Aiud - un orășel interesant dar (încă) nu turistic

TIPĂREȘTE

În reviewul dedicat Teiușului vezi impresii afirmam că „orașele mici au și ele farmecˮ, opinie întărită și de vizita făcută la Aiud în cursul mini-sejurului petrecut în zonă, mai precis în satul Rimetea vezi impresii.

Aiud (în maghiară Enyed, Nagyenyed, în germană Strassburg am Mieresch) își trage numele de la cel al Sfântului Egidius (Saint Gilles în franceză, în italiană Sant'Egidio iar în maghiară Szent Egyed), născut în Grecia dar trăitor în cea mai mare parte a vieții ca abate în regiunea Provence din sudul Franței. Orașul este așezat pe malul drept al Mureșului, fiind străbătut de un afluent al acestuia, râul Aiud, într-un culoar depresionar încadrat de Câmpia Transilvaniei, Munții Apuseni și Podișul Târnavelor.

E o localitate veche, pe teritoriul său aflându-se în antichitate așezarea romană Brucla. Prima atestare documentară datează din 1293, într-un act emis de regele Ladislau IV al Ungariei, când populația era alcătuită în majoritate din sași. Odată cu Reforma și îmbrățișarea doctrinelor ei religioase de către de o mare parte a locuitorilor, orașul s-a maghiarizat și a devenit cel mai activ centru cultural și de învățământ al calvinismului în Transilvania. Istoria sa medievală, ca burg aflat la întretăierea unor importante căi comerciale, se confundă cu cea a Transilvaniei – un trecut marcat de suișuri și coborâșuri și presărat cu nenumărate confruntări sângeroase.

Astăzi, 75% din cei aproape 23.000 de locuitori ai săi sunt români, 15% de etnie maghiară, 4% rromi iar sașii au părăsit practic în totalitate Aiudul.

Prin Aiud am trecut, la fel ca prin Teiuș, de nenumărate ori, rulând pe E81 în drum spre Cluj, și la fel, nu am avut niciodată timp să-l vizitez. Din mașină vedeam cetatea și turnul impunător al bisericii calvine, dar pentru mine orașul se confunda cu penitenciarul de maximă siguranță, „cetatea morțiiˮ unde, între 1948-1964, o parte din elita intelectualității politice, culturale, religioase și avocățești din România a fost închisă și „reeducatăˮ, în încercarea de a stârpi opoziția anticomunistă. Radu Gyr, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Petre Țuțea, părintele Dumitru Stăniloaie, părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu, părintele Dumitru Stăniloae, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Bartolomeu Anania, Nicolae Steinhard, părintele Arsenie Boca sunt numai câțiva dintre oamenii de mare valoare ai țării care au petrecut aici ani de detenție grea, îndurând cu demnitate și curaj foamea, bolile, frigul, torturile și mai ales umilințele la care au fost supuși.

Penitenciarul există și acum, pe strada Morii. E o clădire vopsită în galben, amplasată chiar lângă sediul judecătoriei și care, văzută din afară nu spune nimic. Și totuși, câte tragedii s-au consumat între zidurile sale, ce suferințe inimaginabile au trăit acei oameni!

În imediata apropiere a penitenciarului, pe strada Băilor, a fost ridicat în 1998 un lăcaș de cult în stil modern - Biserica greco-catolică Înălțarea Sfintei Cruci, sfințită în mai 2017. Poziția nu a fost aleasă întâmplător: s-a dorit a se face o reparație morală pentru nedreptatea din 1948, când Biserica greco-catolică din România a fost desființată abuziv și mulți slujitori ai săi au fost aruncați în temnițe, inclusiv aici, în închisoarea din Aiud.

Totuși, mai mult decât penitenciarul sau biserica aceasta nouă, mai mult chiar decât cetatea medievală, ceea ce mă interesa pe mine se afla într-o cu totul altă parte a orașului, în sud-est, pe strada adecvat numită a Eroilor, în cimitirul Râpa Robilor, semnalizat cu mai multe indicatoare la intrarea în oraș dinspre Alba Iulia. Pe acest mic deal erau îngropați noaptea, în beznă totală și fără a li se pune cruci la cap, de multe ori în gropi comune :(( , deținuții decedați în penitenciarul din Aiud.

În 1992, la inițiativa Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, în buza prăpastiei a fost demarată construcția unui monument - Calvarul Aiudului, finalizat în 1999, un templu al durerii înalt de 18 m, lat de 6 și lung de 17, alcătuit din „șapte cruci îngemănate care simbolizează deopotrivă unitatea în suferinţă pe care au avut-o mucenicii, cât şi cele 7 taine ale Bisericii, în timp ce crucea cea mare de deasupra reprezintă „crucea neamului” pe care ei au dus-o în spateˮ, după cum stă specificat în hrisovul de sfințire, ritual îndeplinit în anul 2000 de IPS Bartolomeu, el însuși întemnițat în anii ʼ50 în penitenciarul din Aiud.

În 2004, în capătul dinspre strada Axente Sever al râpei a început și construcția unui lăcaș de cult – Schitul Aiud, cu hramul Înălțarea Sfintei Cruci, în care să fie pomeniți toți martirii neamului românesc. Clădirea albă cu cupolă, înconjurată simbolic de cruci din lemn, este de o mare simplitate și pare deocamdată neterminată. Înăuntru nu am putut intra, fiind închisă, însă exteriorul e suficient de edificator pentru semnificația tulburătoare și profundă pe care o transmite.

După aceste momente încărcate de emoție, sosise momentul să ne îndreptăm către centrul orașului, mai precis spre Piața și strada Cuza Vodă, unde sunt concentrate cele mai multe obiective de interes din Aiud.

Prima oprire am făcut-o la Primărie, o clădire în stilul eclectic specific începutului de secol al XX-lea, cu o fațadă frumos decorată. Speram să găsesc înăuntru un centru de informații turistice, dar nici vorbă. :( La biroul de relații cu publicul am dat totuși peste o doamnă foarte amabilă care mi-a oferit o hartă a orașului ce cuprindea și o listă, în limbile română, maghiară și engleză, a celor mai importante monumente și atracții din Aiud și împrejurimi. La fel ca în Teiuș, nici în Aiud nu există panouri și indicatoare care să te îndrume către obiective. Făcând comparație cu Rimetea, un sat la urma urmei, dar plin de afișaje cu explicații extrem de utile, n-am putut decât să trag (din nou!) concluzia că „omul sfințește loculˮ.

În fine, trecând peste asta, chiar vizavi de primărie se află Cetatea. La intrare am descoperit un panou din care am aflat despre Proiectul Regio „Cavaler în țara meaˮ, derulat între 2011-2013 în scopul promovării și mediatizării cetăților medievale din mai multe județe ale țării, printre care și Alba. Presupun că fusese amplasat acolo pentru a atrage atenția că Cetatea din Aiud fusese și ea înscrisă în proiect. Numai că de restaurat, nu fuseseră restaurate decât turnurile și zidurile. Doamna de la primărie îmi spusese că e mare lucru că au reușit să salubrizeze zona… Cetatea se putea totuși vizita, fără a plăti nicio taxă, ceea ce am și făcut, pătrunzând printr-un gang în curtea peticită cu smocuri de iarbă unde nu am găsit decât o tânără ce își plimba în cărucior copilul.

Și totuși este vorba de una dintre cele mai vechi cetăți urbane din Transilvania, fiind construită sub forma unui poligon cu laturi neregulate în două faze: prima, în secolul al XIV-lea, a constat din ridicarea unei biserici fortificate, cu ziduri extinse în a doua fază din secolele XV-XVI. Deși ocupă o suprafață modestă, zidurile sunt extrem de groase și întărite de cele opt turnuri de care se îngrijeau breslele din oraș: măcelari, croitori, cizmari, blănari, dogari, olari, frânghieri și fierari, plus turnul porții, prin care se intra după trecerea pe podul de peste șanțul cu apă.

Cea mai impunătoare construcție din incintă este Biserica reformată calvină, tip hală, cu trei nave, construită la sfârșitul secolului al XV-lea în stil gotic târziu, cu un turn-clopotniță de 64 m înălțime, un soi de simbol al orașului vizibil de la mare distanță, inclusiv de pe șosea. Lângă aceasta se află un lăcaș mai mic, Biserica evanghelică-luterană, ridicată pe locul unei capele datând din secolul al XIV-lea.

În afară de aceste două edificii, cetatea mai cuprinde două clădiri parohiale, un oficiu parohial, Casa Clopotarului și Castelul Bethlen, cunoscut și ca Palatul Princiar sau Casa Nobililor, datând de la finele veacului al XV-lea, care înglobează turnul porții și adăpostește Muzeul de istorie al orașului. Și acesta era închis, la fel ca cele două biserici.

Și dacă tot am amintit de Gabriel (Gábor) Bethlen (cca. 1580-1629), principe al Transilvaniei între 1613-1629 și proprietar al palatului, de numele său este legată istoria tumultoasă a uneia dintre cele mi vechi instituții de învățământ superior din Transilvania, situată vizavi de cetate: Colegiul Național Bethlen Gábor. Principele, o minte luminată, a înființat această academie la Alba Iulia în 1622. După invazia turco-tătară din 1658 sediul a fost mutat la Cluj iar în 1662 la Aiud. În 1704 orașul și colegiul au fost devastate de armatele austriece iar în 1849 istoria s-a repetat. În prezent, aici funcționează unul dintre cele mai prestigioase licee în limba maghiară din țară. Clădirile sale actuale datează din diverse perioade, începând de la finele secolului al XVIII-lea. De altfel, în 1796 aici a fost înființat primul Muzeu de științe ale naturii din țară.

Totuși nu către el ne-am îndreptat noi atenția, ci către un obiectiv de cu totul altă factură ;) : crama Plebanos, ce funcționează la subsolul clădirii colegiului, pe latura dinspre Piața Cuza Vodă, de unde soțul meu cel drag și scump a achiziționat niște sticle din „Vinul călugăruluiˮ (10 lei litrul).

Cum vă spuneam, Piața Cuza Vodă găzduiește cele mai importante monumente din Aiud, și unul dintre acestea este Biserica romano-catolică cu hramul Sfânta Elisabeta a Ungariei. A fost construită în stil baroc între 1745-1761 de călugării minoriți stabiliți în Aiud începând din 1727 și este un edificiu sobru, cu turn supraînălțat în 1896, vitralii executate de meșterii italieni în secolul al XX-lea iar pe fațadă statuile sfinților Laszló și István.

În capătul opus al străzii Cuza Vodă se înalță Catedrala ortodoxă cu hramul Sfinții Trei Ierarhi, construită între 1927-1949 în stil bizantin, cu plan în formă de cruce, după modelul celebrei Sfânta Sofia din Istanbul.

În spatele său, pe strada Ion Creangă, în capătul unor trepte, îmi atrage atenția o clădire interesantă, cu influențe venețiene. Este Colegiul Tehnic. Proiectată de un cunoscut arhitect maghiar, ridicată între 1885-1887 și masiv extinsă între 1898-1901, construcția a adăpostit inițial sediul Prefecturii Alba de Jos, între 1919-1967 a fost transformată în cazarmă militară iar din 1967 funcționează ca unitate de învățământ.

Am lăsat intenționat la urmă „marea descoperireˮ :) din ziua aceea, mica bijuterie din localitatea Sâncrai, parte componentă a municipiului Aiud. Este vorba de Centrul Cultural Castel Sâncrai, la care se ajunge ieșind din Aiud pe direcția Ciumbrud (DJ 107E), de unde se cotește la dreapta pe DJ 142L, Sâncrai fiind primul sat de după Ciumbrud.

Zona e cunoscută în principal pentru realizările în domeniul viticol, vinul de Ciumbrud, obținut în podgorii nu foarte întinse, fiind apreciat, printre alții, și de către domnitorul Mihai Viteazul ;) . Dar nu despre vin vreau să vă vorbesc, ci despre… trandafiri. Nu am știut, dar am aflat cu ocazia acestei excursii, că pe Valea Mureșului cultivarea trandafirilor e o ocupație ce datează de pe la începutul secolului al XX-lea. De ce trandafiri și de ce aici, n-aș ști să vă spun, pentru că nu mă pricep. Pot doar să bănuiesc că solul e propice, dar sigur la mijloc sunt și alte „secreteˮ.

În fine, cert este că străbătând scurtele distanțe (câțiva kilometri) care despart Aiudul de Ciumbrud și pe acesta din urmă de Sâncrai, pe marginea șoselei veți vedea covoare muticolore de trandafiri. Din câte am citit, se cultivă atât trandafiri pentru florării, dulceață și parfum, cât și material săditor, adică butași, producțiile fiind în mare parte exportate.

Care e legătura dintre trandafiri și un centru cultural? Aveți puțintică răbdare… :)

Povestea începe în anul 2011, când Consiliul Judeţean Alba a obținut o finanţare europeană pentru un proiect horticol de economie socială, și anume pentru cultivarea trandafirilor. Era nevoie nu numai de teren pentru cultivarea florilor, dar şi de un sediu, și s-a optat pentru o aripă din vechiul și dărăpănatul castel de la Sâncrai. Inițial a fost amenajat un spaţiu de birouri de numai 84 mp și a fost reparat acoperișul, după care consilierii județeni au decis să finanțeze reabilitarea întregii clădiri. Restaurarea a costat în total 4,2 milioane de lei, din care 25% au fost suportate din fonduri europene. Situată pe malul Mureșului, la ieșirea din localitate și nesemnalizată în niciun fel (de ce m-aș mira? :-?? ), clădirea m-a uimit prin eleganța arhitectonică și detaliile ornamentale elaborate.

Construcţia castelului, proprietatea familiilor nobiliare maghiare Kemeny și mai apoi Banffy, a demarat în primii ani ai secolului al XIX-lea, fiind finalizată în 1805. Era un loc mai „discretˮ, unde notabilitățile locale și invitații lor participau la petreceri și țineau baluri, inclusiv cu ocazia unor vânători organizate pe domeniu. Între 1947-1997 a fost folosit ca centru pentru asistența socială a copiilor cu dizabilități, pentru ca până în 2011 să fie abandonat.

Inițial stilul arhitectonic a fost renascentist, extinderile aducând elemente baroce, neoclasice și Art Nouveau, așa după cum se specifică în proiectul de restaurare: „Castelul este construit pe un plan după model renascentist, simetric perfect faţă de axa de acces, iar faţadele castelului denotă stilul baroc târziu, amestecat cu elemente de Art Nouveau şi clasicism eclectic. Întreaga alură a castelului este eclectică prin abundenţa decoraţiei şi eterogenitatea volumelor ce diferă ca formă, dimensiuni, poziţie şi importanţă“.

Chiar și ca nespecialist îți dai imediat seama de grija cu care au fost executate lucrările de restaurare, de atenția acordată elementelor ce dau conacului un aer de autenticitate. Am dat ocol clădirii și am admirat turnul octogonal cu parapet din fier forjat, porticele, frontoanele baroce, scările din marmură, îmbinarea pietrelor la baza edificiului. Prin geam am aruncat și o privire înăuntru la mobilierul de epocă ce pare din lemn masiv și am încercat să fac câteva fotografii, care însă nu au ieșit bine.

În interior se pare că lucrările de amenajare au fost în mare parte terminate, mai rămâne acum să fie curățat, asanat și aranjat domeniul de câteva hectare ce se întinde pe latura nordică până spre lunca Mureșului, cu vederi frumoase spre râu. În Centrul Cultural se intenționează a se organiaza evenimente culturale și de divertisment de mare amploare, cu participarea a până 5.000 de persoane: festivaluri, concursuri, seminarii, expoziţii temporare sau permanente, activităţi de promovare a turismului cultural. Deocamdată imobilul nu a fost inclus în circuitul turistic și interiorul nu se poate vizita, dar am certitudinea că bine administrat, acest centru va deveni un punct de reper important pe harta turistică a județului Alba și, de ce nu? , a țării.

Iată acum și două recomandări de restaurante din Aiud.

Prima se referă la Max Kebab, cafeneaua și fast food-ul aflat în Piața Cuza Vodă, gard în gard cu cetatea. Terasa umbrită, cu mese joase pentru cei ce nu doresc decât o cafea sau o băutură și cu o estradă înălțată pentru cei ce vor să ia masa, ne-a fost gazdă în ziua excursiei în Aiud și am apreciat mai mult decât pozitiv prețurile: o socată de 500 ml costa numai 6 lei iar espresso – 4 lei! Ieftină mi s-a părut și mâncarea, judecând după prețurile scrise cu creta pe tabla de la intrare, pe care am uitat să o fotografiez.

A doua recomandare este Restaurantul La Dolce Vita, situat pe strada Bethlen Gábor numărul 2, practic tot în Piața Cuza Vodă, la o clădire distanță de primăria orașului. Aici am poposit pe la 18.30, hămesiți de foame după drumul de la București și vizitele în Teiuș și la Mănăstirea Râmeț. Nu e cine știe ce local cu dichis, dar am fost serviți prompt și mâncarea a fost rezonabilă. Pentru două ciorbe, o porție de piept de pui la grătar cu garnitură de cartofi prăjiți, una de fasole cu ciolan, o salată de murături și două sucuri am plătit 63 de lei. Pentru edificare, voi atașa câteva poze cu meniul.

După orele petrecute în Aiud și împrejurimi, concluzia pe care am tras-o este aceea că orașul nu-și valorifică potențialul turistic de care dispune. Când ai o cetate medievală compactă, ușor de bătut cu pasul și perfect situată în buricul târgului, nu e admis să nu reușești să o restaurezi după atâția ani. »:( De ce era închis Muzeul de istorie nu am înțeles, după cum nu-mi pot explica altfel decât prin crasa nepăsare a autorităților locale inexistența unui centru de informare turistică sau măcar a unor panouri și indicatoare care să îi îndrume pe vizitatori spre locurile de interes istoric. Care, slavă Domnului, nu lipsesc! Numai că pentru a le promova și a câștiga astfel reputație și – să nu ne ascundem după degete – bani din taxele de intrare, este nevoie de mult mai multă implicare…

---

VIZUALIZĂRI: 6763 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI