Catedrala Episcopală Sfânta Vineri din Zalău – o perlă a ortodoxiei românești

TIPĂREȘTE

Zalău, capitala județului Sălaj. Am văzut orașul, ia să vedem: o dată, de două ori, chiar de trei ori! Și totuși, pot spune că nu-l cunosc mai deloc. Pentru că fiecare vizită a fost doar în trecere, popasuri nu mai lungi de două-trei ore, adică doar atât cât să dăm binețe și să răspundem invitației la o pălincă din partea unor respectabili colegi de breaslă. E drept că, în trecere fiind, străzile orașului nu m-au ademenit cu ipostaze edilitare greu de ignorat și nici cu invitații intempestive la evenimente culturale captivante. Nici cultura mea generală vis-a-vis de istoria acestui oraș nu era pe deplin conturată, așa încât, mărturisesc cu rușine, că Zalăul n-a fost trecut vreodată pe lista țintelor mele exclusiv turistice.

Ei bine, această viziune avea să mi se schimbe radical în vara acestui an, atunci când programul pelerinajului la care am luat parte, a inclus ca loc de popas și Catedrala Episcopală din Zalău.

Cum criteriul alegerii locațiilor destinate pelerinajului nostru a fost, așa cum am mai spus, prezența unor icoane și relicve sfinte considerate făcătoare de minuni, m-am așteptat ca și aici să descopăr o biserică cu istorie veche, adăpostind alte fragmente ale inestimabilului nostru patrimoniu spiritual. Așteptările mele n-au fost câtuși de puțin realiste, la fața locului descoperind o construcție a zilelor noastre, impozantă, unică prin arhitectură și încă în curs de finalizare, un sălaș al Domnului care nu găzduiește relicve făcătoare de minuni spirituale, ci o comoară cu mult mai pământească: o colecție impresionantă de picturi cu adevărat dumnezeiești, care după umila mea părere, fac din această catedrală una dintre cele mai frumoase din țară.

Dar, să încep cu... începutul! Catedrala Episcopală ”Sfânta Vineri” din Zalău are hramul ”Înălțarea Domnului”, motiv pentru care mai este cunoscută și sub această denumire. În fapt, este un ansamblu arhitectural complex, de proporții monumentale, care cuprinde catedrala propriu-zisă, obeliscul eroilor și spații muzeale multiple.

A fost proiectat de arhitecții Doina si Mircea Nejur, iar construcția a debutat în anul 2000, la inițiativa inimosului paroh, preotul Ioan Ghiurco, cel de care istoria va lega pe drept, ctitoria lăcașului. Părintele Ioan Ghiurco, venerabil slujitor al ortodoxiei românești pe aceste meleaguri vitregite secole la rând de libertatea credinței străbune, s-a dedicat întru-totul grandiosului proiect de edificare a catedralei, având în cuget, așa după cum singur mărturisea, câteva aspirații săpate adânc în suflet și devenite imperative ale existenței sale ca slujitor al lui Dumnezeu și al neamului.

Prima a fost conștiința faptului că Revoluția din 1989 a deschis porțile unei trăiri spirituale autentice, a cărei mărturie nu poate sta decât un Sfânt lăcaș al Domnului. Se cuvenea ca o dată cu eliberarea din robie, asemenea poporului lui Moise, să se răspundă dorinței Creatorului: ”Să-mi faci locaș Sfânt şi voi locui în mijlocul lor” (Vechiul Testament, Ieşire 25,8). Iar credincioșii ortodocși din Zalău chiar aveau nevoie de o biserică a lor, mai ales în situația iminentei restituiri catre comunitatea greco-catolica, a Bisericii Adormirea Maicii Domnului, care funcționa la sfârșitul secolului trecut cu rang de Catedrală Ortodoxă (se cuvine a fi spus că situația juridică a acestei biserici nu a fost nici până azi definitivată, ea făcând încă subiectul unor dispute între ortodocși (ca cei ce au administrat-o vreme de mai bine de jumătate de secol) și greco-catolici (ca adevărații ctitori în perioada 1930-1934). Faptul că numărul credincioșilor greco-catolici din Zalău s-a împuținat semnificativ, pe măsura extinderii cultului ortodox, a îndreptățit autoritățile să păstreze profilul ortodox al bisericii, singura concesie către minoritatea greco-catolică fiind aceea de a se sluji în limba greacă.

Iată cum descria într-un interviu părintele Ioan Ghiurco rațiunea înălțării sfintei Catedrale de la Zalău: ” …din dragoste de Dumnezeu, din speranța înrădăcinării şi a trăirii în pace, la locul nostru, pornit-am şi noi în Zalău lucrarea construirii unui locaş Sfânt – Catedrala Sfânta Vineri, spre mărirea Lui Dumnezeu şi modelarea sufletelor umilite, robite, strivite şi mutilate de regimul comunist – ateu, pentru ca oamenii să nu mai fie neliniștiți şi cei necredincioşi să nu-i mai strâmtoreze, Dumnezeu să locuiască între noi şi să devină o realitate de zi cu zi a vieţii noastre, iar fructele amare ale vreunei dictaturi, fie de dreapta, fie de stânga, să nu se mai cultive niciodată pe acest pământ purificat prin sânge. Iar acum, călătorul care vine în Zalău, vede pe versantul stâng al Vaii Zalăului, pe partea superioară, un măreţ edificiu ce se înalţă ca o vaşnică cetate spirituală: Așezământul Bisericesc Cultural-Spiritual “SFÂNTA VINERE”.

Exact așa ne-a părut și nouă silueta Catedralei Episcopale din Zalău, în timp ce ne îndreptam către ea, urcând colina ce foarte inspirat a fost aleasă ca amplasament al impozantei construcții, punând-o astfel în completă valoare. Drumul trece prin vecinătatea unui magazin Kaufland, urcă la nivelul cel mai de sus al dealului și înconjoară vastul perimetru al așezământului, înconjurat de un gard din beton și fier forjat, intrarea fiind undeva spre stânga direcției de urcare.

Încă de la prima privire imaginea catedralei ni se pare ieșită din tiparul tradiționalelor biserici românești: prin dimensiuni , catedrala depășește oricare construcție similară de pe la noi (am aflat că s-a dorit să se păstreze la scară redusă la jumătate proporțiile celei mai mari catedrale ortodoxe din lume, Sfânta Sofia din Istambul, adică lățimea=lungimea=înălțimea=36 metri). Ca finisaj exterior, catedrala este încă departe de a fi terminată. Dar această constatare nu ne obturează câtuși de puțin impresia de măreție și monumentalitate care ne-a cucerit încă de la prima vedere.

Trei turle mai mici și o imensă cupolă centrală completează aerul maiestuos al întregii construcții, lucru ce poți să-l evaluezi cu obiectivitate doar privind din lateral, căci din față, Obeliscul eroilor, înalt de 50 m, domină și captează întreaga imagine. Poate nu s-a dorit lucrul acesta, dar cert este că fără să vrem ochii ne sunt vrăjiți nu de biserică în complexitatea ei, ci de acest monument unic. Și nu pentru că arhitectura lui ar fi una fără egal, nici pentru înălțimea excesivă care iese din decor, ci mai ales pentru asocierea rar întâlnită într-un complex religios, a cultului eroilor cu cel al spiritualității.

O alee generoasă străbate grădina ce înconjoară așezământul și ne conduce până spre intrare. De-a lungul aleii, trandafiri de toate culorile par a ne spune ”Bine ați venit!”, iar o cruce cu o placă memorială ne induce în eroare prin inscripția postată. Oprindu-ne în fața ei, cu toții am crezut că ”Ridicat pe cheltuielile credincioasei Gorgan Floare în memoria părinților Lazăr și Terezia…” înseamnă că acesta este numele ctitorului sfântului lăcaș. Am rămas cu gurile căscate, întrebându-ne ce funcție, ce avere, ce vârstă o fi avut această femeie, încât și-a permis să ridice pe cheltuiala ei o astfel de biserică. Mai târziu am aflat că respectiva persoană nu era decât una dintre mulții susținători financiari ai bugetului de investiții alocat edificării catedralei: peste 150 miliarde lei, bani veniți în primul rând de la enoriași, din sponsorizările societăților comerciale, dar și de la Secretariatul de Stat pentru Culte, Consiliul Județean Sălaj și Primăria Zalău.

Intrarea în sfântul locaș se face pe sub arcul Obeliscului eroilor. Ne oprim câteva momente în fața intrării, înălțând privirile spre cer, acolo unde se îmbrățișează cele două brațe ale obeliscului, placat (din păcate) cu plăci ceramice lucitoare de culoare gri. În raport cu arhitectura de ansamblu a catedralei, acest finisaj nu mi s-a părut inspirat, dar probabil a fost soluția cea mai convenabilă din punct de vedere al costurilor.

Porticul obeliscului adăpostește în partea superioară un clopot confecționat din 3000 kg de bronz. Se spune că în trupul lui au fost încrustate cuvintele-cheie perpetuate prin tradiție, care definesc menirea oricărui clopot bisericesc: “DEUM LAUDO, VIVOS HOMINES VOCO, MORTUOS PLANGO, FULGURA FRANGO”. Cu alte cuvinte, sunetul clopotului este o laudă eternă adusă lui Dumnezeu, o chemare la rugăciune pentru cei vii, o jeluire a celor morți, o implorare a milei cerești și a ajutorului dumnezeiesc pentru înfrângerea furtunilor văzduhului, ca și a celor sufletești.

Mai jos, sub același arc se află un ceas, nefuncțional la data vizitei noastre, din arhitectura căruia am reținut asocierea fiecărei jumătăți de oră cu portretul unuia dintre cei 24 Apostoli și Sfinți imortalizați pe marginea cadranului. Sub ceas, un tricolor pictat fluturând afișează mesajul primordial al obeliscului: Slavă eroilor români! , iar mai jos, o impresionantă pictură în frescă, conturată pe fond auriu, ne evocă hramul bisericii – Înălțarea Domnului, marea sărbătoare creștină care la noi se suprapune cu Ziua Eroilor.

Intrarea de la baza monumentului eroilor este punct de pornire către mai multe direcții. Unul duce în subsol, acolo unde este în curs de amenajare muzeul așezământului. Din discuțiile cu alți enoriași, am aflat că biserica dispune de inestimabile valori culturale și spirituale, cărți vechi, documente istorice, icoane și alte obiecte de cult, înscrise în Patrimoniul Cultural Național. Prin înființarea Muzeului, se dorește nu numai expunerea și valorificarea către public a acestei moșteniri culturale, ci și crearea condițiilor firești și necesare pentru conservarea și păstrarea lor un timp cât mai îndelungat. Se înțelege că n-am avut privilegiul de a vizita muzeul, dat fiind stadiul încă nefinalizat al lucrărilor de amenajare.

Dar pentru că nici măcar nu venisem acolo în calitate de turiști obișnuiți, ci doar ca pelerini, adevărata noastră țintă a fost naosul bisericii, adică locul de închinăciune. Și totuși, în ciuda acestui țel asumat în mod conștient, intrarea în naos a fost pentru mine la fel de copleșitoare ca descoperirea Bazilicii Sf. Petru din Vatican. Nu, nu exagerez cu nimic și n-am încercat această senzație de încântare supremă pentru că am asimilat acel spațiu cu spiritualitatea dusă la extrem, ci pur și simplu, pentru că interiorul bisericii era atât de desăvârșit și atât de frumos, încât, fără să vreau, am uitat de duhul lui Dumnezeu care sălășuia acolo și, amânând ritualul închinării, m-am dedicat într-o primă instanță contemplării acelei zidiri pământești, cu totul ieșită din comun.

Catedrala are planul de cruce greaca cu laturi egale, circumscrisă unui spațiu care înglobează pronaosul, naosul cu două abside si altarul. Peste naos a fost turnată o cupolă monumentală, înconjurată la bază de 16 ferestre mici, prin care pătrunde din plin lumina diurnă. Această arhitectură se repetă și la nivelul superior al absidelor, dar și în fundalul altarului, astfel încât ritualul slujbelor să fie posibil chiar și numai sub lumină naturală. E o arhitectură modernă, dar și funcțională, pe care nu-mi amintesc s-o fi întâlnit prin alte lăcașuri bișericești de pe la noi.

Potrivit unei ”mode” importate de pe la catolici, dar și de pe la frații noștri întru credința ortodoxă, grecii, in naos și-au găsit locul și mai multe rânduri de scaune pentru enoriași, care se alătură nelipsitelor jilțuri arhierești tradiționale. O soluție de altfel binevenită pentru cei cărora sănătatea, sau doar oboseala, nu le permite să asiste la slujbe numai în picioare.

Două elemente de mobilier atrag cu deosebire atenția. Unul este un policandru de dimensiuni monumentale (diametrul de bază- 4 metri, înălțime- 7 metri, greutate- 1789 kg), realizat ca unicat de cunoscuta firmă greacă “SKIADOPOULOS BROS INC.” din Atena. Imensul candelabru, suspendat sub cupola centrală, este capabil cu cele 360 de becuri ale sale să asigure iluminarea întregului interior. Celălalt impresionant element de mobilier este iconostasul din stejar lăcuit și încrustat cu motive populare românești, lucrare a meșterului Mircea Vasile din Sighetu Marmației. Dovedindu-se încă o dată o veritabilă catedrală a eroilor, iconostasul cu pricina pune în valoare figuri proeminente ale istoriei românilor, portretele sculptate în basorelief ale lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Corneliu Coposu, Simion Bărnuțiu, ș. a., care împodobesc casetele din zona inferioară a catapetesmei.

Dar ceea ce m-a fascinat și mi-a captat cel mai mult interesul, a fost pictura interioară. M-am identificat atât de mult cu maniera pictorială în care au fost decorați pereții catedralei, încât am zăbovit minute bune, trecând în revistă fiecare temă a Sfintei Evanghelii, așa cum a fost transpusă în frescă de imaginația și penelul autorului. Nu am cuvinte să descriu bogăția de culori și de personaje care dau viață interiorului catedralei. Trei sunt culorile care predomină și acelea, din întâmplare sau nu, sunt culorile tricolorului nostru (roșu, albastru și auriu), aceleași cu culorile mele preferate. Pe de altă parte, fără a-și pierde sacralitatea, estetica picturii este una deosebită, ea nu reproduce stilul sobru și rigid al picturii de biserici tradiționale, ci ne înfățișează personaje grațioase, în plină mișcare, cu chipuri frumoase și senine, chiar și în scenele tragice. Privindu-le, descoperim plăcerea de a fi părtași noi înșine la periplul pământesc al Mântuitorului și nu cu povara deznodământului fatal de care suntem conștienți, ci cu exaltarea că jertfa lui Hristos a deschis pentru noi calea spre nemurire.

Am întrebat pe cineva din biserică, un presupus localnic, cine este autorul acelor picturi divine. Omul nu-i știa numele, dar știa că este un român stabilit prin America. Abia la întoarcerea acasă, răsfoind paginile de Internet, am putut obține informații despre cel ce semnează, sper pentru eternitate, pictura Catedralei din Zalău. Este vorba de maestrul Petru Botezatu, un român ce se consideră ” cetățean al lumii ”, pentru că viața și destinul său s-au identificat în egală măsură cu România, Canada, Statele Unite, dar și cu alte țări. Despre biografia sa, o poveste fascinantă a omului ce a reușit să se ridice de la condiția de condamnat, la aceea de personalitate cu renume și recunoaștere internațională, puteți citi aici: icoane.com.ro/index.htm, iar un interviu deosebit de interesant cu domnia sa îl puteți savura aici confluente.ro/Maestrul_si ... _botezatu_.html

"M-am întors după căderea comunismului care mi-a schingiuit și ultragiat tinerețea, ca să încerc să restitui țării mele, poporului român, darul cel mai de preț de care este capabil un artist, și anume, creația sa, în deplina sa originalitate, sinceritate si inventivitate posibile. ” spunea într-un interviu Petru Botezatu. Și a reușit! Ceea ce și-a propus maestrul …. ”In viziunea mea de artist aparținând acum secolului al XXI- lea, frumusețea canonică seculară a picturii Bizantine tradiționale, practicate în majoritatea bisericilor noastre, se desparte de preceptele înguste ale monahismului balcanic, transubstanțializându-se într-o pictură a luminii apoteotice - expresie a iubirii lui Dumnezeu si a vieții veșnice. Pictura mea emană speranță, împăcare si încredere in puterea divină de a rezolva pentru noi mistuitoarea dilemă umană a temporalității noastre fizice” a devenit realitate și ni se etalează astăzi cu nesfârșită generozitate în Catedrala din Zalău. Nu e singurul loc în care maestrul a îngemănat geniul său creator cu inspirația venită prin harul lui Dumnezeu, dar și cu tradiția, cu sufletul românului însetat de frumusețe, dreptate și speranță. La noi în țară, Petru Botezatu a mai pictat și Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Zalău, Biserica parohiei Mihai Viteazul din Turda, Capela Mănăstirii Neamț, Biserica parohiei Ieud Maramureș și Capela Seminarului Teologic Cluj. Sunt locuri pe care merită să le vizitați dacă vă aflați în apropiere, fie și numai pentru a admira minunata pictură sacră a maestrului Petru Botezatu.

În fine, după firescul ceremonial al închinării la sfintele icoane, ne-am retras spre ieșire. Cum am mai spus, intrarea (sau ieșirea, după caz) este și punct de acces către cele două niveluri superioare ale catedralei. Se urcă pe o scară spiralată din marmură, suficient de largă între pereții la fel de minunat pictați pe plafon și în jumătatea lor superioară. Balconul de la etajul doi este rezervat corului, în timp ce balconul inferior oferă încă un spațiu generos de rugăciune în zilele cu mare aglomerație. Balcoanele, împreună cu naosul au o capacitate de cca. 5000 de locuri, pe scaune sau în picioare, iar din discuțiile purtate cu câțiva enoriași, am aflat că la marile sărbători catedrala pare încă neîncăpătoare, într-atât de mulți credincioși participă la sfintele slujbe.

Într-un sfârșit, ne-am regăsit cu toții pe treptele exterioare ale catedralei. Ghida noastră realizase între timp o întrevedere cu unul din preoții slujitori și obținuse promisiunea unei scurte întrevederi cu credincioșii din grupul nostru. Pe moment însă, am fost rugați să așteptăm un sfert de oră până ce părintele finaliza o altă întâlnire. Am așteptat acel sfert de oră, dar cum așteptarea s-a prelungit mult peste timpul rezervat popasului la Catedrala din Zalău și cale lungă ne mai aștepta încă în acea zi, am abandonat ideea de a-l întâlni măcar pe unul dintre slujitorii acelei monumentale biserici. Am pornit mai departe, purtând în suflet frumusețea sublimă a sfântului lăcaș, unul din multele locuri ”de pelerinaj sufletesc către esența ființei noastre românești, de regăsire nu numai a Domnului nostru Iisus și a Maicii Sale, Născătoarea de Dumnezeu, dar și a acelei mătci din care ne tragem cu toții”. Așa îi place maestrului Petru Botezatu să zugrăvească altfel decât cu pensula, ci numai cu cuvintele, biserica neamului.

Înainte de a încheia, se mai cuvine spus că prin strădania părintelui ctitor Ioan Ghiurco, Catredrala Sfânta Vineri din Zalău a fost încununată cu rangul de ”Catedrală Episcopală a Sălajului”, titlu dobândit imediat după înființarea Episcopiei Sălajului, în anul 2008. Ca urmare, aici oficiază la marile sărbători creștine, primul episcop al Episcopiei Sălajului, Petroniu Florea, fost arhiereu-vicar al Episcopiei Oradiei, Bihorului și Sălajului.

Recomand cu toată sinceritatea vizitarea acestei impresionante catedrale. Ea m-a făcut să privesc cu alți ochi Sălajul și Zalăul în special. Orașul ne deschide și alte porți spre cunoaștere, destindere și relaxare, încât, iată, acum l-am înscris ca prezumtiv obiectiv turistic pentru familia mea. Istoria veche a locurilor, așa cum ni se descoperă vizitând anticele ruine ale cetății Porolissum sau participând la Festivalulurile Zilele Romane și Zilele Cetății, sau descoperirea atracțiilor turistice ale zilelor noastre (Muzeului Județean de Istorie și Artă Zalău, drumețiile montane prin Munții Meseșului, frecvente manifestări folclorice de interes național și internațional) sunt argumente convingătoare pentru care Sălajul și capitala sa merită din plin atenția noastră.

Nu-l cunosc pe Părintele Ioan Ghiurco, dar ca omagiu pentru contribuția sa la edificarea acestei impresionante biserici, aș vrea ca ilustrația muzicală propusă acestui review (youtube), chiar dacă e inspirată din practica creștinismului catolic și nu ortodox, să sune ca o dedicație: A PRIEST FOREVER (Un preot pentru totdeauna) este un cântec foarte frumos, care ne vorbește despre virtuțile unui păstor al credinței. Merită ascultat!

---

VIZUALIZĂRI: 7417 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI