ZERMATT - O urbe liberă de poluare

TIPĂREȘTE

Prima excursie opțională din periplul nostru italiano-elvețiano-francez a fost la Zermatt. Prima localitate, din câte am vizitat, în care circulația vehiculelor cu motoare cu ardere internă este interzisă. Singurele vehicule admise sunt cele cu motoare electrice, sau trăsuri trase de cai, iar dacă, din nu știu ce motive, este necesar ca un vehicul cu motor pe benzină sau motorină trebuie să ajungă aici, plătește niște taxe enorme. Motivul acestei măsuri luate încă de pe la jumătatea sec. XX? Necesitatea de a păstra aerul cât mai pur și astfel să nu fie alterată priveliștea spre muntele simbol: Matterhorn. Și în afară de aerul curat este și o liniște desăvârșită.

Dar mai întâi câteva date despre localitate:

-amplasare: sud-vestul Confederației Helvetice, cantonul Valais, la granița cu Italia, la poalele muntelui cel mai iubit al Elveției – Matterhorn (4478 m);

-altitudine: 1608 m;

-acces: cu auto până la Täsch, de aici cu mijloace de transport cu motor electric (microbuze sau tren);

-stațiune turistică importantă a Elveției, statut datorat numărului mare de turiști, iubitori de drumeții montane dar și alpiniști ce vin să escaladeze vârful Matterhorn.

După un parcurs de cca. 220 km., de la hotel prin Aosta (trecând prin nu mai puțin de 12 tuneluri cu lungimi cuprinse între 500 și chiar 4200 m), apoi prin tunelul Grand-Saint-Bernard și Martigny, pe un drum spectaculos, excelent calitativ, plin de serpentine, ajungem la destinația noastră Täsch, locul unde coborâm din autocar pentru a lua microbuze electrice până la Zermatt. Distanța nu-i foarte mare, drumul durează cam 10 min. De la Täsch se poate ajunge și cu trenul electric Glacier express.

Dar mai înainte să spun câte ceva despre tunelul Grand-Saint-Bernard. Este una dintre căile de legătură dintre Italia și Elveția, din partea vestică a celor două țări, fluidă și sigură pentru traversarea magnificului peisaj alpin. Tunelul este dublat de o șosea care trece, aproape paralel cu acesta, prin pasul Saint Bernard, cota max. a acestei șosele fiind undeva la peste 2800 m. Tunelul are o lungime de 5798 m, fiind încadrat în partea italiană și în cea elvețiană de câte o porțiune de șosea acoperită, ferită de avalanșele de zăpadă sau de pietre, având fiecare 6000 m lungime. Intrarea în tunel din sud (din Italia) se face la altitudinea de 1875 m, ieșirea la nord, în Elveția, fiind la 1918 m.

Pe versantul sudic al tunelului trecem prin pitorești localități montane, precum Sain-Rhemy-en-Bosses, Saint-Oyen ș. a., care oferă turiștilor peisaje magnifice și numeroase atracții turistice.

Pasul Grand-Saint-Bernard este locul prin care în mai 1800 Napoleon Bonaparte își trece trupele, în cea de-a doua campanie din Italia, surprinzându-i pe austrieci, pe care îi învinge la Maregno. În timpul traversării Napoleon a pierdut mai mulți oameni și echipament decât în timpul bătăliei. La mică distanță de ieșirea din tunel, în partea elvețiană, se află un mic hotel, “Bivouac Napoleon”, având bar, restaurant și un bazar de unde pot fi cumpărate diverse suveniruri artizanale (jucării, magneți, căței Saint-Bernard din plus, ciocolată elvețiană și diverse alte atenții pentru rude și prieteni), un loc unde autocarul oprea de fiecare data când treceam pe acolo și unde se putea bea o cafea deosebită, botezată cafea Napoleon, având în compoziție, conform spuselor ghidului nostru, “jumătate cafea și trei sferturi coniac”.

Tot în această zonă, în munți, există o crescătorie de câini Saint-Bernard, în care s-a păstrat rasa pură a acestei specii. Imaginea câinelui cu butoiașul (cu coniac) la gât este o poveste pornită de la un tablou al unui pictor (scoțian sau englez) care, neavând succes cu tablourile lui cu câini, a avut inspirația să picteze la gâtul unui Saint-Bernard un butoiaș. Succesul a fost garantat și așa a rămas imaginea câinilor salvatori cu butoiașul (cu coniac) la gât. În fapt câinele are la gât o trusă de prim ajutor, necesară turistului găsit de câine.

Părăsim bivuacul și ajunși la Marttigny o luăm la dreapta urmând cursul râului Ron, trecem pe lângă Sion, apoi la Visp o luăm din nou la dreapta spre ținta călătoriei nostre: Zermatt.

Câteva lucruri aflate despre valea râului Ron vă voi povesti cu altă ocazie.

Parcăm la Täsch, și ne îmbarcăm în microbuze electrice pentru a ajunge la Zermatt, stațiune montană aflată la poalele muntelui simbol al Elveției, Matterhorn, renumit atât pentru forma sa (piramidă) cât și pentru faptul că a fost cucerit extrem de greu.

Consider că ar fi normal ca, înainte de a vă descrie orașul, clădirile, să spun câte ceva despre cele două echipe de alpiniști, adevărați eroi, care au cucerit muntele Matterhorn în 1865. Considerat ca fiind vârful cel mai greu de escaladat din Europa (vârful Mont Blanc fusese cucerit cu 100 ani mai înainte), cele două echipe, una formată din șapte alpiniști englezi, iar cea de-a doua din doi italieni, au abordat muntele pe trasee diferite. Englezii, conduși de Edward Whymper, atacă muntele pe versantul estic, cel mai dificil, motivat de faptul că pe celelalte trasee cunoscute, și încercate de alți alpiniști, dăduseră greș, dar după cum se spune “norocul îi ajută pe cei îndrăzneți” (“audaces fortuna iuvat”) , în timp ce italienii au escaladat pe unul dintre traseele cunoscute, ceea ce a făcut ca aceștia să ajungă în vârf la 3 zile distanță. Astfel englezii, prin Edward Whymper, cel ce a atins vârful pe 14 iulie, au fost cei ce au cucerit muntele. La coborâre, patru dintre englezi au murit.

Spre veșnică aducere aminte a acestor fapte, în caldarâmul străduței principale din Zermatt, în zona din fața hotelului “Grand Hotel Zermatterhof” sunt încastrate plăcuțe din aramă, pe care sunt gravate chipurile acestor temerari, numele, anii între care au trait. Pe peretele unui mic hotel din aceeași zonă, este așezată o placă cu efigia celui ce a urcat primul pe vârf, Edward Whymper.

Este un elogiu adus celor ce s-au avântat pe căi nestrăbătute, sau, așa după cum zice M. Gorki: “nebunia îndrăzneților, iată înțelepciunea vieții”.

Acum ceva despre micuța dar încântătoarea stațiune montană, cu clădiri ce etalează o simfonie de culori produsă de nenumăratele flori aflate la geamurile, balcoanele caselor sau pe stradă.

Încântător loc. Fără fum sau praf, fără claxoane sau motoare ambalate de-a surda, doar liniște, deranjată doar de un tropot de copite de cal sau de zumzetul permanent al vocilor turiștilor de toate națiile (așa de mulți asiatici încât la un moment dat am crezut că am greșit țara :)), ce umblă, parcă fără nici un țel, pe străduțele înguste și curățenie desăvârșită.

Chiar în centrul localității se află gara, iar la cca. 1 km. spre Täsch, este stația de unde se pot lua microbuzele electrice.

Clădirile, case, pensiuni sau hoteluri, nu foarte înalte (cam 4 etaje max.), sunt în general vechi, cu mult lemn, având un farmec aparte. Construcțiile mai noi nu fac notă discordantă cu cele vechi. La parterul acestora magazine, mai mici sau mai mari, de unde poți cumpăra cred că aproape orice (bănuiesc că acum se găseau și ceea ce nu a găsit Dumitru Dan, globe-trotterul român, la Paris – opinci), lucruri de calitate, la prețuri elvețiene. Ghidul nostru ne-a dat niște sfaturi privind cumpărăturile ce le putem face aici dar și de unde putem procura ceva cadouri cu prețuri mai convenabile.

Așa că ne-am cumpărat de aici, la prețuri mai mici ca în altă parte (cel puțin așa zicea ghidul) ciocolată elvețiană, în primul rând, d-aia bună adevărată de la mama ei, din care vă servesc, virtual, cu câte o bucățică (P24), mici atenții pentru nepoată, copii, prieteni. Ne-a încântat foarte tare un cățeluș Saint-Bernard din pluș (vezi P22), care repetă într-un mod tare haios, tot ceea ce spui și, desigur, nu am rezistat tentației de a-l cumpăra (nu pentru noi).

Apoi sunt nenumărate terase unde te poți odihni și unde poți savura în liniște o cafea sau bere, sau numai apă, sau poți mânca ceva, admirând superbul peisaj înconjurător.

Una dintre cele mai frumoase terase se află în fața elegantului hotel Grand Hotel Zermatterhof, un edificiu mai nou, modern. Peluza din fața acestuia, de un verde crud, pur, comparativ cu verdele de la șes, te îmbie la odihnă amintindu-ne că “mai avem nevoie și de iarbă”.

Tot aici, în fața hotelului este amplasată o altă construcție modernă, din sticlă și metal, ce nu face notă discordantă cu construcțiile din jur, de formă piramidală unde se află Matterhorn Museum. În fața ei un ansamblu sculptural reprezentând 8 marmote.

În zonă își au locul o mică biserică cu un turn înalt, ce seamănă parcă cu cel al bisericilor noastre din Maramureș și care parcă ar zice că și el este înalt nu numai vârfurile munților ce-l înconjoară. Iar lângă biserică este Primăria (Gemeindehaus), edificiu ridicat în anul 1900, cu ferestre tipic montane și cu multe flori. Pe trepte se află un tulnic elvețian din aramă, a cărui sunet adună de pe munți turmele de oi și capre, jumătate negre și jumătate albe (adică nu una alba, una neagră ci un animăluț care are lâna jumate alba, jumate neagră).

A fost o zi minunată, am văzut multe lucruri frumoase.

Pe drumul de întoarcere am mai făcut câteva fotografii munților.

Drumuri bune și excursii frumoase!

---

VIZUALIZĂRI: 5564 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI