Din nou la Veliko Târnovo, de data aceasta în minivacanţa de Revelion

TIPĂREȘTE

Veliko Târnovo ne-a intrat la suflet, atât mie cât şi soţului meu, încă de când am călcat prima oară în el, în noiembrie 2015. De atunci, ne-am propus să revenim ori de câte ori am putea, având în vedere distanţa nu foarte mare până acolo. S-a întâmplat astă-vară, de Sfântă Mărie, în circuitul ce ne ducea la Lovech să trecem prin „oraşul marelui turn” într-un scurt popas de câteva ore atât cât să luăm masa la Ego şi apoi să omorâm caloriile plimbându-ne pe strada Gurko şi pe Samovodska Charshia. Nu pot să spun decât că e absolut fermecător vara cu atât de multă vegetaţie pe colinele dimprejur, cu atât de multe flori, cu râul Yantra ce se unduieşte pe lângă peninsula verde cu monumentul Asăneştilor şi Galeriile de Artă „Boris Denev”.

Ei, de data aceasta, în ultima zi din 2016, am prins „oraşul ţarilor bulgari” îmbrăcat într-o haină albă de iarnă, de omăt, groasă de cam treizeci de centimetri, în condiţiile în care numai aproape cu zece km de Veliko Târnovo am văzut un pic de zăpadă presărată din loc în loc, de-o parte şi de alta a şoselei. De cum am intrat în oraş, peisajul, dealtfel desprins ca din poveşti, ne-a speriat un pic, din cauza dificultăţilor din trafic, de pe trotuare, utilajele de deszăpezire abia apărute, începuseră să-şi facă datoria. Iarna autentică cu strat mare de zăpadă şi frig aveam s-o cunoaştem, mai întâi, la Veliko Târnovo, fiindcă în noaptea dinaintea sosirii noastre acolo ninsese abundent, în cele trei zile pe care le-am petrecut pe-acolo, gerul aspru ne-a muşcat de obraji continuu.

După o primă întâlnire cu iarna „pe uliţele” oraşului, ajungem la locul de cazare: hotel Tarnovo, situat central, pe strada Marno Pole, vizavi de parcul cu acelaşi nume. Acolo, în aproximativ acelaşi timp cu formalităţile de cazare am primit din partea hotelului şi câte o lopată uriaşă cu care să ne degajăm locurile de parcare din faţa hotelului de sub povara zăpezii, parcarea subterană a acestuia fiind disponibilă contra 10 leva/zi, dar şi până la intrarea în parcarea subterană trebuia făcută pârtie, aşa că era mai economicos din toate punctele de vedere de amenajat locurile din faţa hotelului.

După ce ne-am instalat, am ieşit destul de repede prin zăpadă la o mică bulgăreală, căci copiii dinăuntrul nostru erau dornici de joacă. Apoi ne-am îndreptat către pizzeria Ego să mâncăm un prânz întârziat, iar priveliştea albă şi îngheţată ce ni se înfăţişa de la fereastră asupra teraselor oraşului cu casele aşezate pe ele şi a Yantrei ce părea că a rămas încremenită sub gheaţă, ne umpluse ochii de uimire. După aceea, am pornit, încă pe lumină, în căutarea mehanei Bolyari în care agenţia organizatoare ne stabilise petrecerea de Revelion, situată conform spuselor, la 150 m de hotel. Am găsit nu prea uşor mehana, dată fiind amplasarea sa undeva la parterul unei clădiri ce devenea subsolul aceleiaşi privită din alt unghi, având în vedere dispunerea în pantă a clădirilor oraşului. În mehana Bolyari, o mehana tip folk, de două stele, noi, cei zece români cărora ni se rezervase masa cu nr. 1, aveam să petrecem o noapte minunată alături de peste două sute de bulgari, cu muzică live asigurată pe rând de trei solişti vocali, din fericire şi cu repertoriu internaţional.

Fiindcă nu voi mai scrie un review separat despre mehana Bolyari, voi spune câteva cuvinte despre aceasta şi voi detalia un pic în cele ce urmează în ce-a constat trataţia deosebită de care ne-am bucurat în noaptea dintre ani.

Mehana Bolyari rezidă într-o incintă largă, cu destul de multe mese, potrivită pentru petreceri de nunţi, ai căror pereţi erau frumos decoraţi în general cu chipurile pictate ale fraţilor Asan, săbii, tablouri medievale, şi mai abitir acum cu ocazia Revelionului cu mesele aranjate festiv, de sărbătoare.

În primul rând şi cel mai important, după părerea mea, a fost că am fost bine primiţi, aş putea spune chiar răsfăţaţi în anumite momente, ceea ce mi-a dovedit o dată în plus că bulgarii sunt prietenoşi, sociabili şi respectuoşi cu turiştii. Ne-am temut că vom fi stingheri printre cei două sute de bulgari, că am putea fi luaţi în râs, că oricum nu ne-am fi dat seama, dar, dimpotrivă, am fost plăcut impresionaţi că noi, cei zece români „repartizaţi” aiurea alături de atâţia oameni veniţi să asculte şi să danseze pe muzică cântată live, am fost băgaţi în seamă atât de cântăreţi cât şi de meseni. Aşadar, atmosfera a fost grozavă, mi-a plăcut mult că au dat importanţă evenimentului şi s-au gătit corespunzător, nu excesiv, ci atât cât trebuie, au cântat alături de soliştii vocali toate melodiile locale şi nu se încurcau la versuri, se simţeau bine fără să exagereze, iar lucrurile să degenereze. Ştiu sigur că noi, românii, ne-am simţit tare bine şi asta datorită bulgarilor care s-au purtat foarte frumos cu noi, ca nişte adevăraţi amfitrioni şi care nu erau neapărat localnici, ci erau şi din Sofia, Plovdiv sau alte locuri.

Mâncarea n-a fost nici mai rea, nici mai bună ca la o nuntă, spre exemplu, dar îndestulătoare şi bine gătită. Ne-a fost repartizat un chelner vorbitor de engleză ce ne-a „păzit” straşnic toată seara, iar perechea de vegetarieni dintre noi a găsit pe masă discret scris în română pe o hârtie alături de farfurii „meniu vegetrian”, căci aşa au fost solicitările. Ca entertainment, aproape de miezul nopţii a fost organizată o tombolă şi fiindcă noi nu înţelegeam numerele extrase din bol strigate în bulgară, chelnerul ne-a rugat să ne expunem fiecare bileţelul primit odată cu aperitivul (pe care era scrisă o cifră) pentru a putea el urmări dacă vreun număr ar ieşi câştigtor. Şi au ieşit chiar două, iar de fiecare dată băiatul nostru sărea în sus de bucurie cu bileţelul aferent, conducând câştigătorul să-şi ridice premiul, spre deliciul audienţei.

Costul mesei festive s-a ridicat la 55 euro/persoană şi a fost stabilit de agenţiile partenere, fiind achitat la pachet cu cazarea.

Prima zi a lui 2017 ne-a adus o poftă nebună de făcut o introspecţie prin împrejurimi, prin urmare, ţuşti, ne-am urcat în maşini cu un itinerar făcut dinainte: mănăstirea Dryanovo cu cascada, peştera Bacho Kiro şi orăşelul Tryavna. În ceea ce priveşte ultima opţiune îi mulţumesc pentru sugestie colegei @Floria care mi-a recomandat cu căldură cu ceva timp în urmă orăşelul, iar pentru rest colegului @Testosu' care a scris destul de tentant despre celelalte obiective şi nu am putut rezista.

Ca să ajungem la mănăstirea Dryanovo, am urmat din Veliko Târnovo şoseaua ce duce la Gabrovo şi Stara Zagora cam 30 km, iar după ce se depăşeşte localitatea cu acelaşi nume, un indicator semnaliza că trebuie s-o luăm la stânga circa 1,5 km. Drumul secundar ce duce la mănăstire era şi el deszăpezit, şi deşi era mai îngust, era în stare foarte bună.

Reconstruită ultima dată în anul 1897, mănăstirea este de fapt, mult mai veche, datând din secolul al XII-lea şi este amplasată la poalele munţilor Stara Planina, la confluenţa râurilor Dryanovska şi Andaka, la baza unor colţi stâncoşi. Are hramul Sf. Arhanghel Mihail şi, alături la intrare, un mic muzeu etnografic ce era închis pe 01 ianuarie. De la mănăstire se face un drumeag ce se parcurge numai cu piciorul spre cascada şi peştera Bacho Kiro. Zăpada îngreuna un pic accesul, dar nu ne-am lăsat, am ajuns destul de repede la cascadă. În peşteră nu se putea intra, căci era închis, intrarea se face contra cost, de aceea cu siguranţă vom mai reveni şi pe vreme mai caldă pentru a ne putea bucura din plin de toate obiectivele din zonă. Spectacolul oferit de natura hibernală, cascada îngheţată din care mai curgea doar un fir de apă pe sub un podeţ de lemn suspendat între două stânci, este de-a dreptul uluitor, nu te mai saturi să priveşti! Parcă eram într-o scenă din „Crăiasa zăpezii”!

Şi totuşi ne-am desprins de-acolo în direcţia Tryavna pe o şosea cu multe suişuri şi coborâşuri, cu multe ace de păr, prin pădurea de foioase, îmbrăcată în mantie de nea, parcurgând 20 km. Drumul era curăţat, fusese împrăştiat material antiderapant, nu ne-a creat nici o problemă.

Ajunşi în orăşel, am parcat lângă vechea biserică Sf. Gheorghe şi am luat-o la pas spre centrul medieval, cam doi km, că parcă nu mai ajungeam. Am trecut pe lângă primăria actuală a oraşului, casa-muzeu Pencho Slaveykov, apoi am intrat în centrul vechi pe strada principală, cu case vechi pe ambele părţi în care erau fie câteo prăvălie cu lucruri de artizanat, fie câte o mehana, fie altfel de magazine. Urbea, situată de-o parte şi de alta ale râului Dryanovska, s-a dezvoltat considerabil în secolul al XIX-lea, deşi şi înainte avusese un statut aparte în relaţia cu administaţia turcă, nefiind locuită niciodată de turci şi consta în meşteşugari şi atelierele lor, mici meseriaşi care manufacturau tot felul de mărfuri. Astăzi toate acestea sunt constituite într-o rezervaţie arhitecturală cu şapte muzee şi galerii de artă, două biserici, peste 140 de monumente.

Am dat de Turnul cu Ceas, Podul de Piatră şi piaţeta din jur ce marchează punctul zero al vechiului orăşel: „Diadi Nikola”. Acolo, la cele câteva mese scoase afară la soare, deşi era un ger de crăpau pietrele, se putea bea o cană de vin fiert sau un ceai fierbinte. Am mai înaintat încă vreo treisute de metri, la întoarcere am făcut o vizită casei-muzeu Daskalov şi apoi repede la maşină, căci timpul trecuse şi noi îngheţaserăm destul de tare, poate şi pentru că ne aşteptam unii pe alţii şi zece inşi nu pot să se sincronizeze aşa uşor. Însă Tryavna merită mult mai multă atenţie şi pe viitor avem de gând s-o mai vizităm.

Reîntorşi la Veliko Târnovo, după o mică pauză de reacomodare, am purces per pedes, în ciuda gerului năprasnic, în centru pentru a lua masa alegând de data aceasta, mehana The Quiet Corner (механа тихия кът) de unde am plecat destul de repede, cam dezamăgiţi fiindcă n-am prea avut ce alege, până la urmă era 1 ianuarie, şi pretenţiile nu-şi aveau locul. Nici un fel de desert nu era disponibil, de aceea, de-acolo, ne-am dus întinşi la Shtastliveca (Щастливeцa) unde ne gândeam că ne puteam îndulci cu ceva şi nu ne-am înşelat căci pe lângă acestea şi-au făcu loc, până seara târziu, nişte pahare cu vin şi şampanie, că doar sărbătoream onomastica uneia dintre fete ce poartă al doilea prenume Vasilica.

Ultima zi a minivacanţei ne-a adus o dimineaţă însorită, însă cu -15 grade în termometru, dar şi un ghes de a revedea Arbanassi, satul ce străjuieşte oraşul marelui turn de pe colinele de deasupra. După micul dejun şi predarea camerelor, am pornit-o într-acolo cu soarele de partea noastră. În plină iarnă, cu zăpadă în strat mare şi străzi necurăţate, plimbarea s-a dovedit anevoioasă şi n-a durat prea mult, însă panorama către îngheţata cetate Tsarevets de la fosta reşedinţă a lui Todor Jivkov era uimitoare.

Ultima oprire în drum spre casă a fost la Ruse unde era aproape primăvară cu 7 grade pozitive, pentru a gusta ceva la Happy, dar n-a fost să fie, căci era atât de aglomerat încât era coadă atât afară cât şi înuntru, în sas. Pentru că nu aveam timp de pierdut pe la cozi, am găsit un alt local, tot pe strada Aleksandrovska, pe nume „La Strada”, unde ne-am relaxat aproape două ore la masă. Apoi, am pornit spre vamă unde am aşteptat vreun sfert de oră, iar drumul spre casă a continuat fără zăpădă, cu temperaturi mai ostoite, fără probleme.

Minivacanţa se sfârşise şi odată cu finalul ei începea un nou an, pe care-l doresc mai bun pentru toată lumea! La mulţi ani, dragii mei!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=B-zvUh_Hbis

---

VIZUALIZĂRI: 9670 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI