A doua zi în Iordania: excursie de neuitat în mirificul deșert Wadi Rum

TIPĂREȘTE

Deșertul Wadi Rum a reprezentat pentru noi un alt obiectiv iordanian de mare atracție, drept urmare, l-am introdus fără tăgadă în program. Am început să pregătesc și să organizez excursia în deșertul Wadi Rum încă de la mijlocul lunii martie când am luat legătura pe internet cu Bedouin Directions, respectiv cu reprezentantul său, Mehedi Saleh Al-Heuwaitaat, unul dintre beduinii cunoscuți care se ocupă de organizarea diferitelor tipuri de excursii. Am aflat de el tot de aici, de pe AFA, și l-am contactat pe saitul propriu wadirumjeeptours.com/wadirum-jeep-tour scriindu-i un mesaj despre ce fel de tur am vrea să facem, după care a luat el legătura cu mine pe e-mail. Are în ofertă mai multe tipuri de tururi care se desfășoară pe o zi sau mai multe zile, cu înnoptat în deșert, o experiență ce trebuie încercată cândva, acum nu ne permitea timpul să rămânem peste noapte în deşert, dar am ales, în compensație, să ne ptrecem toată ziua în deșert, până la apusul soarelui: Mehedi Special Jeep Tour - One Day Jeep Tour (Full Day) 6-9 hours.

Faptul că am alcătuit un grup de șase persoane a contat, fiindcă prețul pe care mi l-a avansat (150 JOD, respectiv 25 JOD/ persoană) a fost unul destul de avantajos, dar asta după mai multe tatonări asupra datei din aprilie când urma să mergem (avea deja ocupate mai multe zile din aprilie) și a programului pe care ni-l doream. După vreo două săptămâni de conversații fructuoase pe e-mail asupra tuturor aspectelor organizatorice, „am bătut” palma confirmându-mi, în fine, că în data X, între orele Y și Z avem aranjamentul făcut. Nu vă vine să credeți cât de minuțios mi-a dat toate instrucțiunile, toate detaliile, toate indicațiile fără a lăsa loc de interpretare, așa încât, teoretic, nu se putea strecura nicio eroare. I-am mulțumit de o mie de ori și i-am promis că voi scrie un articol despre excursie pe un sait asemănător cu tripadvisor, dar din ţara mea.

Dacă ar fi să-mi dau frâu liber sentimentelor şi să încerc să definesc deşertul Wadi Rum, subiectiv, aşa cum l-am văzut eu, aş spune că este uluitor şi fascinant, un episod ce nu trebuie să lipsească nicidecum din experienţa unui turist prin Iordania, este un loc a cărui frumuseţe nu poate fi comparată cu nimic. Dacă e să mă refer la acesta, din punct de vedere geografic, pot zice că Wadi Rum reprezintă o zonă deşertică protejată din sudul Iordaniei, practic o rezervaţie naturală de aproximativ 74.000 hectare mărginită de munţi înalţi de peste 1.700 metri. Wadi Rum s-ar traduce prin Valea Romană, aşa ne-a explicat ghidul-beduin repartizat, deşi eu citisem că ar însemna Valea Lunii şi chiar este o vale printre munţii înalţi, golaşi şi bizarele formaţiuni stâncoase mai scunde. Culorile deşertului, atât ale nisipului, cât şi ale munţilor: roşu, cărămiziu, portocaliu, trandafiriu, sunt accentuate splendid de lumina soarelui şi te fac să crezi că nu eşti pe pământ, ci mai degrabă pe lună, sau altă planetă, chiar dacă nu ştim efectiv cum o fi pe-acolo, dar aşa se spune despre tot ceea ce este nepământesc. Vegetaţia este precară, ici, colo mai zăreşti câte un pâlc de ierburi sau câţiva copăcei pitici, am avut fericita ocazie să găsim chiar o floricică albă ce se iţea din nisipul roşu.

Wadi Rum a fost locuit de mai multe popoare încă din vremuri ce se pierd în negura timpului: de nabateeni, de romani, dar cel mai mult şi-a legat numele de acest deşert ofiţerul britanic Thomas Edward Lawrence, cunoscut ca Lawrence al Arabiei, în timpul revoltei arabe de la începutul secolului trecut, împotriva Imperiului Otoman. Experienţa personală petrecută pe aceste meleaguri şi-a aşternut-o în relatarea autobigrafică numită Seven Pillars of Wisdom (Şapte piloni ai înţelepciunii) .  

Astăzi, în satul Rum, singura aşezare locuită situată cam la 5 km de intrare (adică de Centrul de Vizitatori), apanajul beduinilor din tribul Zalabia, trăiesc cam treizeici de familii care au în grijă zona turistică ocupându-se de protejarea arealului, dar şi de exploatarea turistică a acestuia, veniturile acestora fiind obţinute, în principal, din turism. Aici se practică un soi de ecoturism ce constă în eco-aventură (safari) cu maşini de teren, cămile, cai şi escaladă, beduinii de aici fiind recunoscuţi ca buni căţărători locali. Noaptea se poate rămâne în deşert în tabere special amenajate care asigură condiţii ok, iar cei care au stat spun că nimic nu e mai frumos decât să priveşti stelele din deşert.

În deşert, ziua este cald şi soare strălucitor, care necesită ceva cremă de protecţie, iar de cum începe să se lase seara, frigul pătrunzător până la oase pune stăpânire pe areal, iar peste toate acestea se suprapune vântul care face greu de suportat, atât căldura, dar mai ales frigul. Este nevoie de haine adecvate: şi subţiri, şi groase, geci de vânt, eşarfe generoase, ochelari de soare, ca şi de încălţăminte potrivită pentru drumeţie sau căţărare.

Are un Centru de Vizitatori prin care se intră practic în zona protejată, drumul secundar care duce la acesta după ce se lasă la stânga (venind dinspre Amman) de pe autostrada Deşertului, este asfaltat şi în bună stare. Intrarea în Zona Wadi Rum costă 5 JOD/persoană (aprox. 30 lei) , dar fiind inclusă în pachetul JordanPass nu ne-a costat nimic. Centrul de Vizitatori este practic un centru de informaţii turistice multifuncţional, are şi restaurant, magazine, grupuri sanitare, poliţie turistică, etc.

Wadi Rum este inclus în patrimoniul UNESCO din anul 2011.

La ora 06,00 a. m., cu ochii cârpiți de somn, ne-am prezentat în faţa hotelului în aşteptarea micobuzului care urma să ne ducă în Wadi Rum, la care ne făcuse rezervare recepţionerul hotelului la care stăteam în Petra. Foarte punctual, microbuzul a apărut imediat și ne-am urcat, însoțitorul de bord făcându-și datoria întrebându-ne dacă avem JordanPass, dacă și la ce tabără avem rezervare. Când i-am spus de Mehedi, mi-a făcut semn ridicând degetul cel mare și cu un zâmbet șugubăț zicându-mi că e cel mai bun.

Programul zilei stabilit cu Mehedi era cam așa: dimineață ne deplasăm cu microbuzul de la Petra la Wadi Rum (mi-a scris inclusiv că prețul biletului/persoană este de 7 JOD), trecem de Centrul de Vizitatori unde arătăm JordanPass, șoferul ne lasă în dreptul casei lui Mehedi, sosit la el acasă de unde plecăm în aventură cu unul dintre ghizii alocați, rudă cu el, acolo, fie vorba între noi, toți par rude între ei. În deșert aveam totul stabilit pe obiective, inclusiv masa de prânz.

Unul dintre cele mai picante momente ale excursiei a avut loc chiar în microbuzul Petra-Wadi Rum care s-a umplut până la refuz de persoane din toate colțurile lumii și bagajele acestora. Șoferul și însoțitorul cumpăraseră de pe drum falafel, humus și un soi de lipii mai pufoase, care, odată pătrunse în interior, au început să emane un miros demențial. Au împărțit tuturor bucățele rupte de lipie, câte o chifteluță de falafel, câte o linguriță de humus, spunându-ne că sunt din partea lui Mehedi. Mai mult, știindu-ne șase, ne-au făcut o dedicație muzicală căutând în pripă pe youtube o melodie românească, probabil cu număr mare de vizualizări, și ne trezim cu o manea de toată frumusețea:„Îmi cer iertare viața mea, îmi cer iertare în fața ta! ” care răsuna ascuțit în tot microbuzul, iar noi nu ne puteam abține și am izbucnit în râs, mai cu seamă că nu e genul de muzică după care să murim. Am apreciat, însă, gesturile lor de politețe.

Cum ne dăm jos din microbuz, intrăm în curtea mică a casei lui Mehedi, acesta ne întâmpină ospitalier și suntem poftiți într-o verandă și serviți cu apă, ceai, suc la alegere. Ni-l prezintă pe ghid: Ahmed, un tânăr negricios, subțirel și agil, ne conduce la mașina noastră, o camionetă Toyota 4x4 descoperită și obosită rău, sunt încărcate merindele și apa (câteva baxuri) pentru toată ziua și „pe-aici vă e drumul! ”.

Programul a constat în:

-Izvorul lui Lawrence, situat undeva sus, pe o stâncă, până la care aveam posibilitatea să ne cățărăm sau nu. Firește că nu am rezistat ispitei și am urcat deși n-a fost deloc ușor, dat fiind că priveliștea de acolo de sus asupra văii principale (Wadi), se prefigura a fi una superbă. Și izvorul se pare că nu era chiar singular, mai erau vreo câteva mai mici alături de vreo câțiva smochini mititei. Toate eforturile noastre au fost răsplătite cu imagini de vis și poze pe măsură!

-Dunele de nisip roșu sunt absolut senzaționale! Culori cum n-am văzut nicăieri, nisip fin că-ți intră peste tot, înălțime medie, iar sus, după ce te chinui un pic la urcare, sunt stânci de alte nuanțe minunate pe care nu e deloc greu să mergi. De acolo poți să ajungi înapoi dându-te cu placa dacă știi și ai așa ceva, sau poți coborî la fel cum ai urcat, pe picioare sau chiar pe fund, cu punga. Mulți au abordat dunele desculți, fiindcă nisipul își făcea loc peste tot...

-Canionul Khazali, folosit odată de beduinii locului pentru a se odihni la umbră, mai ales în verile fierbinți. Se pare că nu numai beduinii obișnuiau să se odihnească la umbra micului și strâmtului defileu, judecând după mulțimea de inscripții vechi în multe limbi de odinioară. Se remarcă aici urmele de picioare și o sumedenie de desene şi petroglife reprezentând oameni şi animale.

Ahmed ne-a condus prin canion și și-a demonstrat abilitățile în cățărare lăsându-ne uimiți cum, ridicându-și straiele arăbești aidoma unei rochii lungi, cu tălpile goale, escalada stâncile cu o ușurință uimitoare, iar noi i-am cărat papucii. Căci el avea în picioare niște bieți papuci, pe când noi, cu încălțăminte de hiking și tot n-am fi putut face mișcările pe care le făcea el.

-Inscripțiile antice de pe stânci datând încă din perioada thamudică și nabateeană, practic însemnări rupestre făcute în roca munților de trecătorii caravanelor de cămile ce străbăteau deșertul, fiind în tranzit pe rutele comerciale. Ahmed ne-a indicat meticulos desenele ce întruchipează cămile, alte animale și oameni, ne-a dat câteva explicații și am plecat mai departe.

-a urmat Arcul Mic (Little Arch) , de fapt un pod natural de stâncă, făurit de vânturi şi ploi, cu o lungime de 4 metri, aflat la înălţime de vreo 10-12 metri, fiind locul ideal pentru cei ce vor poze de senzaţie, drept premiu pentru curajul de a se căţăra până acolo, cu vântul potrivnic. Fireşte că toţi turiştii vroiau să se fotografieze cu mâinile ridicate pe puntea de piatră, în semn de „cucerire” a locului, iar priveliştea de acolo, de sus, este minumată.

- Casa lui Lawrence al Arabiei, o structură străveche, de pe vremea nabateeană, pe care Lawrence al Arabiei a folosit-o în timpul Marii Revoluții Arabe ca depozit de arme. Alături, la caravana cămilelor, am poposit pentru un ceai, apoi ne-am urcat pe stânci unde am găsit fel de fel de turnuleţe şi piramide făcute din pietre așezate unele peste altele, semn că alți turiști vruseseră să lase capodopere în urma lor.

-a venit timpul pentru masa de prânz, iar Ahmed a parcat camioneta după ce ne-a atras atenția asupra unei formațiuni stâncoase care părea o ciupercă uriașă. A scos niște pirostrii mici, a adunat niște uscăciuni de pe jos și, înainte să pornescă focul, a curățat ceapă și usturoi, le-a tocat și le-a pregătit de aruncat într-un tuciuleț înnegrit de funingine, în care urma să pună ulei la încins. Pe noi ne-a așezat frumos la umbră, după cea mai apropiată stâncă, pe un pled mare adus special care fusese rulat și stătuse prin mașină. El s-a pus pe treabă și ne-a pregătit un prânz cu de toate: salată cu ton și legume, o mâncărică scăzută, salată de vinete (din conservă), humus, chifteluțe din carne de oaie cu sos. La un moment dat, a mai pus încă o pirostrie pentru un ceainic, iar noi glumeam că mai are încă un ochi. Cert este că ne era o foame de lup, cred că aș fi mâncat și pietre, iar mâncarea lui Ahmed mirosea excelent. La final, a împărțit farfurii și tacâmuri din plastic, lipii, a adus toate preparatele pe pled și masa de prânz a fost încropită minunat. Ne-am așezat cu toții, inclusiv Ahmed, în jurul mâncărurilor și am avut parte de o masă câmpenească pe cinste. La început, din cauza foamei pantagruelice, aveam impresia că nu ne va ajunge mâncarea, dar a fost la fix. Cel mai frumos a fost că în timp ce mâncam, vântul se mai juca cu noi și mai arunca câteva fire de nisip care mai nimereau și în farfurii, nisip pe care-l mai simțeam printre dinți, dar nu eram dispuși să băgăm în seamă aspectul, ci doar să glumim pe seama lui.

Am avut parte și de câteva prăjiturele arăbești ambalate, pe post de desert, care au mers de minune cu ceaiul negru gata preparat, sau cu sucul de fructe la sticle. La final, Ahmed a decretat o oră de siestă, timp în care și-a luat un pled mai mic și s-a pus cu fața în sus, la soare, să doarmă. Noi am început să ne foim încolo și încoace și să ne facem de lucru, fiindcă de dormit nu aveam de gând. Soțul meu a plecat la plimbare, în recunoaștere în împrejurimi, de unde s-a întors doar după vreo zece minute, spunându-ne că „deșertul nu e chiar un pustiu”, fiindcă s-a întâlnit cu mai multe mașini de teren ai căror șoferi îl tot întrebau ce e cu el pe-acolo, dându-i de înțeles că nu e prea bine să meargă de unul singur prin areal.

În fine, Ahmed s-a trezit, una dintre fete l-a rugat s-o înveţe să-i lege „broboada” guthtrah soţului, el s-a învoit bucuros şi ne-a oferit o lecţie pe cinste spre amuzamentul nostru, al tuturor, apoi am strâns tabăra și ne-am repus la drum în camionetă.

- obiectivul pe care Ahmed l-a avut în vedere, imediat după masă, a fost un mic baraj de acumulare, mai bine zis, rămăşiţele acestuia, despre care ghidul nostru bediun ne-a spus că datează din perioada romană şi în el se strângeau apele puviale şi cele ce se revărsau de pe versanţi în rarele momente din an când cad precipitații. Chiar şi în zilele noastre ar putea avea aceeaşi destinaţie, judecând după urmele umede de pe fund, chiar dacă era gol.

- următorul punct de pe listă l-a constituit Arcul Burdah (numit și Arcul Mare), un alt pod natural de stâncă pe care doar l-am putut admira, deoarece escaladarea acestuia este de durată (aflându-se la 35 m înălţime) și nu intra în programul acestei excursii, însă organizatorul s-a gândit să nu ne priveze de imaginea-i minunată și să-l fotografiem în voie.

- la un moment dat, după ce Ahmed ne încărcase iar în camionetă și ne transportase în viteză prin deșert, ne oprește și ne dă jos în preajma unui canion spunându-ne că va trebui să-l străbatem pe jos, în timp ce el ne va aștepta cu mașina la capătul celălalt, să nu ne speriem că distanța este scurtă. Noi să ne speriem? Nici vorbă! Am mers cu toții pe poteca bătătorită, parcă a unui ued pe care se vedeau urme ale altor trecători. Când ne-a apărut în raza vizuală capătul celălalt al defileului, am zărit și mașina lui Ahmed care ne aștepta cuminte, însă, până să ajungem la el, de cum am ieșit din vale, a apărut de niciunde o altă camionetă al cărui șofer ne-a întrebat imediat dacă avem nevoie de ajutor. Se confirma ceea ce ne povestise soțul, că acolo, în deșert nu e chiar așa de pustiu, că nu ai șanse mari să te rătăcești, chiar dacă pare mai greu de crezut.

- după ce ne-a recuperat, la ceva distanță parcursă tot în viteză de Ahmed (ne atenționase să ne ținem bine de barele metalice), am mai avut parte de un arc pe care să ne cățărăm și acesta s-a numit Um Frouth Arch care este, la fel, o boltă din stâncă, șlefuită din plin de vânt, poate mai puțin de ploi, dar tot de o frumusețe uluitoare, numai că ajungând la acesta când era deja în umbră, n-a mai fost atât de fotogenic. Bineînțeles că ne-am cățărat cum am putut până în vârf, deși vântul se mai amplificase și ne dădea serios de furcă, nu mai spun că ne tăia efectiv atunci când ne bătea peste fețe. Podul de piatră Um Frouth este nu numai unul dintre cele mai fotografiate locuri din deșertul Wadi Rum, ci și un simbol al acestuia, și se află la aproximativ 15 metri înălțime. Urcarea pe Um Frouth este o provocare, chiar dacă nu este foarte dificilă, iar priveliștea asupra munților galbeni din Um Frouth este superbă.

- după ce ne-am repus în mașină, Ahmed iar a prins viteză, iar noi ne-am echipat bine cu toate hainele de le-aveam la noi, fiindcă se lăsase frigul, vântul își făcea de cap bătând din ce în ce mai tare, iar sus, în camioneta descoperită, curentul făcea ravagii. Fiindcă se apropia asfințitul, ne-a dus la alte dune de nisip roșu, ceva mai scunde, de unde apusul de soare este splendid. Acolo peisajul este ireal de sălbatic și frumos în același timp, și a fost singurul motiv pentru care am rezistat eroic în frig și vânt. Acolo am asistat concomitent la răsăritul de lună și la apusul de soare, ne-am distrat de minune cu Ahmed, am râs, băieții au dansat cu el, acesta și-a scris numele în arabă pe nisipul ușor vălurit de vânt și noi ne-am pozat pe rând cu hieroglifele sale. Pe nisipul roșu am observat, la un moment dat, o floricică albă, delicată, de parcă era o perlă printre pietre și nămol.

Ne-am urcat înapoi în camionetă odată ce crepusculul a început să învăluie deșertul și ne-am îndreptat către satul Rum, nu înainte de ne fi indicate de către Ahmed două stânci (una mare și una mică) alăturate numite „Puiul decapitat” deoarece chiar păreau să fie o pasăre și capul său căzut. La Mehedi în fașa casei, ne așteptau cele două taxi-uri tocmite să ne ducă înapoi la Petra. Ne-am luat rămas bun călduros de la Mehedi și Ahmed într-un cadru foarte prietenesc, beduinii dovedindu-se niște gazde perfecte care știu să-și arate ospitalitatea la nivel înalt.

Excursia a fost o reușită din toate punctele de vedere, pentru noi a cuprins de toate: peisaje superbe, locuri unice, fără asemănare, aventură, distracție, cățărare, efort fizic considerabil, dar muuultă plăcere. Masa de prânz a fost o experiență inedită care ne-a încântat prin simplitate și naturalețe, nu mi-aduc aminte de când nu am mai mâncat mâncare cu nisip. Cât despre Ahmed, el a fost un companion desăvârșit, el ne-a asigurat tot entertainmentul, tot suportul pentru a declara acea zi ca fiind una MEMORABILĂ! Dacă m-aș întoarce în Iordania, aș repeta oricând experiența Wadi Rum, ceea ce vă doresc și vouă!

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 3753 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI