de o frumuseţe sălbatică! O cădere impresionantă de apă de peste 18 metri înălţime pe un abrupt stâncos, având o deschidere la bază a firului de apă de 25 metri. E tare, tare frumoasă!!! Efectiv suntem paralizaţi de neobişnuita sa frumuseţe şi dimensiune. M-am dus întâi în partea dreaptă a ei, ca să pot de acolo s-o cuprind cu vederea în totalitate şi... nu mai conteneam minunându-mă. Căderea de apă zvâcneşte şi se prelinge pe un perete vertical de calcar şi care este acoperit pe alocuri cu muşchi de un verde crud, desenând pe buza prăpastiei un voal frumos de apă care curge printre stânci.

Apoi, am început să urc către ea. Am escaladat cei trei bolovani gigantici aflaţi la baza ei şi abia când am ajuns mai aproape de ea, în partea stângă, jos, am văzut adevăratul spectacol: o întreagă paletă de culori îmi desfăta privirea. E greu să descrii în cuvinte imaginea! Stropii de apă îmi răcoreau faţa, vrând parcă să mă trezească la realitate! Nu, nu visam, totul era aievea!!! Combinaţia dintre perdeaua de apă şi peretele vertical, este fantastică!!! Apa care se scurge formează un pârâiaş care dă naştere, la rândul lui unor mici căscăduţe, care se întind pe o suprafaţă de aproximativ 100 metri. Muşchiul de pe marginea pârâului, în contact cu apa calcaroasă, a format de-a lungul timpului un material solid, numit tuf calcaros. Astfel, calcarul se depune şi pe frunze, iar rezultatul este şi mai spectaculos.

Am văzut multe poze cu această cascadă, însă realitatea depăşeşte virtualul. Cât de generoasă este natura cu noi!

Legenda spune că aici la Cascada Pişoaia se poate îndeplini o dorinţă arzătoate a fetelor singure, aceea de a se mărita. Fetele nemăritate veneau la cascadă, într-o anumită zi din an, dar numai atunci, după lăsarea întunericului, susurul cascadei le şoptea numele ursitului.

Cascada de la Vidra, cum i se mai spune după numele localităţii, se găseşte într-o rezervaţie peisagistică întinsă pe două hectare şi jumătate. Prin partea dreaptă a cascadei este un traseu, neamenajat însă, care duce deasupra cascadei, de unde bănuiesc că este o privelişte şi mai frumoasă.

Cred că fiecare anotimp oferă cascadei frumuseţea specifică lui, dar eu tare mi-aş dori s-o pot vizita iarna şi s-o găsesc îngheţată.

Tot în partea dreaptă zărim un panou pe care scrie: plăcinte moţeşti. Urcăm scările să vedem ce este acolo şi ne oprim la un foişor drăguţ să ne tragem sufletul. Descoperim că este vorba despre Cabana Cascada – o cabană micuţă şi cochetă, cu o bucătărie şi câteva camere, care putea fi închiriată şi în totalitate. Nu am obţinut informaţii şi despre preţuri dar... aviz amatorilor!

Cabana are o privelişte superbă asupra cascadei. Am stat acolo mult şi bine. Nu ne mai săturam privind peisajul din jur, ireal de frumos!

Într-o zi toridă de vară, ce poate fi mai plăcut decât să stai aici, într-o oază de răcoare şi de o frumuseţe atât de rară...

În final, vreau să adresez un îndemn tuturor de a călători la munte, munte care nu e doar o destinaţie, ci şi un mod de viaţă şi o stare de spirit. Pe poteci de munte, la aer curat, vă încărcaţi cu energie cât pentru o săptămână întreagă. Ca să nu mai vorbim de cât de bine ne face mişcarea după ore în şir state în faţa calculatorului sau la maşină. Şi, în plus de asta, avem o ţară tare frumoasă şi e păcat să nu o descoperim pe toată.

Vasile Andru, un fost prozator, teoretician şi eseist român, spune că „templul coboară cerul spre om, muntele îl urcă pe om spre cer”.

Rămâneţi aproape!

Povestea continuă!

Webmaster, rog inserare youtu.be/VNcfRhp20S0 Mulţumesc!

---

VIZUALIZĂRI: 2633 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI