Mânăstirea sărăcuților, Sf. Frane, Zadar

TIPĂREȘTE

Zadar, orașul croat pe care l-am vizitat anul acesta, m-a încântat cu toate darurile cu care l-a înzestrat natura și omul, a fost un loc unde m-am simțit cumva ca acasă și asta n-o pot explica nici pentru mine. Am vizitat tot ce s-a putut, tot ce a fost deschis în acele zile, inclusiv mânăstirile considerate de o importanță deosebită.

Dintre ordinele religioase care au adus faimă cetății Zara, Zadar astăzi, se numără și cel al franciscanilor minoriți, se pare cel mai vechi ordin franciscan, al cărui fondator în 1209 a fost Sf. Francisc de Assisi. Mânăstirea Sv. Frane este foarte aproape de faleză, de orga mării și mai ales de discul soarelui, atât de frumos numit “salutul soarelui”. A fost foarte aproape de locul unde ne-am cazat, ne despărțea doar un mic parc cu mai multe busturi de venețieni și câțiva croați de seamă din secolele trecute, personalități cu care localnicii se mândresc. Deși are, ca și biserica Sv. Marije un program afișat, 9 - 18, acesta nu prea se respectă, obștea călugărilor franciscani fiind implicată în mai multe activități sociale și culturale. Dar în final am reușit să o vizităm, de fapt să intrăm și în micul muzeu amenajat în sacristie și alte două încăperi.

În ultima dimineață în care ne-am plimbat prin Zadar, am trecut iar prin fața mânăstirii, cu speranța că putem intra. Și am avut noroc. La poartă era pusă o masă unde o tânără care probabil făcea muncă în folosul mânăstirii, ne-a vândut biletele și ne-a oferit un minim de informații.

Claustrul, curtea interioară este după tot tipicul ordinului, adică are în mijloc o fântână din piatră albă dalmată, aici rolul ei era dublu în trecut, loc de meditație dar și de aprovizionare cu apă din bazinul subteran. Curtea o văzusem și în zilele trecute când aici se împărțeau alimente enoriașilor săraci. Este pătrată și înconjurată pe toate părțile de clădiriile administrative, inclusiv biblioteca bogată încropită în sec. XVI, pe stânga este biserica. Am dat un ocol mai scurt, știam deja locul apoi am intrat în biserică. Și aici fusesem cu o zi înainte, nu și în sacristie.

Biserica în sine nu este prea impresionantă, chiar destul de “sărăcuță”. Se intră din curtea interioară pe una din laturile lungi. Este un amestec de artă barocă - altarul principal, apoi venețiană cu influențe gotice. Din ușă privind peretele opus nu pare cine știe ce dar odată ajuns în interior, privirea este atrasă de altarul principal, apoi de celelalte altare secundare, fiecare lucrate cu coloane mai mici de marmură roșie sau alte nuanțe și statui specifice bisericilor catolice. Păstrează încă o pictură a lui Palma cel Tânăr și sculpturi ale unor artiști locali importanți. Biserica a fost mereu modificată de-a lungul secolelor, după moda vremii și ambițiile episcopilor.

Sacristia, “Sala capitulării” se află în spatele altarului principal. Noi am intrat printr-o ușă din capela renascentistă dar sunt și două uși care încadrează altarul principal, de fapt acestea sunt pentru clerici. Istoric această sacristie este importantă, aici reprezentanții Republicii Venețiene au semnat actul de renunțare la Dalmația în 1358, în favoarea regelui maghiar Ludovic I de Anjou. Momentul este înscris pe o lespede tombală de piatră. Aici în sacristie ne-a primit un călugăr care ne-a abordat direct în franceză, ne-a arătat traseul de urmat și dus a fost - în biserică era un grup de turiști francezi care solicitau o rugăciune. Călugărul s-a dus dar camerele de supraveghere au rămas cu ochiul pe noi! Se păstrează vechiul mobilier de lemn frumos lucrat și tot aici este locul în care preoții își țin hainele liturgice.

Din sacristie se intră în muzeul propriu zis sau trezorerie cum zic ei. Aici sunt obiecte valoroase expuse, un crucifix romanic din sec. XII, altele din sec. XV, icoane vechi, statui catolice de lemn, obiecte liturgice, câteva veșminte de ceremonie, documente. Ce ne-a surprins, pereții au din loc în loc găuri rotunde care dau direct afară și nu au nici un fel de protecție împotriva umidității sau a insectelor.

Biserica mânăstirii franciscanilor a fost construită în prima parte a sec. XIII, perioadă în care s-a și format ordinul și misiunile sale s-au răspândit rapid în Europa - și în România - iar sfințirea acesteia a avut loc în 1280. A fost ridicată pe locul unui spital unde se zice că în 1212 a fost un timp și Sf. Francisc. Aici a fost centrul cultural și administrativ al ordinului franciscanilor în Croația, ei având în secolele trecute multe biserici de-a lungul coastelor și pe insule. Multe dintre ele au fost închise și vandalizate din ordinul lui Napoleon Bonaparte, în scurta perioadă în care a stăpânit și Zadar iar cele care au rămas au avut multe de suferit și multe transformări ale ritualurilor. Biserica mânăstirii Sv.Frane este recunoscută ca cea mai veche biserică lucrată în stil gotic din Croația. În cadrul mânăstirii franciscane din Zadar a funcționat Colegiul Franciscan Visoko, nucleul viitoarei Universități locale.

Ordinul Franciscanilor este înființat de cel numit Francisc din Assisi, zis Sărăcuțul, născut la sfârșit de sec. XII, data nu este sigură, într-o familie de negustori italieni bogați. La naștere, în lipsa tatălui plecat în Franța cu afaceri, primește numele Giovanni / Ioan dar mai târziu capul familiei adaugă și Francisc, francezul. Ioan fiind fiul cel mare trebuia să continue afacerile familiei dar, din tânărul ușuratic ce ducea o viață de lux devine un introvertit, un adept al religiei și până la urmă tatăl îl dă pe mâna judecătorului episcopal acuzându-l de risipirea averii familiei pentru reconstrucția unei biserici. Pentru a-l scăpa de închisoarea civililor, episcopul îl ia în grija bisericii și acest fapt se petrecea sub forma unui adevărat ritual, astfel că Ioan Francisc se dezbracă complet de hainele civile cumpărate de familie și episcopul îl primește sub mantia liturgică cu care era îmbrăcat, apoi l-a dat spre învățare ordinului benedictinilor. Dar el a preferat sărăcia și nu doar ruga liniștită, s-a dezbrăcat de hainele puțin mai bogate ale benedictinilor și, așa cum scrie pe unul din ghidurile mânăstirii: “s-a logodit cu domnița Sărăcia, s-a încins cu funia ce mai târziu va avea trei noduri simbolice (castitate, sărăcie și ascultare), și-a acoperit capul cu capuciul/ gluga țărănească și s-a încălțat cu pielea propriilor tălpi”. De aici începe adevărata poveste a vieții sfântului Francisc. Nu mă voi opri asupra faptelor sale descrise pe paginile publicațiilor religioase, acolo citiți despre primirea stigmatelor pe muntele Verna și Sf. Francisc este primul purtător de stigmate dar și despre rolul lui Francisc ca misionar pașnic al creștinismului în lumea musulmană. Vă amintesc doar că el a fost cel care ne-a lăsat “presepiul” adică ieslea de Crăciun. În 24 decembrie 1223, cu ajutorul unor țărani dar și a unor locuitori creștini bogați, a aranjat într-o peșteră o iesle plină cu paie lângă care a adus un asin și doi boi, apoi după slujba de la miezul nopții, a aranjat imaginea unui prunc, sub luminile lumânărilor credincioșilor. Așa a apărut prima iesle vie, câțiva ani mai apoi aceasta a devenit obicei respectat de Crăciun și iată, au trecut 8 secole aproape și toți ne bucurăm de ea.

După ce am vizitat și muzeul, am plecat fără să mai întâlnim alt călugăr, am dat ocol prin spate mânăstirii în drumul spre Kalelarga și așa am descoperit, fără voia noastră, deschisă ușa unui imens garaj unde călugării tocmai scoteau ceva din două mașini negre de multe zeci de mii de euro! Sărăcuțul Francisc!!

Este o mânăstire activă, călugării sunt implicați se pare în acțiuni caritabile diverse. Dimineața după răsărit, un călugăr îmbrăcat în rasa maro, cu mijlocul încins cu o sfoară dar având sandale bune în picioare și un ceas elegant la mână, se plimba pe faleză și uneori mai răspundea salutului turiștilor. Era o apariție aparte în rasa lui maronie legată cu funia rituală franciscană, un amestec de vechi și nou, de trecut și prezent.

Webmaster, dacă se poate youtube.com/watch?v=IALSQCibA6c Mulțumesc.

---

VIZUALIZĂRI: 2919 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI