Veliko Târnovo cu ale lui case atârnate pe dealuri

TIPĂREȘTE

Ani de zile fusesem refractar ideii de a petrece un concediu în Bulgaria.

Auzeam prieteni sau cunoscuți care lăudau condițiile puse la dispoziție de statul vecin, povesteau despre facilitățile de care se bucură turiștii și preferau să iși petreacă cinci sau șase ani la rând concediul în același loc (un aspect pe care nu îl voi putea înțelege în niciun chip, indiferent de locație, atâta vreme cât există o sumedenie de locuri frumoase în lume).

Poate pentru că mă voiam eu mai naționalist, mi-am zis că nu voi călca pe la ei prea curând, nu se poate ca Bulgaria să fie mai frumoasă ca România. Totuși, potrivit raportărilor indicatorilor europeni, se afla sub noi, iar eu mi-o imaginam mai rudimentară și în urma noastră din mai toate punctele de vedere.

Datorită conjuncturii mondiale întinsă pe mai tot anul 2020, mi-a fost hărăzit ca una din atribuțiile profesionale să nu poată fi îndeplinită decât la Sofia, acolo unde ar fi urmat să petrec cel puțin 4 zile.

Vă dați seama că am identificat rapid oportunitatea coroborării muncii cu plăcerea de a vizita și umbla, astfel că rapid mi-am încropit un plan de călătorie care m-a dus spre Veliko Târnovo ca primă etapă a deplasării mele pe teritoriul statului vecin.

Localitate în care am ajuns în jurul orei 20 al unei duminici de la jumătatea lunii noiembrie.

Deși călătorisem mai mult de 8 ore, nu aveam astâmpăr iar oboseala drumului era nesemnificativă în comparație cu dorința de a mă plimba pe străduțele înguste și luminate ale centrului istoric, pe care le observasem în timp ce înaintam spre locația de cazare.

Motiv pentru care am ieșit să mă dezmorțesc și să hoinăresc puțin pe străzile localității cunoscute drept” Orașul Țarilor” , de vreme ce mai mult de două veacuri cam pe aici se plimbăreau conducătorii și dregătorii importanți ai țaratului vlaho-bulgar.

Centrul orașului curat și frumos luminat (deja decorat pentru sărbătorile de iarnă) mi-a dat binețe și m-a făcut să mă simt bine primit, chiar dacă străzile erau destul de pustii, iar cei câțiva localnici întâlniți grăbeau pasul spre câte un restaurant sau, cine știe, poate chiar spre case.

Am hoinărit preț de vreo jumătate de oră prin frigul care se lăsase, apoi am intrat pentru a servi cina în Restaurantul Shtastliveca pe care vi-l recomand cu mare căldură de sunteți în trecere prin zonă. O ambianță foarte plăcută, mâncarea extrem de atrăgător prezentată și foarte gustoasă alături de amabilitatea personalului fac din această locație una de luat în seamă în momentele în care foamea sau setea îți dau bătăi de cap.

La ceas de seară întârziată, încercam să realizez sau să mă orientez astfel încât a-mi da seama de încadrarea orașului conform imaginilor din sesiunea de documentare a călătoriei, mai precis de poziționarea caselor pe dealurile înconjurătoare, cadru simbol al localității.

Am observat eu sumedenii de luminițe și duzini de felinare dintr-unul din punctele de observare, dar negura nopții mă obliga doar să ghicesc, să fac un exercițiu imaginar de creație, urmând ca la lumina proximei zile să îmi evaluez talentele.

Dimineața ce preia scurgerea implacabilă a timpului mă condamnă la prelungirea suspansului, astfel că nu îmi rămâne decât să continui plimbăreală matinală înotând greu printr-o ceață extrem de densă spre Podul Stambolov, locul de unde, zice-se, ai cea mai bună priveliște spre dealurile peste care care au fost cernute casele colorate și nearanjate ce dau farmecul orașului.

Negura e atât de deasă încât nici capătul podului nu îl pot zări, dar mă hazardez să îl trec știind că dincolo se află impozantul Monument al Asăneștilor, o construcție emblematică a urbei. Al cărui vârf nu mi s-a oferit posibilitatea a-l admira. Incă…

Nu îmi rămâne decât să continui plimbăreala. Dar cum arunc o provocare naturii, în dorința de a ne compara îndărătnicia, nu mă îndepărtez prea mult de aceste locuri, ci o iau la pas prin parcul Marno Pole aflat în imediata apropiere, așteptând ca natura să cedeze, să-și ridice ceața în cap și să îmi recompenseze răbdarea.

Urc 349 de trepte străjuite de copaci rebegiți de frig pentru a ajunge pe un platou al parcului, loc ideal de reglare a respirației după efortul unui urcuș voit a fi intens. Cât aș lenevi eu, cât de încet mărșăluiesc pe alei, natura se ține tare. Și ține ceața jos…

Din considerente tactice, mă întorc la cazare pentru a servi micul dejun apoi plec spre Tsarevets, cetatea veche a orașului. În căutarea unei parcări, trec de intrare, cobor dealul și găsesc una la marginea răului Yantra, lângă o biserică. Puțin mai departe, dar gratuită.

Aflat în fața intrării, privirea îmi e atrasă de o stradă pietruită în pantă, flancată de case cu un nivel sau maxim două, înghesuite una într-alta, parcă pentru a se încălzi și face față vremii reci de afară. Nu am cum rata să îmi urmez ghesul turistului și pașii mă poartă pe ulița Nikola Piccolo, pustie la ora 9.

Pe aceeași stradă se află și casa de bilete, loc de unde plătești pentru a intra în cetate. Nu ai posibilitatea achitării cu cardul, musai să dai cash cei 6 leva.

La ora 9.15, într-o dimineață de luni, eram primul vizitator al zilei. Înaintea mea urcau agale angajații. Întârziați, doar suntem în Balcani…

Situată strategic pe vârful dealului, vizitarea cetății la o asemenea oră îți oferă posibilitatea de a o descoperi pas cu pas, pe măsură ce ceața se ridică asemenea faldurilor unei rochii grele de epocă, lăsând privirii hrăpărețe ocazia admirării unui trup din ce în ce mai incitant.

Urci pe aleile pietruite, acoperite pe alocuri de frunze galbene desprinse din copacii ce le străjuiesc, mărșăluiești leneș pe lângă zidurile incomplete – urme ale unor așezări umane vechi de veacuri -, te învârți în jurul bisericii ce pare zveltă și rece de la distanță, dar caldă prin zidurile pastelate din interior, dai roată prin turnurile ce asigurau paza și te minunezi de splendida panoramă ce se întrevede din ce în ce mai bine din moment ce soarele îmi sare în ajutor și încearcă să se afirme ca stăpân al cerului perfect senin.

Un amănunt pe care l-am găsit extrem de interesant și de binevenit, îl reprezintă modalitatea de oferire a unui ghid. Prin difuzoare montate la nivelul solului, în imediata apropiere a obiectivelor de interes aflate în cetate, ești informat cu privire la amănuntele căutate de turiști.

De undeva de sus, ai ocazia să observi și” Mini Bulgaria Park” , un parc tematic ce cuprinde în miniatură principalele puncte de atracție ale acestei țări.

Las în urmă cetatea și plec în urcuș constant pe serpentine către Arbanasi.

Un sat extraordinar!

Situată pe culmea înălțimilor ce străjuiesc într-una din laturi orașul Veliko Târnovo, așezarea rurală se prezintă splendid într-o dimineață însorită de toamnă târzie.

Ai posibilitatea să parchezi în centrul satului iar apoi să te pierzi efectiv pe îngustele ulițe care te conduc – străjuite de garduri de piatră – printre casele tradiționale, vechi de sute de ani, a căror istorie îți e făcută cunoscută inclusiv prin cuvintele limbii noastre materne.

Să te lași purtat fără nicio orientare apriorică pe lângă casele vechi, admirând amenajarea curților și frumusețea acestora reprezintă una dintre plăcerile mele ca plimbăreț.

Nu te lăsa stresat de ceas, nu căuta să te repezi întru a parcurge cât mai rapid ulițele și a pleca mai departe. Stai și trândăvește puțin în zonă iar ziua îți va fi mai bună…

Revin în fosta cetate a țarilor și îmi dau seama că aptitudinile mele vizionare din seara trecută – când încercam a-mi imagina dispunerea caselor pe dealurile dimprejur - se dovedesc mai sărăcăcioase decât munca naturii și a arhitecților orașului, cei care au principalul merit în configurația idilică a urbei.

De pe serpentinele ce coboară dinspre Arbanași dar, mai ales, de pe același Pod Stambolov învăluit în ceață acum câteva ore, ți se oferă oportunitatea de a te bucura și înfrupta vizual din frumusețea acestui oraș care, pe bună dreptate, a ajuns să reprezinte o clipă de răgaz, un popas binevenit pentru cei care trec prin zonă.

Așteptarea mea încăpățânată a fost recompensată de lumina și razele soarelui care au creat un cadru peisagistic de vis, imposibil de a fi uitat datorită furnicarului de case colorate îngrămădite pe buza dealului ce stă să cadă în râul Yantra.

---

VIZUALIZĂRI: 3469 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI