Plimbare de voie prin Zadar

TIPĂREȘTE

În Zadar ajungem în a cincea zi a excursiei noastre în Croaţia-Muntenegru, cu inimile încă prea-pline de imaginile de vis ale Lacurilor Plitvice. Gata, destul cu visarea, copii, de-acum se impune ceva turism cultural! Zise Mami, adică eu. Dar copiii sunt un pic de altă părere: „Bine, dar întâi mâncăm. Şi după aceea ne culturalizăm, dar mai pe la umbră, dacă se poate. ” Ce-i drept, cele 34-35 de grade Celsius mă cam lovesc şi pe mine în moalele capului când cobor din maşină, în micuţa parcare din apropierea centrului vechi; n-o să-mi las eu însă elanul explorator să se înmoaie aşa, cu una-cu două, îl voi hidrata corespunzător şi mă va servi, ca de atâtea alte ori!

Buun!... Păi hai să fim turişti civilizaţi şi să plătim parcarea. Găsim la câţiva metri un parcometru, scotocim după portofel şi… ne blocăm! Nu putem plăti cu cardul, nici măcar cu bancnote, ci doar cu monede de 1,2 sau 5 kuna; facem socoteala: 10 kuna pe oră (zona a doua) înmulţit cu vreo 3 ore egal 30 de kuna (1euro=7,5 kuna), deci ne-ar trebui, nene, un pumn de bănuţi! De unde? Iaca o mâncătorie colo, pe colţ, hai să vedem dacă ne schimbă! Nu ne schimbă, dar ne informează că cică ar trebui să apară din când în când prin zonă un nene cu banderolă galbenă la mânecă, căruia am putea să-i achităm cash. Ia şi aşteaptă-l pe nenea, mai hacana, la umbra părculeţului! Şi aşteaptă-l, şi aşteaptă-l… Tati, mai puţin răbdător din fire, pleacă în recunoaştere. Se întoarce după vreo 10 minute cu un bon de parcare plătit la o agenţie turistică, dar la preţ de zonă unu, adică 12 kuna pe oră, că, na! agenţia se afla în zona unu! Victorioşi, punem „dovada” sub parbrizul maşinii şi pornim la plimbare… În capătul părculeţului ce dă spre faleză, nu ştiu de ce-mi vine să întorc capul: iaca şi nenea cu banderolă galbenă plutind agale spre zona cu pricina…

Oraşul vechi Zadar e situat pe o limbă de pământ de formă aproximativ ovală care pătrunde în mare şi care este legată de oraşul nou printr-un istm. Primul lucru pe care îl zărim este canalul albastru pe care se leagănă bărcuţele; dincolo de el clădiri moderne, cu mai multe etaje, ale Zadarului nou. Dar obiectivul nostru nu e decât să adulmecăm un pic de istorie cu iz sărat de Adriatică… Aşa că o cotim la stânga, unde ne întâmpină una din cele 8 porţi ale oraşului, una mai puţin importantă, se pare, căci arată ca o simplă bortă în ceea ce a mai rămas din temutele ziduri de altădată ale Citadelei veneţiene, niciodată cucerite de turci. Păşim pe un drum pietonal pavat cu piatră gălbuie lucioasă, frumos şlefuită, mărginit de clădiri vechi, şi ele tot din „cărămizi” de piatră. Nu-mi propun să-mi dau doctoratul în istoria şi cultura vechiului Zadar la finele celor 3 ore de vizită, aşa că nu voi iscodi prea mult, voi privi doar cu ochii şi mai ales cu inima şi îmi voi lăsa imaginaţia să desăvârşească opera!

Remarc întâi pe stânga o reclamă pentru Muzeul Sticlei Vechi, mi-ar plăcea, dar îmi plâng copiii de foame, îl trec rapid pe lista „To do next time”. Pe clădirea din dreapta o plăcuţă ne anunţă că edificiul a funcţionat ca „bolniţă” militară din 1511 (!) până în 1804, apoi ca spital civil, între 1806 şi 1811 fiind şi sediul Facultăţii de Medicină! Îmi place mult intrarea simplă, de lemn, peste care se desfăşoară un arc de boltă din… piatră încastrată în piatră, mă uită Dumnezeu în faţa ei, căscând ochii cu admiraţie şi respect…

Ajungem în curând într-o piaţă mărişoară, delimitată de alte construcţii ce povestesc istoria oraşului; trebuie să fie Piaţa Poporului (Narodni Trg), inima comunităţii din vremurile Renaşterii până în prezent, pentru că recunosc Turnul cu Ceas (Gradska Staza); baza lui a fost construită pe la mijlocul sec. 17 de un arhitect veneţian, iar frumosul turn din cărămidă roşiatică garnisită cu piatră albă s-a adăugat abia la începutul sec. 19. Chiar lângă turn, admirăm şi biserica pre-romanescă a Sf. Laurenţiu (Sveti Lovre), nu apuc să văd nici dacă se poate vizita, mi se fac semne din faţă şi înţeleg că trebuie să fim foarte selectivi, mă mulţumesc să pozez un detaliu şi las în urmă piaţa, care o fi văzut şi o fi auzit multe la viaţa ei, acum ocupată să vadă şi să audă conversaţiile celor parcaţi pe terasele îmbietoare, protejaţi de imensele umbrele de soare.

Fac dreapta, grăbită să fiu recuperată de familia-mi, dar nu atât de grăbită încât să nu mă minunez un pic şi în faţa fostei Logii a Oraşului (Gradska Loza), cândva un soi de primărie, dar şi bibliotecă publică, în prezent adăpostind Dumnezeu ştie ce, că ai mei mă cheamă din nou! Ţac! declanşez repejor camera foto şi… în pas voios, înainte!

Voios-voios, da’ şi pasul ăsta trebuie alimentat cu ceva solide şi lichide din când în când, au dreptate copiii! Kompas se cheamă mâncătoria, care ne promite minunăţii mediteraneene. Ocupăm una din măsuţele cu vesele acoperăminte alb-roşii, la umbra unui zid de piatră multi-secular, la rândul lui reprezentând un adevărat decor romantic îmbrăcat în flori cărămizii. Comandăm pizza, lasagna şi rizoto cu fructe de mare şi câte o soluţie de hidratare de căciulă şi, până vine comanda, anunţ tribul că „mă răspândesc” prin zonă, să văd care e treaba.

Străbat toată lungimea statornicului zid, imortalizez perenitatea florilor cărămizii, cotesc la dreapta şi iar la dreapta şi… iat-o! Micuţa biserică bizantină Sf. Donatus (Crkva Sveti Donata), purtând numele episcopului care i-a pus piatra de temelie, undeva prin sec. 9. Este considerat cel mai falnic edificiu pre-romanesc din Croaţia şi a fost construit în bună parte cu piatră din vechiul For Roman, ale cărui rămăşiţe ştirbe încă se încălzesc la soarele verii dalmate, în imediata vecinătate a bisericii. Iniţial putând hramul Sfintei Treimi, începând cu sec. 15 este cunoscută sub numele fondatorului său. Dar se pare că veneţienii n-au pus mare preţ pe destinaţia sacră a aşezământului, căci aflăm că l-au folosit o vreme ca depozit de muniţie; austriecii i-au reabilitat întrucâtva menirea, transformându-l în muzeu de arheologie, pentru ca în prezent să devină anual scena unui Festival de muzică medievală, datorită (evident) acusticii impresionante. Pe care eu nu am verificat-o; de fapt citisem anterior că nu prea ai ce vedea înăuntru, doar un interior gol, cu o acustică deosebită, lipsit însă de orice decoraţiuni.

N-am ajuns nici până la Mănăstirea Dominicană, aflată vis-a-vis de Biserica Sf. Donatus, în vecinătatea Muzeului de Arheologie al oraşului. Fondată în sec. 11 de pioasa călugăriţă bogată Cika, a funcţionat peste un mileniu sub destinaţia care i-a fost sortită, apoi s-a degradat încetul cu încetul; azi mai stă în picioare cu fală biserica mănăstirii, care poartă numele Fecioarei şi care adăposteşte o colecţie impresionantă de obiecte vechi bisericeşti, „Aurul şi argintul Zadarului”. Evident, trecută pe lista „To do next time”, căci cine ştie, poate e gata rizoto-ul ăla… Arunc doar o ocheadă spre Catedrala Sf. Anastasia, aproape lipită de Biserica Sf. Donatus, promiţându-i că revin în 30 de minute şi mă întorc la Kompas pe Kalelarga, cel mai vechi drum al oraşului, „mai vechi decât oraşul însuşi”, cum le place zadar-enilor să spună. Hmmm… N-ai prea zice, respirând aerul său modern, privind magazinaşele care-l străjuiesc. Dar dacă alţii zic, or şti ei ce zic!

Rozoto a fost delicios, despre celelalte preparate nu pot să bag mâna în foc, cert e că degustătorii n-au avut reclamaţii, iar farfuriile au fost predate înapoi goale, mânjite doar cu puţin sos. Aproape 300 kuna a costat afacerea, plătiţi cu cardul. Picioarele uşor îngreunate ne poartă spre Catedrala Sf. Anastasia (Katedrala Sveta Stosije), cu al său turn semeţ, faţă de care eu, una, am o datorie morală! Îi conving şi pe ceilalţi să mă urmeze şi aceştia cedează, docili, acum că nivelurile glicemiilor le-au fost restabilite. Taxa de 15 kuna de persoană ne oferă ocazia de a arde o parte din caloriile ingurgitate mai devreme prin acţiunea de a ne cocoţa în turn. O luăm voiniceşte la drum şi, când obosesc, mă opresc din loc în loc, măcar am o scuză, că trebuie să pozez peisajele care se desfăşoară sub ferestrele edificiului.

Catedrala Sf. Anastasia, construită pe locul unei vechi basilici creştine de sec 4-5, capătă aspectul actual cu vreo 800 de ani mai târziu şi devine celebră datorită sarcofagului de marmură ce conţine cenuşa Sf. Anastasia din Smirna. Este considerată cea mai mare catedrală dalmată şi, de-a lungul istoriei, a primit vizita a doi papi: Papa Alexandru al III-lea în 1177 şi Papa Ioan Paul al II-lea în iunie 2003. A fost distrusă grav tot de două ori, prima dată în timpul asediului (de către veneţieni) asupra oraşului din 1202 şi apoi în vremea celui de-al doilea război mondial. Nici războiul ce a urmat descompunerii fostei Yugoslavii nu i-a căzut prea bine frumoasei catedrale, dar a fost refăcută de fiecare dată conform planurilor originale. Semeţul turn cu secţiune pătrată a fost adăugat în sec. 15, iar ultimul nivel a fost definitivat abia în decembrie 1893; municipalitatea a angajat un arhitect britanic pe nume T. G. Jackson în acest scop şi aceasta a fost singura sa operă din Croaţia.

Ascensiunea mă provoacă un pic, mai ales acum, după masă, dar o efectuez cu conştiinciozitate, cu gândul la imaginile Zadarului văzut de sus care mă aşteaptă la capăt. Şi imaginile nu mă dezamăgesc, cu adevărat! O mare de acoperişuri portocalii şi de piatră alburie, contrastând cu… marea albastră! Doamne, ce frumos!

Ne continuăm drumul, spre mare. Trecem pe lângă zidul interminabil al catedralei, la umbra căruia se vând mileuri de dantelă. Admirăm frontonul triunghiular, dantelat, cu rozetă. Vrem să vizităm biserica, dar Isteţica nu e admisă înăuntru, căci i se văd umerii într-un mod indecent, purtând o bluză fără mâneci. Ne coalizăm cu ea, salutăm din mers catedrala, dar nu ne întristăm, căci îl regăsim pe bunul Dumnezeu din nou în mijlocul străzii, zâmbindu-ne şi făcându-ne cu ochiul să ne continuăm drumul. Mai găsim o bisericuţă, frumoasă ca o bijuterie, a cărei uşă deschisă lasă să se vadă un interior simplu, cald şi intim; intru, mă pătrund de linişte, zâmbesc la rându-mi şi, presimţind marea aproape, ies din nou în stradă. De emoţie, uit să caut vreo inscripţie-ceva care să-mi spună numele acestei biserici; mai târziu, acasă, o găsesc pe diferite site-uri sub denumirea englezească „Churh of Our Lady of Health”, pe care n-o traduc în româneşte, că nu sună bine. Străbat în goană un parc umbros, îi prind iar din urmă pe ai mei şi mă opresc orbită de albastrul perfect! Marea Adriatică! Uşor înfiorată de valuri, străbătută ici-colo de bărci şi bărcuţe, mărginită în depărtare de cocoaşele cenuşii ale insulelor… Şi atât de albastră!

Faleza este impecabilă, placată cu dale mari de piatră şi ne conduce în curând la „Salutul soarelui” (Pozdrav Suncu), un cerc cu diametru de 22 metri, format prin alăturarea a aproximativ 300 de pătrate de sticlă multistratificată, care funcţionează ca module fotovoltaice solare. Acestea absorb energia soarelui pe timpul zilei şi o transformă în energie electrică la venirea serii, întregul edificiu putând fi asimilat unei mici centrale electrice. Rezultatul e unul uimitor: pe de o parte, cercul imens se preschimbă noaptea într-un joc de lumini şi culori numai bun pentru a delecta locuitorii şi turiştii bătrânului Zadar, iar pe de altă parte, surplusul de energie electrică se foloseşte pentru iluminatul falezei. Pe întreaga lungime a cercului se pot citi numele tuturor sfinţilor bisericilor croate, precum şi datele lor de naştere şi sunt desenate linii care se intersectează în toate direcţiile, aparent fără nici un rost; aceste inscripţii fac referire la calendarului Sf. Grisogonus, ce pare să dateze de la finele sec. 13, unul dintre cele mai vechi documente din lume, conţinând şi o parte astronomică, document care a fost conceput în Zadar şi descoperit întâmplător într-o bibliotecă din Oxford în 1964. Pozdrav Suncu a văzut lumina soarelui în 2009, iar mamă şi tată i-a fost arhitectul Nikola Basic.

Aceluiaşi Nikola Basic i se datorează altă operă de excepţie, aflată la doi paşi mai încolo, pe faleză: Orga Mării (Morske Orgulje), datată 2006, pentru care de altfel autorul a primit Premiul European pentru Urbanism, la Barcelona, un an mai târziu, fiind selectat din 207 candidaţi. Orga reprezintă un sistem de 35 de ţevi de diametre şi lungimi diferite, dispuse vertical pe o lungime de aproximativ 70 m de-a lungul mării, care în partea de sus au un soi de fluiere care „răsuflă” la suprafaţă, iar în cea de jos comunică toate cu un canal orizontal. Valurile mării pătrund în acest canal, împing aerul în sus prin acest sistem de tuburi, generând diverse sunete. Marea cântă astfel la propriu prin acest ingenios instrument muzical şi o ascultăm şi noi fermecaţi pe treptele care coboară spre apă, alături de alţi turişti. Totodată, mai adaug un punct pe celebra de-acum listă „To do next time”: să ne prindă înserarea în acest loc, să ne delectăm cu jocul de lumini al Salutului Soarelui, ascultând simfonia ciudată a mării… Dar înainte de asta, să ne învăluie „cel mai frumos apus de soare din lume, mai frumos decât cel din Key West, Florida”, după cum a considerat cândva Alfred Hitchcock. Chiar vreau să verific asta! Dar mai întâi ar trebui să merg în Key West, nu?

Ne continuăm plimbarea agale pe Riva, frumoasa zonă de promenadă construită în 1874 de-a lungul mării. În dreptul unui hotel cu aspect imperial, cotim la stânga înapoi în oraşul vechi, lăsăm în urmă ruinele bisericii Sf. Maria de Stamorica, cu nava ei ciudată în formă de floare, şi ieşim dintre zidurile cetăţii prin Poarta Pământului (Kopnena Vrata), care din exterior arată absolut spectaculos, fiind un monument tipic de Renaştere târzie. Sub formă de arc cu 3 intrări, poarta este decorată pe mijloc cu un mândru leu veneţian de piatră, cu aripi, gata să-şi ia zborul deasupra micuţului, dar idilicului port Fosa, din apropiere!

O ţinem tot stânga, pe lângă zidurile înalte de piatră şi, nu după multă vreme ajungem în locul unde ne-am lăsat maşina, cu puţin înainte să expire cele 3 ore antamate. În timp ce aerul condiţionat face aerul din interior respirabil, setăm în memoria GPS-ului adresa locaţiei din Insula Murter, pe care abia aşteptăm, fremătând, s-o descoperim…

Pe drum, mă gândesc că Zadarul are încă multe de arătat, sunt conştientă că nu am acoperit decât o parte din atracţiile sale, de vină a fost şi vremea caniculară. Totuşi, „am înţeles ideea” şi o să am grijă ca „next time” să se situeze într-un anotimp mai prietenos cu exploratorii. Până atunci, suntem hotărâţi să ne bucurăm de fiecare zi, turistică sau obişnuită, a existenţei noastre!

---

VIZUALIZĂRI: 5661 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI