City-break de toamnă în Varna și împrejurimi

TIPĂREȘTE

Odată ce ne-am luat în primire căsuța de prințese din inima Grădinilor Mării, am pornit să facem câțiva pași prin zonă, nerăbdători să descoperim o lume nouă, pe care o presimțeam fascinantă. Entuziasmul ne era pe măsura vremii încă frumoase la final de octombrie, țin minte că am decis să ne lăsăm gecile acasă și avea să fie ultima seară în care să cinăm afară, pe terasa unui restaurant, într-un confort termic rezonabil; dar să nu anticipăm...

Vă reamintesc, căsuța ce ne-a găzduit se găsește chiar pe prima linie, ieșind pe poartă dădeam fix în aleea de promenadă/pistă de jogging/role etc, punctată din loc în loc cu spații de relaxare, alternând cu mici zone dedicate sportului în aer liber. Ce poate fi mai plăcut decât să admiri întinderea mării de pe băncuță/stepper și briza sărată să-ți înfioare pletele/să-ți usuce tricoul transpirat?!

Grădina Mării se desfășoară pe o faleză destul de înaltă (15-20 de metri în locul în care ne găseam noi, cam în treimea sa nordică), care coboară treptat pe măsură ce înaintezi spre sud, până ajunge la nivelul mării. Dincolo de gărdulețul de protecție, am zărit salba de golfulețe de sub noi și mi-am imaginat că trebuie să fie mai multe locuri prin care se poate coborî. Obiectivul principal al serii ce se apropia cam ăsta era, să ajungem pe plajă, să salutăm îndeaproape Marea!

Ceea ce s-a și întâmplat, dar nu chiar curând, căci cel mai apropiat șir de trepte l-am găsit la vreo 15-20 de minute de mers. E drept, nu ne-am plictisit defel între timp, am admirat cele câteva construcții cochete întâlnite în cale (hoteluri, restaurante, chiar și o capelă micuță), am dibuit intrările la Delfinariu și la Parcul Zoo și în general ne-am bucurat de atmosfera serenă și călduță. Încă era cât pe ce să renunțăm a ne arunca în jos, pe treptele de calcar; inițial am crezut că-i o pistă falsă, la cât de slab luminat era locul și oarecum năpădit de vegetație! Cu ajutorul lanternei de la telefon însă, am răzbit cu succes (dacă am fi avut ceva răbdare, am fi dat un pic mai încolo de niște scări mai acătării).

Am fost uimiți să constatăm că... există viață dincolo de această mică junglă verticală ????, ba ce viață încă!... Ne-am trezit printre grupuri zgomotoase de tineri, pe o alee de promenadă mărginită, pe partea dinspre mare, de un șir extrem de unitar și elegant de fațade de clădiri. Unele sunt lipite între ele, altele separate de mici intrânduri prin care se zărește nisipul plajei și, în depărtare, linia întunecată a mării. Majoritatea adăpostesc restaurante și cafenele; pe cât de cuminți și sobre arată dinspre alee, pe atât de șuchii și colorate sunt pe partea dinspre plajă, unde mai toate etalează câte o terasă îmbietoare! Tare, tare mult ne-au plăcut! Era cam devreme pentru cină, că am fi ales una dintre ele, dar am zis că neapărat mâine sau poimâine trebuie să venim să mâncăm pe-aici!...

Către capătul aleii, am remarcat unul sau două chioșcuri cu de toate, precum și o fântână veche de marmură, extrem de frumoasă, probabil de pe vremea turcilor, dar și un izvor captat cu apă cu proprietăți terapeutice. Și am aflat că aleea poartă numele lui Georgi Georgiev, primul bulgar ce a dat ocol lumii pe un yacht (1976-77), călătorind singur, plecând și întorcându-se în portul Havana.

Am făcut drumul înapoi în mare parte pe plajă, bucurându-ne de cântecul abia perceptibil al vălurelelor și de reflexia frumoasă a lunii pline pe oglinda apei. Am revenit în alee și am constatat că, din punctul unde coborâserăm noi, continua încă spre nord, paralel cu țărmul, de-acum cam pietros. Am mai mers puțin, am întâlnit ici-colo câteva terase rustice, majoritatea erau închise, la cele 2-3 deschise se zărea foarte puțină animație; nu atât din motiv de pandemie, cred (constatasem deja că locuitorii Varnei nu păreau prea speriați de amenințarea virală), cât de extrasezon...

Aleea noastră continuă încă până la o barieră, de unde se transformă în șosea. De fapt, pe aici se ajunge cu mașina la plajă, aveam să înțelegem în zilele următoare. În dreptul unei săli de fittness, am zărit o altă alee ce părea că urcă voinicește spre parc și am apucat-o pe acolo; într-adevăr, în câteva minute am fost sus. Dacă mă gândesc bine, aceasta este calea cea mai apropiată spre plajă pornind de la Liubimetz Holiday, dar – chiar mai întunecată și ascunsă de vegetație ca scările de mai devreme – n-am fi dibuit-o din prima nici într-o mie de ani!

Cam asta a fost plimbăreala din seara sosirii, o mică incursiune de recunoaștere și un pupic trimis în vânt prietenei noastre eterne, Marea! ????... Am eșuat curând pe terasa unui restaurant din apropierea căsuței noastre, pe care ni-l recomandase Ruslan, gazda ce ne-a cazat; dar despre... partea cea mai aromată a călătoriei ???? vom dezbate altădată...

***

A doua zi dimineață am pornit din nou cu elan, deși peste noapte vremea se răcise brusc, iar norii joși și cenușii amenințau să se reverse oricând. Pentru scurta noastră vacanță de doar 2 zile, aveam 2 obiective principale pe agendă: Muzeul Arheologic, cu cel mai vechi tezaur de obiecte din aur descoperit vreodată pe Terra (aprox. 4600-4200 î. Hr., epoca eneolitică!) și o plimbare pe îndelete prin Grădina Mării, de la un capăt până la celălalt (7 km). Studiind prognoza, constatasem că asta avea să fie ziua cea mai nașpa, numai bună s-o dedicăm mai degrabă spațiilor închise.

Până în centru era ceva de mers, așa că ne-am deplasat cu auto propriu. De ce ne-a fost teamă n-am scăpat, în sensul că n-am găsit deloc ușor loc de parcare. Ne-am foit pe străzile din preajma muzeului, dar pas de vreun locșor liber! Până la urmă, am ochit pe hartă o parcare privată (cam între Bd. Knyaz Boris I și ul. Arhimandrit Filaret); nu mai știu cât a costat, nu ieftin, dar nici dărâmător de scump.

Ca să ajungem la muzeu, a trebuit să străbatem o bună parte din zona pietonală, ocazie de mare încântare pentru noi, căci Varna păstrează niște clădiri vechi absolut superbe, minuțios restaurate. Am admirat din mers frumoasele ornamente arhitectonice, feronerile, culorile pastelate, fântânile, rondurile de flori încă vii...

Am dat de Biserica Sf. Nicolae, veche, mare și frumoasă, l-am recunoscut pe sfânt în medalionul-mozaic de pe fațadă, am intrat câteva minute. Acasă am aflat câte ceva despre acest lăcaș datând din anul 1865; se pare că e singura biserică din lume ridicată din donațiile unei singure persoane. Această persoană fuse un negustor originar din Varna, a cărui viață s-a aflat la mare cumpănă în timpul unei furtuni, în drumul său pe mare, spre Odesa. Rugându-se sfântului Nicolae, protectorul marinarilor și pescarilor, a promis ridicarea unei biserici și a unui spital dacă viața îi va fi cruțată. Negustorul nu s-a mai întors niciodată în Varna, dar jurământul nu și l-a uitat și a trimis banii necesari celor 2 proiecte.

Muzeul de Arheologie Varna se găsește pe artera principală a orașului, Bd. Maria Luiza, chiar lângă Primărie și în apropierea unui parc frumos amenajat. Este găzduit de o clădire monumentală, fosta Școală de Fete. Istoria lui începe la finalul sec. 19, când un grup de profesori decide adunarea la un loc a prețioaselor și tot mai numeroaselor artefacte arheologice descoperite pe teritoriul orașului și prin împrejurimi. Povestea continuă destul de tumultuos și ne-a istorisit-o foarte fain colega @mprofeanu deunăzi, scutindu-mă pe mine de o serioasă bătaie de cap. Nu-i vorbă, că de citit tot am citit câte-n lună și-n stele, și înainte de vizita noastră, și după...

Pe scurt: muzeul merită cu vârf și îndesat, clădirea merită și ea. În mai multe săli, sunt expuse mii de artefacte de toate felurile, începând cu primele urme de locuire ale zonei (acum circa 100.000 de ani; Doamne, nici nu pot cuprinde cu mintea atâta timp!), continuând cu înfloritoarele perioade elenistică și romană și până în vremea celor două țarate bulgărești. Povestea curge de la sine, peste tot sunt explicații cuprinzătoare (în bulgară și engleză), hărți și schițe, reconstituiri etc. Mi s-a părut foarte, foarte interesant. Zona cea mai prețioasă (la propriu și la figurat) este cea care expune zecile de obiecte confecționate din metale prețioase descoperite în vechile necropole ale orașului, printre care și tezaurul menționat mai devreme.

Există și o secțiune dedicată creștinismului timpuriu, dar și vieții de zi cu zi a locuitorilor acestor meleaguri. Și o colecție impresionantă de icoane vechi, foarte frumoase. Și o sală specială cu documente și fotografii legate de începuturile muzeului.

Vizita ne-a costat 10 leva de căciulă și am mai dat 6 leva pe o broșură în limba engleză. Muzeul este deschis zilnic (mai puțin lunea) între 10 și 17. Din articolul doamnei Profeanu am reținut că dumnealor li s-a interzis fotografiatul. Noi am pozat într-o veselie, ce-i drept cu telefoanele, mai puțin în camera tezaurului, unde era clar specificat că nu-i voie. Aproape permanent am fost însoțiți de doamnele supraveghetoare, echipate de pandemie, cu mască (și noi am purtat măști, desigur) și am putut vizita în voie, fiind aproape singuri în tot muzeul. Recomand din suflet să nu ocoliți acest loc când ajungeți prin Varna, veți avea ocazia să apreciați organizarea de tip modern a muzeului și să admirați splendoarea imperială a vechii construcții!

Din nou afară, am pornit pe Bd. Maria Luiza și după vreo 10-15 minute de mers agale, am ajuns la kilometrul 0 al Varnei, Piața Sf. Chiril și Metodius, unde se înalță principalul lăcaș de cult ordodox al orașului, Catedrala Adormirea Maicii Domnului. Îi remarcasem frumoasele ornamente de piatră de atâtea ori din mersul mașinii, în drumurile noastre spre litoralul sudic!...

Am găsit-o înconjurată de panouri de protecție, două din turle erau învelite în schele și la început ne-am dezumflat un pic, crezând că am nimerit prost. Totuși, am dibuit intrarea și am putut s-o vizităm pe dinăuntru, ba chiar să „furăm” vreo 2-3 fotografii. Edificiul datează din 1886, decizia înălțării sale venind pe fondul emulației provocate de primii ani de după eliberarea de sub stăpânirea turcă, întru deservirea unei populații creștine crescânde. În primii ani ai sec. 20, a fost înzestrată cu prețioase icoane de către țarul rus Nicolae al II-lea, dar frumoasele fresce interioare sunt de dată ceva mai recentă (1949).

Am traversat apoi spre sud, peste drum de catedrală am descoperit un părculeț centrat de o statuie ecvestră, în apropiere se află și un Centru de Informații Turistice (la momentul acela l-am ratat, am văzut mai târziu pe hartă). O pietonală ne-a afundat din nou în zona veche a orașului, am poposit puțin pentru a admira pe îndelete superba arhitectură a Teatrului Dramatic, cu siguranță una din clădirile emblematice ale Varnei. În rest – terase pustii și înfrigurate, case vechi și frumoase, magazine (câteva brand-uri internaționale cunoscute), grafitti vesele pe coșurile de gunoi sau transformatoarele electrice... Ne-am plimbat așa, fără o țintă anume, zona era destul de animată, oamenii păreau însă preocupați, noi eram singurii ce făceau notă discordantă – turiști tomnatici, întârziați...

A început să picure încet, apoi să plouă de-a binelea. Umbrelele mai mult ne încurcau, așa că ne-am tras glugile și am mers mai departe. Ni s-a făcut foame, am ochit vreo 2 restaurante cu note bune prin apropiere, dar nici Grădina Mării nu era departe; ne-am amintit de șirul de mâncătorii de pe aleea cu nume de navigator solitar și ne-am grăbit într-acolo, convinși fiind că ploaia ne va păsui imediat ce vom fi terminat de mâncat! ????

Și chiar așa a fost, a plouat cu spume vreo oră și ceva, s-a oprit relativ deodată, cu puțin înainte să părăsim restaurantul! Dacă-am văzut așa, am zis că-i rost încă de petrecut timp în aer liber și ne-am îndreptat spre Termele Romane. Termele mari, că mai sunt unele, mai mici... (Centrul vechi al Varnei abundă de obiective turistice, dar toate sunt la distanță scurtă unul de altul, timp să ai și... picioare! Eu înfisesem câte un steguleț în fiecare încă de acasă, conștientă fiind că n-o să avem nici timp, nici picioare pentru toate, dar cine știe ce s-o alege?!)

Ne-am foit un pic pe lângă biserica Sf. Atanasius până am nimerit intrarea în sit. Am plătit câte 5 leva biletul de intrare și am pornit a ne preumbla printre ruine. Mi-a plăcut că am găsit peste tot explicații destul de elaborate și schițe reconstructive, poți să-ți faci o idee despre ce au fost și-au dorit aceste terme. Au fost ridicate în sec. 2 d. Hr, sub împăratul Septimius Severius, pentru a deservi populația înfloritorului Odessos (vechea denumire a Varnei). Cu o suprafață de peste 7000 mp, cu ziduri groase din cărămidă și piatră, beneficiind de cele mai moderne facilități ale vremii, se pare că Termele Romane din Odessos erau printre cele mai impunătoare din vechiul Imperiu Roman de Răsărit. Din păcate, au funcționat relativ puțin, până prin anul 280, din motive de criză economică (nimic nou sub soare). Au fost abandonate și parțial distruse, iar o parte din materialele rezultate au fost integrate ulterior în alte construcții, inclusiv în Termele Mici (sec. 4).

Mi-a plăcut vizita; deși nu foarte întins, situl este bine pus în valoare. Parte din ruine se găsesc sub clădirile de locuințe din preajmă și nu pot fi excavate. Mi-a plăcut și contrastul piatră/iederă-colorată-în-culori-de-toamnă...

***

Ziua următoare ne-a întâmpinat un pic mai luminoasă și cu vreo 2-3 grade mai mult în termometre – vreme numai bună de plimbare prin Grădinile Mării. Am încuiat portița căsuței și-am cotit-o la stânga pe aleea de promenadă, alături de parte din locuitorii Varnei, ieșiți și ei să se relaxeze activ... De o parte întinderile nesfârșite ale mării, de cealaltă – câteva clădiri private sau publice, unele adevărate mici palate înconjurate de vaste domenii vegetale. Îmi amintesc că am trecut pe lângă un centru de logopedie pentru copii, apoi pe lângă superba Vilă Burov (restaurant), a urmat Institutul Meteorologic și Hidrologic, pe urmă un centru de îngrijire pentru persoane cu sindrom Down. Spre capătul nord-estic al parcului, peisajul devine tot mai rustic, aleea își pierde pavajul. În dreptul Hotelului Parmy am făcut cale întoarsă.

Ne-am salutat căsuța din mers și-am continuat să explorăm Grădina Mării în sens opus (grosul, cum ar veni). În apropiere se află Delfinariul, cred că-i singura facilitate ce beneficiază de o parcare imensă; altfel, nu-i permis defel accesul mașinilor în parc, v-am povestit în articolul de cazare ce pățirăm în acest sens). Urmează câteva spații de cazare, restaurante și cafenele, un loc de joacă pentru copii destul de generos. Nu departe vine Grădina Zoologică, care include un Terrarium și un muzeu de istorie naturală.

Mic sau mare, poți petrece o zi sau chiar mai multe doar în Grădina Mării, nu te plictisești! Amenajările peisagistice sunt deosebite și pentru toate gusturile, de la zone de „pădure” aparent sălbatică până la rozarium, grădină cu plante exotice sau Alpineum. Există fântâni spectaculoase și statui, sculpturi clasice sau moderniste, „aleea personalităților” , „amfiteatrul de lectură” și câte și mai câte! Dacă te abați pe aleile laterale, descoperi terenuri de sport și numeroase locuri de joacă pentru cei mici. Din loc în loc, sunt bănci și zone de relaxare, dar nu te deranjează nimeni dacă vrei să te întinzi direct la umbra unui copac sau să-ți fugărești cățelul prin iarbă! Așa am perceput Grădina Mării – un spațiu vast și variat, foarte frumos și divers amenajat, extrem de iubit de localnici, o mare gură de oxigen!

Am poposit puțin în dreptul intrării principale, flancate de coloane romane, unde se afla un spațiu expozițional – niște panouri cu imagini și informații legate de viața universitară a orașului. În apropiere e cazinoul, o clădire mai degrabă modestă, cu rol de restaurant. Am traversat Puntea Dorințelor, am făcut o reverență pe scena Teatrului de Vară. În capătul extrem al parcului, ne aștepta surpriza: un iaz amenajat, de forma Mării Negre. A fost creat de ofițerii navali Sava Ivanov și Dimiter Fichev, la o scară de 1:20000, în scop educativ.

În imediata apropiere se află 3 clădiri istorice care adăpostesc 3 muzee: Acvarium, Planetarium și Muzeul Naval. N-am vizitat niciunul, dar poate le-o veni vremea cândva...

Grădina Mării datează din 1862 și de la început a fost gândită ca parc municipal. Aspectul actual provine însă din 1895 și se datorează arhitectului peisagist ceh Anton Novak, la solicitarea primarului de atunci al Varnei, Mihail Koloni.

Am ieșit din parc, am văzut pe hartă că portul nu era departe și, deși picioarele noastre începuseră să cam protesteze, am zis să mai facem un efort. Drumul coboară din ce în ce mai accentuat, am trecut pe lângă un mare complex sportiv cu bazine olimpice, apoi pe lângă o corabie-cârciumă și am ajuns în zona portului, unde este și o mare parcare. Am continuat pe cheiul din dreapta, mărginit de câteva restaurante, spre vechiul far. N-am reușit să ajungem chiar până la el, la un moment dat drumul e blocat. Am remarcat că Yacht-Club-ul poartă numele lui Georgi Georgiev, iar lângă Duty Free am descoperit o plăcuță bilingvă, atașată probabil cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la inaugurarea Portului Varna, la 18 mai 1906, în prezența prințului Ferdinand I. Da, da, Ferdinand al nostru!... Așa mi-a tresăltat pipota de mândrie națională!... Merită menționat că și aici este un Centru de informații turistice, l-am vizitat, am cules o hartă.

... Ne-am luat picioarele la spinare și ne-am urnit înapoi, spre „casă” ... Nu chiar pe același drum, ci pe o alee mai apropiată de mare. Desigur, cu pauze dese – chipurile, de admirat marea. Ba, ne-am găsit puterea de a coborî pe plajă și a urma, din nou, drumul pe care-l făcuserăm în prima seară. Nu înainte de a poposi la micul bar atașat Școlii de Surf, unde m-am delectat cu un pahar de bere artizanală absolut senzațională! Tati a virat în ultima clipă pe un fresh de portocale, că s-a gândit că poate o să conducă mai târziu... Interesant bărulețul ăsta hipiot – te serveai singur cu ce doreai, la final lăsai banii; era și un supraveghetor acolo, în caz că era nevoie să-ți dea rest. Și cred că tot el spăla paharele. ????

Când am urcat în parc, a început din nou să picure. Tati avea chef de mers cu mașina pe undeva, dar unde?! Mi-am amintit de niște locuri care-mi atrăseseră atenția pe hartă mai demult și de un hotel pe care-l știam de pe booking, posibil loc de evadat cândva. Ce dacă plouă?! ; hai măcar să vedem despre ce e vorba, dacă merită să venim altădată pentru mai multe zile! Și poate-om găsi și vreo mâncătorie-ceva...

Am luat-o spre sud, am traversat podul peste estuar și Insulă (Ostrov); e șoseaua ce duce spre stațiunile din sud, mulți dintre voi o cunosc foarte bine. De multe ori în anii trecuți m-am uitat cu jind la indicatoarele laterale: „Cum o fi la Galata?!” „Dar la Șkorpilovți?!” Imediat după ultimul pod, am virat stânga, am traversat localitatea Asparuhovo (nimic deosebit), apoi pe lângă Parcul Asparuhov (mai mult o pădurice, aparent destul de neprimitoare) până în capăt, unde am dat de un cartier de pescari cu case mici, ca de pitici. Multe păreau nelocuite, părea o ultimă redută, căci în apropiere era un adevărat șantier, blocuri moderne, uriașe se ridicau spre cer. Ne-am plimbat un pic pe aleile pustii, am pozat porțile îmbrăcate în iederă, grădinile, desenele haioase de pe ziduri... Un loc plin de farmec, care m-a amuzat și m-a încântat foarte mult! Pe hartă îl găsiți sub numele de Asparuhovo Fishing Marina; în realitate, cine știe cât timp o să-l mai găsiți?!...

Asparuhovo ăsta are și o plajă generoasă și am vrut musai s-o vedem. Am rulat încetișor pe aleea ce separă păduricea de plajă și curând au început mâncătoriile. Yes! Exact ce căutam! Am dat repejor o căutare de review-uri pe Google și ne-am oprit pe terasa de la Red Rock, unde am mâncat foarte bine (și am cam tremurat de frig, dar nah, cunoașterea cere sacrificii... Ce-a fost bine a fost că la fel, până am terminat de mâncat, s-a cam oprit ploaia. În concluzie, m-aș mai întoarce pe-aici cândva, poate într-un anotimp mai blând...

Am continuat plimbarea, spre Zelenika și Galata, am vrut să inspectăm plaja Fichoza, dar la un moment dat am renunțat, drumul de pământ ce cobora prin pădure era din ce în ce mai impracticabil. Aici ne vom întoarce doar cu o mașină de teren. Poate.

Încă puțin și gata! Am setat pe GPS ultimul obiectiv al zilei, hotelul de pe booking, Albizia Beach. L-am găsit, nu chiar în fața mării, cum mi s-a părut din poze, ci pe a doua linie, în spatele unui bar. Mai erau 2-3 hotelașe prin zonă, dar totul era pustiu. Plaja destul de mică, drumul de acces destul de prost, liniște cât încape însă – nu cred că vom reveni, sunt atâtea alte locuri mai faine.

La întoarcere am nimerit un loc de belvedere, de unde se vede toată Varna. Din păcate, ceața și înserarea ce se apropia ne-au cam estompat priveliștea, dar cu siguranță ne vom abate din nou pe vreme bună!

***

Cu regret, am părăsit căsuța din Grădină imediat după micul dejun, luând drumul înapoi spre casă. Nu înainte de a da un tur cu mașina până acolo unde începe aleea de promenadă de jos, cea cu navigatorul. Ocazie cu care am putut admira felul în care a fost consolidată faleza, „ca la carte” . Practic, au tăiat malul vertical, l-au betonat, iar la bază au amenajat o șosea flancată de-o parte și de alta de largi zone de parcare. Nu mă pricep la inginerie, dar chiar și eu am rămas cu gura căscată!

Și am mai descoperit ceva. Ne-am oprit la un moment dat pentru că am zărit câteva lebede în depărtare, pe luciul golfului. Unde sunt lebede, sunt și condiții proprice pentru lebede. Am coborât din mașină și am avut inspirația să facem câțiva pași. În apropiere, în buza mării, am remarcat un bazin cu apă termală, în care câteva persoane stăteau la înmuiat. Celebrul bazin cu apă termală de pe faleza Varnei!... Am citit că amenajările sunt destul de rustice.

Tot mai aveam chef de plimbăreală, mai ales că vremea era de-acum din ce în ce mai frumoasă. Imediat după ieșirea din Varna, identificasem pe hartă ceva ce mă intrigase: monumentul dedicat legendarelor foci de mare. De neratat, nu?! Greu de dibuit dacă nu știi, pentru că, deși la doar câțiva metri de șosea, locul e în paragină și năpădit de vegetație. Cu siguranță însă merită un scurt popas! Un mic panteon de formă circulară, în mijlocul căruia stă, pe un soclu, un simpatic animăluț cu o inimă desenată pe piept! Se știe că nu demult focile de mare aparțineau faunei Mării Negre; se povestește că Reginei Maria îi plăcea să le urmărească zbenguiala în valuri de la ferestrele castelului său din Balcic.

Monumentul este ridicat pe o mică movilă de pământ și de undeva, din stânga lui, am zărit, printre case și pomi, un portuleț. Harta zicea că-i și o plajă acolo, Trakata pe numele ei. Hai și noi! Ne-a plăcut mult locul, există și un restaurant și multe pisici grase și frumoase (dealtfel, Varna e plină de pisici, am uitat să pomenesc de ele; multe-multe și bine îngrijite, și foarte alintate!). În apropiere mai avem un obiectiv de luat în seamă (poate altădată, trebuie programare prealabilă și mă enervează că organizatorii se încăpățânează să nu ofere ghidaj în engleză): Palatul Euxinograd, fosta reședință de vară a monahilor bulgari.

Am făcut câțiva pași și prin stațiunea Sfinții Constantin și Elena, apoi am virat spre mare pe un drum ce ni s-a părut interesant, dar care s-a dovedit a duce la niște proprietăți private. Și pe faleza din Balcic ne-am oprit, dar preț de doar 2 poze. Ne-am abătut la Ikantalaka, micuța și pașnica stațiune în care am petrecut zile însorite acum câteva veri; am redescoperit izvorul termal din capătul plajei nordice și am făcut câteva poze faine cu marea, care se îmbrăcase în cel mai frumos turcoaz sub lumina soarelui de toamnă! Și pe plaja din Kavarna ne-am dus „să vedem ce mai e” ; am fost bucuroși să constatăm că vechile clădiri ruinate au fost în mare parte restaurate, dar am fost triști să aflăm că fosta noastră gazdă, Villa Alegra, e scoasă la vânzare...

Am prânzit la Dalboka (fără premeditare, a fost o decizie de moment); a fost bine, o să vă povestesc cândva. Mi-ar fi plăcut să revedem plaja Bolata, era deja târziu, trebuia să ne grăbim... Dar pe fantomaticele stânci de la Tiulenovo tot ne-am plimbat câteva minute; pozele nu mi-au ieșit bine, lumina n-a fost favorabilă. Și nu se putea să nu salutăm cel mai vechi far de pe țărmul Mării Negre (1857), Farul Șabla, cel ce marchează jumătatea distanței pe mare între Istanbul și Odesa. Am vrut să mai bifăm o restanță, Lacul Șabla, dar se pare că asta e o destinație strict estivală, n-am ajuns prea departe...

... Și gata – în sfârșit, respirați de voie! ???? – am trecut granița înapoi acasă, fără nicio peripeție... Pe undeva, prin Bărăgan, ne-a însoțit minute bune un superb apus de soare!... The end.

***

După doar o zi, Bulgaria intra în zona pandemică „galbenă” . Cum ar veni, Cineva, acolo sus, ne iubește!...

---

VIZUALIZĂRI: 3405 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI