Fruška Gora, muntele cu două fețe: una veche, alta nouă

TIPĂREȘTE

Dimineața celei de-a doua zile petrecute în zona Novi Sad ne-a întâmpinat cu același cer mohorât, brăzdat de nori și predispus la ploaie. Firește, nu l-am luat în seamă nici de această dată și după rutina obișnuitelor pregătiri din fiecare dimineață am și pornit la drum, deciși să ducem la bun sfârșit programul deja definit al acelei zile.

În prima parte a acestui proiect, ne-am propus să vizităm câteva din mănăstirile aflate în rezervația naturală și istorică Fruška Gora.

Această regiune este o zonă muntoasă din Voivodina, situată la sudul orașului Novi Sad. Este o formațiune geologică foarte veche, erodată masiv de-a lungul sutelor de ani, astfel încât înfățișarea sa de astăzi aduce mai degrabă cu imaginea unei zone deluroase, decât cu cea a unui munte. De altfel, vârful cel mai înalt, Crveni čot, abia măsoară 539 metri. Aspectul muntos este dat de pantele abundent împădurite și de drumurile în pantă sinuoasă ce-l străbat în toate direcțiile. Alternanțele de altitudine și bogăția naturii îi dau un aspect deosebit de pitoresc, care alăturîndu-se celorlalte atracții culturale și spirituale adăpostite aici, fac din Fruška Gora un ”must see”.

În ciuda multiculturalității lor, comunitățile umane locale au considerat dintotdeauna Fruska Gora drept simbol al identității și memoriei istorice naționale, cu toate punctele ei de reper: mod de viață, credințe populare și religioase, folclor și tradiții, obiceiuri și meșteșuguri.

Astăzi, Fruška Gora reprezintă pentru localnici, ca și pentru turiștii de pretutindeni, o invitație de nerefuzat, menită să îmbogățească orizontul și cunoașterea prin identificarea măcar a unei părți din patrimoniul cultural etalat și accesibil în această regiune a Serbiei: 17 mănăstiri ortodoxe vechi de câteva secole, biodiversitate faunistică și floristică de excepție cu specii rare de plante și păsări, podgorii și centre de degustare a vinului pe tot parcursul anului, trasee de drumeții pe jos sau cu bicicleta, peșteri, izvoare termale și lacuri naturale consacrate ca zone de tratament, pescuit sportiv, agrement și picnic, dar și programe de experimentare a tradițiilor si obiceiurilor locale, legate de meșteșuguri, sărbători și evenimente.

Detalii interesante despre toate aceste oferte am citit în pliantele de promovare și informare primite în ziua precedentă de la Oficiul turistic din Novi Sad. Cum însă programul nostru de vizitare fusese predefinit încă de la plecarea în vacanță, prilej cu care am exersat și informarea care se impunea, am ales să vizităm în intervalul de timp disponibil, doar trei dintre obiectivele turistice recomandate în zona turistică Novi Sad: Mănăstirea Novo Hopovo, Mănăstirea Krusedol și centrul episcopal al orașului Sremski Karlovci.

Primul obiectiv, Mănăstirea Novo Hopovo, este una din mănăstirile aparținând complexului monahal de la Fruška Gora, complex care cuprinde 35 lăcașuri de cult ortodox ctitorite între secolele 15 – 18 și dintre care azi supraviețuiesc doar 17, toate aflate sub protecție UNESCO.

Am ales să vizităm această mănăstire datorită accesului extrem de facil dinspre Novi Sad: de la cetatea Petrovaradin din Novi Sad se pornește spre sud pe DE 21; după ce depășim Sremska Kamenica, se străbate transversal și fără vreo schimbare de direcție întreaga Fruška Gora până la Irig; îndată ce am intrat în acest oraș, urmărim cu atenție indicatoarele de drum, fiindcă mănăstirea este semnalizată ca schimbare de direcție prin virare la stânga. Urmăm drumul până la capăt și îndată ajungem în marea parcare din fața așezământului monahal. Debarcarea noastră aici a fost prilej de mare bucurie pentru doi cățeluși prietenoși, cu care însă n-a fost chip să purtăm vreun dialog, pentru că … lătrau în sârbește, așa că doar am presupus că cerșeau de mâncare. Cum n-aveam la noi decât niște biscuiți, le-am oferit și lor căteva bucățele, dar nu le-au băgat în seamă, semn că nu se bucurau de șansa la o îmbucătură, ci doreau doar… socializare :).

Privind-o din exterior, mănăstirea ni s-a descoperit ca o adevărată citadelă. Corpul de clădiri galbene, cu două etaje, care înconjoară biserica și întreaga incintă monahală, pare la prima vedere o fortăreață de nepătruns. Impresia este însă înșelătoare: chiar la mijloc, o alee pavată și un portic minuscul ne îndreptă pașii spre inima mănăstirii, biserica cu hramul Sfântul Nicolae.

A fost construită în secolul 16, prin osârdia episcopului Maksim, unul și același cu despotul sârb Djorgje Brankovic, care însă n-a apucat s-o vadă finalizată. O inscripție în piatră, plasată deasupra intrării vestice în biserică, menționează anul 1576 ca an al sfințirii lăcașului.

Construcția este din piatră brută îmbinată artistic cu cărămizi și mortar, netencuită, după consacratul stil arhitectonic Moravia. Fațada este structurată pe două rânduri de cornișe și se termină cu o ghirlandă de arcade oarbe. Are o singură turlă centrală, de formă octogonală, iar turnul clopotniței nu este încastrat în zidul bisericii, ci face parte din zidul de incintă.

Interiorul, în întregime pictat, se află într-o avansată stare de degradare, porțiuni întregi din pictură fiind erodate de trecerea timpului. Cel mai bine supraviețuiesc frescele din naos, pictate în 1608 de către ieromonahul Mitrofan, viețuitor al mănăstirii, deși sunt mai vechi decât cele din pronaos, realizate cincizeci de ani mai târziu. Iconostasul de lemn, poziționat între doi (din cei patru) stâlpi masivi de susținere a cupolei, a fost zugrăvit în 1776 de cel mai cunoscut pictor sârb al secolului al 18-lea, Teodor Kracun și alături de imensul candelabru de metal aurit, vechi și el de două sute de ani, pare a se se afla într-o stare mult mai bună decât restul elementelor de construcție și de decor din biserică. La aceasta au contribuit în mare măsură lucrările de recondiționare și refacere realizate după Al Doilea Război Mondial, când biserica a fost incendiată de mai multe ori, icoanele și odoarele de preț supraviețuitoare atâtor atacuri otomane au fost furate, iar biblioteca mănăstirii a fost devastată de trupele fasciste ustașe.

De-a lungul secolelor, Mănăstirea Novo Hapovo a fost un important centru de cultură pentru sârbii din zona Dunării și a râului Sava, întrucât aici funcționau ateliere de învățare, atât profesională, cât și de cultură generală (scris, citit), dar și o destinație de pelerinaj des frecventată de credincioșii ortodocși, mai ales după ce, în anul 1555, au fost aduse și găzduite în biserică o parte din moaștele Sfântului Teodor Tiron, cel căruia creștinătatea de răsărit îi atribuie paternitatea cultului colivei (după tradiție, se spune că într-un an de la mijlocul secolului 4, după prima săptămână a Postului Mare, când creștinii obișnuiau să renunțe la postul negru și să se reîntoarcă la postul ușor, fără mâncare ”de dulce”, Sfântul Teodor Tiron s-ar fi arătat în vis episcopului și mai multor creștini din Constantinopol, prevenindu-i că bucatele puse la vânzare în piețe și prăvălii au fost stropite cu sângele animalelor sacrificate idolilor și recomandându-le să mînânce doar grâu fiert îndulcit cu miere, pentru a nu se spurca cu sângele idolatriei).

Racla Sfântului Teodor Tiron din Novo Hapovo este plasată în stânga pronaosului.

Mănăstirea este considerată soră de legământ cu mănăstirile sârbești din Muntele Athos (Hilander și Sveta Gora), ale căror rânduieli teologice sunt respectate cu sfințenie și aici, atât în viețuirea de obște, cât și în ritualurile liturgice. De asemenea, o legătură spirituală profundă s-a realizat și cu câteva mănăstiri rusești din zona Petersburg, de acolo de unde prin anii 1920 s-au refugiat în urma persecuțiilor de după Revoluția din Octombrie 1917, mai multe grupuri de călugărițe ruse. Vreme de trei decenii, acestea au populat aproape în exclusivitate Mănăstirea Novo Hapovo. Maica Ecaterina, membră a familiei Romanov, ridicată chiar la rangul de stareță a mănăstirii, își duce somnul de veci într-un mormânt din fața intrării. Și în zilele noastre, mănăstirea este lăcaș de maici.

Ne-am închinat după cuviință, am cumpărat de la pangarul plasat chiar la intrarea în pronaos, câteva obiecte bisericești, nu pentru că am fi avut nevoie de ele, ci pentru că așa am gândit că putem ajuta câtuși de puțin sfântul așezământ. Am aflat ulterior că în Serbia unitățile de cult nu sunt subvenționate de către stat pentru funcționare, ci doar pentru finanțarea unor lucrări de reabilitare și conservare. Banii de întreținere și funcționare vin așadar doar din daniile credincioșilor, de la sponsori și binevoitori, precum și din micul comerț cu obiecte de cult și produse tradiționale realizate chiar în atelierele mănăstirii (miere, dulceață, vin, rachiu, lichior, siropuri de fructe și de plante medicinale). Toate acestea se pot procura din micul magazin aflat chiar lângă poarta de intrare.

Pentru călătorii pe care timpul nu-i presează, este util de știut că în apropierea mănăstirii, la o distanță posibil de parcurs pe jos în 30 de minute, sau cu mașina, se poate vizita o altă mănăstire seculară, Staro Hopovo.

Noi am părăsit liniștea aproape nefirească a sfântului lăcaș de la Novo Hapovo și ne-am întors în parcare, de unde ne-am continuat drumul spre cea de-a doua țintă a periplului nostru, Mănăstirea Krušedol. Pentru aceasta, ne-am întors în Irig și ne-am continuat drumul spre sud. Am traversat aproape tot orașul, iar la intersecția cu DE 313 am virat stânga pe acest nou tronson de drum, pe care l-am urmat până am depășit localitatea Krušedol Prnjavor. Chiar la ieșire, pe partea dreaptă a drumului, se află o parcare încăpătoare și în lateralul ei se zărește intrarea în Mănăstirea Krušedol.

Accesul în complexul monahal se face printr-o poartă monumentală zugrăvită în roșu-cărămiziu și având imprimate pe fațadă portretele ctitorilor, între timp sanctificați: Djordje Brankovic (în monahism numit Sfântul Maksim) și mama lui, Angelina Brankovic. Întreg domeniul mănăstiresc, cuprinzând pământuri, livezi, clădiri și acareturi, este înconjurat de un zid din cărămidă netencuită de cca 2 metri înălțime.

Trecând pe sub bolta porții de intrare putem să facem un scurt popas la micul pangar adăpostit aici, având o ofertă similară (dar nu identică) celei de la Novo Hapovo, semn că produsele puse la vînzare sunt producție proprie a atelierelor de la Krušedol, sau putem amâna plăcerea cumpărăturilor până la momentul întoarcerii de la mănăstire și revenirii în parcare.

Dincolo de zidurile incintei descoperim o poiană întinsă, presărată de arbori falnici, în special stejari și arțari, amenajată ca un parc cu alei asfaltate, pajiști verzi și bănci pentru odihna celor obosiți, o fântână cu cumpănă încă funcțională, chiar și un izvor disimulat în zidul uneia din clădiri. Nicio floare nu tulbură armonia atît de simplă a acetui peisaj.

Am pornit la întâmplare pe una din aleile parcului și am ajuns îndată la intrarea în adevărata mănăstire. Are și ea aspectul unei fortificații, cu construcții ce înconjoară în patrulater biserica de hram. O parte din zidurile exterioare erau netencuite, dar foarte probabil se aflau în cursul unor lucrări de reabilitare, căci partea superioară a zidului părea renovată de curând. Oricum, chiar și așa, alternanța de nou și vechi crea o frumoasă impresie estetică, pe care nu puteai să n-o remarci și să nu o prețuiești.

Intrând în adevărata vatră monahală, biserica cu hramul Bunei Vestiri și întreg ansamblul de clădiri înconjurătoare ni s-au descoperit ca o împărăție a albului imaculat, rar perturbat de pete de culoare desenate de rondurile de iarbă, flori și arbuști, de aleile pavate cu gresie maronie și de acoperișurile roșii de jur împejur.

Mănăstirea a fost construită între anii 1509 – 1514, de despotul Djordje Brankovic și de mama lui Angelina Brancovic, iar legată de ei, povestea Mănăstirii Krušedol este una demnă de scenariul unui serial dramatic.

Istoria consemnează că la mijlocul secolului 15, regatul sârb sub domnia despotului Stefan Brancovic se confrunta cu o aprigă prigoană otomană, mai ales de natură religioasă, după ce în 1389, pierzând bătălia de la Câmpia Mierlei, sârbii au intrat sub dominația Imperiului Otoman. Învinuit de uneltiri împotriva autorităților turcești, Stefan Brancovici a fost pedepsit cu orbirea, prin străpungerea globilor oculari cu cuie înroșite în foc, motiv pentru care în istorie este cunoscut sub numele de Stefan cel Orb (Stefan Slepi). Nici după acest deznodământ tragic, principele n-a renunțat la credința străbună și la lupta antiotomană, încât la un moment dat, în pericol de moarte fiind, a fost obligat să se refugieze la reședința din Durrës a principelui albanez Gjergj Arianit Kommeni, cunoscut adversar al Imperiului Otoman și socrul eroului național albanez Skandenbeg. Aici a cunoscut-o pe Angelina, a șasea fiică a principelui și după o emoționantă poveste de dragoste, cei doi s-au căsătorit. Au avut cinci copii, Djordje, Iovan, Irene, Marija și Milica. Cea din urmă s-a căsătorit cu domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, fiind cunoscută în istorie sub numele de Doamna Despina Elena.

Tulburările sociale din Albania au obligat familia lui Stefan Brancovic să se refugieze la Veneția, unde după șaisprezece ani de exil, principele sârb a murit. Angelina s-a dovedit o femeie luptătoare: purtând moaștele soțului său, ea și copiii ei s-au întors în Voivodina. A cerut și a obținut ajutorul regelui ungar Matei Corvin, în a-l repune în drepturi pe fiul ei Djordje, moștenitorul legitim al despotatului sârb. Djordje a domnit doar 8 ani, după care a abdicat, cedând tronul fratelui său Iovan. S-a retras în monahism (sub numele de Maksim), urmând exemplul mamei sale Angelina. Anii ce au urmat i-a dedicat promovării și întăririi credinței creștine ortodoxe pe tot teritoriul Serbiei. În aceste demersuri și în calitate de înalt ierarh al Bisericii sârbe (a ajuns până la rangul de episcop al Belgradului), o bună parte a eforturilor sale s-a materializat în ridicarea mai multor biserici și mănăstiri ortodoxe, printre care și Mănăstirea Krušedol, unde a și fost înmormântat, alături de întreaga sa familie.

După doar zece ani de la moartea lui Djordje, în 1523, a fost instituit cultul celor patru membri ai familiei Stefan Brancovic (Stefan, Angelina, Djordje și Iovan) , ca sprijin moral și strălucit exemplu de trăire duhovnicească pentru sârbii de pretutindeni, dar mai ales pentru cei care se luptau la acea vreme cu prigoana musulmană.

Și astăzi, cei patru Brancovic se bucură de mare cinste din partea credincioșilor sârbi, mai ales că, după tradiție, sunt cunoscuți ca făcători de minuni, în special pentru rezolvarea problemelor de familie. Cu deosebire este cinstită Sfânta Mama noastră Angelina, nume consacrat la nivel mondial, căreia femeile i se roagă pentru ajutor în nașterea de prunci (zămislire și naștere ușoară). Creștinele care nu pot avea copii sunt povățuite să se roage pentru aceasta în fața raclei Sfintei Angelina, după care să poposească cu aceeași rugăciune în gând sub unul din arțarii din apropierea mănăstirii. După credința lor, rugămintea le va fi ascultată.

Toate aceste povești și istorii nu sunt scrise în vreun material informativ destinat turiștilor și nici eu nu cred că aș fi dus pe cont propriu cercetarea atât de departe. Am avut însă șansa să asist la o prezentare a mănăstirii făcută de unul din parohii lăcașului, iar cele de mai sus sunt doar reproducerea în parte a celor aflate atunci.

Văzusem deja biserica, finalizasem ședința foto și ne întorsesem în parcul de dincolo de ziduri, făcând popas într-o mică livadă plină de meri în pârg și viță de vie roditoare. Am adunat de pe jos mere roșii și sănătoase, pe care le-am făcut provizie pentru hrana noastră în următoarele ore. Tocmai când ne pregăteam de plecare, am zărit venind pe alee un grup numeros de pelerini. Printr-un inexplicabil ”simț al turmei”, încă de departe am gândit că sunt români. Așa și era, pe măsură ce se apropiau, dulcele grai românesc se făcea tot mai limpede auzit și în urechile noastre.

Erau însoțiți de doi preoți ortodocși îmbrăcați în sutană neagră, unul mai tânăr, altul mai vârstnic. În speranța că vom putea afla lucruri noi și interesante, ne-am alăturat grupului și ne-am întors în biserică. Erau așteptați de preotul paroh și de un călugăr sârb, cei doi preoți români fiind pare-se cunoștințe mai vechi ale acestora, căci s-au îmbrățișat cu bucurie la prima vedere.

Așteptările noastre s-au dovedit îndreptățite. Prezentarea a fost cam întortochiată, nu pentru că lipsea coerența expunerii, ci pentru că totul era un ritual al … traducerii: parohul vorbea sârbește, călugărul traducea în engleză, iar tânărul preot român traducea în română. Cu toate acestea, povestea Mănăstirii Krušedol, ne-a captivat și ne-a încărcat emoțional, nu numai când am aflat de destinul crud al lui Stefan Brancovic și de pedeapsa lui cumplită, dar mai ales când ni s-au adresat mulțumiri pentru bogata danie pe care domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, ginere al lui Ștefan și al Angelinei, a făcut-o pentru înălțarea bisericii Buna Vestire.

În plus, am avut ocazia să-mi corectez o primă impresie la cea dintâi vizită în naos, care s-a dovedit a fi falsă: văzusem cele două racle din partea dreaptă și stângă a ușilor împărătești, am realizat că sunt moaște sfinte, dar n-am știut care și cui aparțin, pentru că nu era nicio inscripție. Pe baldachinul din stânga, racla cu pricina era vegheată de o icoană care semăna cu cea a Sfintei Parascheva de la Iași. Am dedus de aceea, cu încântare, că este o danie a Mitropoliei Iașului și că în raclă se află veșmintele Sfintei Parascheva, unul dintre straiele care se schimbă la fiecare hram și se dăruiește altor lăcașuri sfinte. Ei bine, în ciuda evidentei asemănări, s-a dovedit în cursul prezentării părintelui paroh, că aceea este icoana Sfintei Mamei noastre Angelina, iar în raclă se află moaștele ei și ale fiului ei, Iovan, sau mai bine zis ceea ce a rămas din osemintele lor, după ce în 1716 turcii au distrus mănăstirea și odoarele ei, trecând-o prin foc și urgie. Racla din dreapta iconostasului aparține Sfântului Stefan. Deși canonizat și el, Djordje Branković este înhumat în podeaua pronaosului, într-un mormânt cu desăvârșire modest.

Dincolo de datele tehnice caracteristice, pe care nu le mai reproduc, fiindcă le puteți afla și din pliantele de informare turistică sau din alte materiale informative, ceea ce m-a impresionat pe mine mai mult a fost destinul dramatic al acestei mănăstiri: a fost zdrobită și surpată de mai multe ori în decursul istoriei, dar tot de atâtea ori flacăra credinței a luminat-o spre rezidire materială și spirituală. Povara agresiunilor musulmane a fost însă la fel de mare cu cea a loviturilor primite de la propriile vlăstare: în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, regimul nazist al ustașilor a transformat mănăstirea într-un adevărat lagăr de concentrare, mulți partizani și simpatizanți ai acestora fiind torturați și uciși în aceste locuri sfințite de spiritele înaintașilor lor. Regimul comunist n-a fost prea aspru, dar nici el nu a încurajat progresul cultului ortodox, lăsând lăcașul să se descurce pe cont propriu.

Mănăstirea Krušedol este socotită astăzi un sanctuar național , întrucât multe alte personalități ale poporului sârb sunt înmormântate acolo. De altfel, naosul, pridvorul și curtea lăcașului sunt pline de plăci funerare, morminte de o desăvârșită modestie, amintind de cei ce se odihnesc acolo, printre alții, Patriarhii Arsenjie al III-lea și Arsenije IV Jovanović Šakabenta, prințesa Ljubica Obrenovic și regele Milan Obrenovic.

Într-un sfârșit, ne-am întors în parcare, pornind spre ultimul obiectiv al drumeției noastre din acea dimineață. Înainte de a ajunge la Sremski Karlovci, călătorii nezoriți de timp, pot face un ocol ca o buclă, pentru a vizita alte două mănăstiri superbe din patrimoniul Fuskăi Gora: Grgeteg și Velika Remeta și aflate foarte aproape de Krušedol. Având în vedere ora destul de înaintată, pentru noi a fost însă clar că dacă vrem să ajungem înapoi la Novi Sad spre a vizita și Cetatea Petrovaradin, trebuie să ne îndreptăm direct spre Sremski Karlovci.

Pentru a junge acolo, ne-am continuat drumul pe DE 313 în aceeași direcție pe care venisem, până la prima intersecție, unde am virat la stânga. Am urmat acel drum regional, cale de mai mulți kilometri, căutând ieșirea spre DE 100. La intersecția cu acesta, am ales drumul spre stânga și mergând drept înainte, am ajuns neașteptat de repede la Sremski Karlovci.

Localizat la doar 12 km de Novi Sad, orașul este recunoscut a fi una dintre cele mai frumoase așezări citadine din Serbia, mai ales datorită împrejurimilor pitorești (la vest de Fuska Gora și de-a lungul Dunării), aerului patriarhal, arhitecturii vechi și monumentale, istoriei și tradiției care te surprinde la fiecare pas.

Atracțiile turistice sunt diverse și bine puse în valoare de broșurile de informare și promovare, Sremski Karlovci fiind prezentat ca important centru spiritual și cultural, teatru al unor evenimente și sărbători tradiționale, reper al ”drumului vinului” din Serbia, parte a Rezervației Naturale Speciale „Koviljsko-Petrovaradinski rit" pentru mlaștinile din zona Dunării.

Dincolo de toate aceste îmbietoare propuneri, datorită timpului limitat, noi am ales să cunoaștem doar centrul civic și cultural al localității.

Am fost constrânși de interdicțiile de parcare să lăsăm mașina pe una din străzi (Mitropolita Stratimirovića), la depărtare de vreo patru-cinci sute de metri de inima urbei și ne-am îndreptat pe jos într-acolo. Pe parcurs, ca de obicei, am trecut în revistă clădirile aliniate pe marginea străzii, constatând că starea de paragină a unora din construcții nu făcea deloc notă disonantă cu imaginea de ansamblu, pentru că totul părea un mozaic bine asortat: case mai mici, mai mari, mai noi, mai vechi, mai simple sau cu arhitectură aristrocatică, toate parcă ne priveau cu mândria că s-au născut pe aceste meleaguri și că noi, ca străini, eram doar niște trecători fără însemnătate.

Am trecut așadar mai departe și curând ne aflam în centrul istoric. Deși clădirile sunt foarte vechi, aici totul este cosmetizat cu migală și arată ireproșabil. Făcând comparație cu strada pe care tocmai trecusem, m-am întrebat chiar dacă nu cumva urbea se pregătea să devină capitală europeană a culturii! Nu știu de ce, dar tare îmi amintea de Sibiu la vremea când se bucura de această titulatură și când descoperisem cu mâhnire că doar centrul orașului fusese renovat, în timp ce în spatele clădirilor istorice refăcute, atât de multe case zăceau în mizerie!

Am pornit în explorarea acestei mici bijuterii citadine care este centrul istoric, profitând cu însuflețire de buna dispoziție ce ne învăluia pe măsură ce cerul se elibera de nori, iar soarele începea să-și facă simțită căldura și lumina atât de necesară realizării unor fotografii bune. Voi puncta în ordinea vizitării principalele puncte de interes pe care le-am bifat ca văzute de-a lungul scurtului nostru periplu prin capitala celui mai mic district din Serbia, Srem:

-Scoala de Gramatică Veche : este cel mai vechi liceu din Serbia, fiind fondat în anul 1791. Actuala clădire dateaza însă din 1891 și reprezintă o ctitorie a Mitropolitul Stevan Stratimirović, care și astăzi păzește intrarea, din postura unei statui de marmură albă. În prezent, aici ființează o școală superioară filologică pentru studiul limbilor moderne și clasice, a doua de acest fel din Serbia (cealaltă funcționează la Belgrad). Am intrat și noi în clădire, dar n-am reușit să vedem nici vreo sală de clasă, nici vechea bibliotecă socotită de importanța națională. Probabil pentru că era vacanță, toate încăperile erau închise. Ne-am plimbat privirile prin holul frumos decorat cu marmură și vitralii colorate și ne-am întors în curte, unde ne-am oprit pentru câteva clipe de reculegere în fața bustului poetului Branko Radičević, cel mai mare poet romantic sârb, fost elev al Școlii de Gramatică Veche.

Legat de această personalitate a literaturii sârbe, care a murit la doar 29 ani, se cuvine spus că la 4 km de Sremski Karlovci, pe dealul Stražilovo, se află mormântul și statuia poetului, loc de o frumusețe naturală deosebită, de asemenea recomandat spre vizitare turiștilor interesați, chiar și pentru localnici fiind o destinație de drumeție preferată mai ales primăvara și toamna.

Tot în curte se află un străvechi arbore de tisă, contemporan ridicării clădirii.

-Primăria Karlovci: e o clădire neo-clasică datând din 1811 și arată ca nouă. Balconul frontal, astăzi împovărat de belșugul florilor ce se revarsă din ghivece, este însemnat istoric, fiind locul de unde în 1848, reprezentanții sârbilor din Autro-Ungaria au proclamat autonomia provinciei sârbești Voivodina.

-Piața centrală Branka Radičevića – este situată în continuarea Primăriei, formând un patrulater frumos întreținut, mărginit de multe terase, magazine și taverne pe partea stângă și de monumentale clădiri istorice pe partea dreaptă.

-Fântâna celor patru lei: este o fântînă decorativă realizată în 1799, pentru a comemora finalizarea primei uzine din Karlovci pentru epurarea apei din Dunăre. Se află chiar la intrarea în Piața Branka Radičevića și atrage inevitabil atenția prin postamentul de marmură roșie pe care este amplasată. Apa ce curge prin gurile celor patru lei este potabilă, foarte bună la gust și răcoritoare pe vreme caldă. În plus, potrivit legendei și credinței localnicilor, cei ce sorb din ea, pot fi siguri că se vor întoarce la Sremski Karlovci, chiar și pentru a-și găsi acolo aleasa sau alesul inimii ! Eu încă mai sper! Să mă întorc,desigur ! :)

-Biserica catolică a Sfintei Treimi: este prima clădire monumentală de pe latura dreaptă a pieței. Datează din 1768 și se mândrește cu cea mai frumoasă poartă de intrare în stil baroc din Serbia. Nu am putut s-o vizităm interior, întrcât la ora venirii noastre, porțile acelea atât de frumoase erau închise.

-Biserica ortodoxă cu rang de Catedrală ”Sfântul Nicolae” se afă chiar lîngă Biserica catolică a Sfintei Treimi. A fost ridicată în anul 1762 și este consacrată aducerii moaștelor Sfântului Nicolae la 22 mai același an. Este considerată a fi una dintre capodoperele artei baroce sârbe. Icoanele din fresce și de pe catapeteasmă au fost pictate în decursul câtorva decenii de celebri artiști sârbi : Zaharija Orfelin, Teodor Kračun și Paja Jovanović.

Biserica adăposteste moastele Sfântului Arsenie de Srem, al doilea arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe și icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Maria de la Bezdin. Iată dar, încă o legătură a spiritualității sârbești cu cea romănească , căci aceast icoană, provenită de la Muntele Athos, a fost adusă în anul 1740 la Mănăstirea Bezdin de lângă Arad, de către obștea de călugări refugiați din Mănăstirea Vincia din Serbia, ca urmare a asprei prigoane turcești. Și astăzi, credincioșii se pot ruga la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Fecioare Maria de la Mănăstirea Bezdin. Ceea ce nu știu, este care dintre cele două icoane este originală și care este copie, cea de la Bezdin sau cea de la Karlovci?

-Palatul și curtea Patriarhului: este una dintre cele mai monumentale clădiri din Voivodina. Dată în folosință în 1895, ea a fost și a rămas reședință temporară sau permanentă pentru patriarhii vremii și pentru episcopii de Srem. În interiorul clădirii este deschis Muzeul Bisericii Ortodoxe Sârbe, pe care nu l-am vizitat din lipsă de timp. În schimb, am făcut câțiva pași prin frumosul parc din spatele palatului și ne-am odihnit puțin lângă micuța fântână arteziană din mijlocul lui.

-Seminarul Teologic Sfântul Arsenie din Srem: a fost înființat în 1794, fiind al doilea seminar ortodox din lume, după cel din Kiev. Nu știu cât mai este de funcțional astăzi, întrucât clădirea, în ciuda frumuseții ei, mi s-a părut abandonată, cu geamuri sparte, tencuiala și ornamentele fațadei căzute la pământ, porțile ferecate cu lacăte deja ruginite, semn că erau de multă vreme acolo.

-Vechea Farmacie, este una dintre cele mai vechi farmacii din Vojvodina (fondată în 1880) și e încă funcțională. Se găsește la parterul uneia din clădirile de pe partea stângă a pieței. Se spune că mobilierul venețian din secolul 19 a supraviețuit vremii și poate fi admirat și astăzi de cei care trec pragul farmaciei. Nouă ni s-a părut jenant să intrăm doar pentru a căsca gura, fără a cumpăra măcar un paracetamol, așa că ne-am mulțumit cu … evaluarea fațadei.

Într-un sfârșit, ne-am oprit la un mic magazin de suveniruri, am cumpărat câțiva magneți și o hartă textilă stilizată a mănăstirilor din Fuska Gora (acum e un simplu șervet de masă) și am pornit-o înapoi, pe același drum pe care venisem. Pe parcurs, ne-am oprit câteva minute la Biserica de Jos – biserica Sfinților Petru și Pavel, un alt obiectiv recomandat spre vizitare turiștilor. Citisem că este o ctitorie din 1719 și că fusese proaspăt restaurată, după mai mult de două decenii cât fusese închisă din cauza degradării intense. N-am avut norocul să o admirăm prin interior, căci porțile îi erau închise. Ne-am mulțumit să pipăim trunchiul celui mai bătrân platan din localitate, înalt de cca 30 metri, care viețuiește în curtea bisericii de peste 150 ani, fiind ocrotit ca monument al naturii.

Întoarcerea la pensiune ne-a luat mai puțin de 20 minute. Eram fericiți că ne-am dus programul la bun sfârșit, eram mulțumiți că fusesem inspirați în alegerea obiectivelor de vizitat care ne-au plăcut atât de mult și că ne mai rămăsese timp pentru masa de prânz, chiar și pentru puțină odihnă în cameră, căci programul acelei zile nu se sfârșise: ne aștepta cetatea Petrovaradin! Dar despre asta voi povesti într-un viitor review.

---

VIZUALIZĂRI: 4339 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI