Montemayor de Pililla – putina istorie la o aruncatura de bat de Valladolid

TIPĂREȘTE

La aproximativ 30km de Valladolid, privind timid spre paraul Valcorba, se afla acest sat castilian, micut, dar pitoresc, ca multe dintre vecinele sale. Parcam masina la intrarea in sat si, inainte de a porni spre centrul acestuia, unde avea loc prima editie a festivalului de bere artizanala “El Milagrito” (“Minunea cea mica”), admiram fara graba campiile si dealurile care se intind sub ochii nostri si care inconjoara localitatea. O casa frumoasa, din caramida rosie, ne ureaza bun venit pe dreapta, iar biserica, maiestuoasa, ne priveste mandra de pe locul inalt unde a fost construita in secolul al XVII-lea. Templul sfant este din piatra si are un turn si o gradina pe partea care da spre strada. Acesta este, pe langa Ermita del Humilladero (nume atat de folosit in satele spaniole), cea care ne poate transpune, pentru cateva clipe, in trecutul zbuciumat al locului. Ultima constructie este din piatra, cu o cruce simpla tot din piatra in fata ei. Inca doua elemente completeaza obiectivele turistice din localitate: frontonul cu un singur perete/zid, aflat in fata Primariei si la Cruz del Pico, o alta cruce de piatra aflata la intersectia soselei principale cu drumul spre Camporedondo.

Se spune ca aceasta zona a fost locuita de vaccei si arevaci (populatie celta pre-romana), iar resturile de ceramica si ustensile gasite in santierele lor de catre arheologi stau marturie a ocupatiei primilor colonizatori romani. In apropiere, in Cogeces del Monte, era un castru roman, disparut insa, din pacate, aproape in totalitate, pentru ca nu degeaba romanii si spaniolii suntem popoare de origine romanica: pietrele acestuia au fost “imprumutate” pentru construirea a diverse case si sosele. Tot in apropiere exista si alte resturi de localitati vechi, iar pe camp resturi ale transhumantei timpurilor de mult trecute.

Mai tarziu, arabii au invadat Spania, si parte din ei s-au pripasit pe aici, ingrosand randurile populatiei locale. Descendentii lor au format grupuri de “mozárabes” si “juderías”, a caror activitate comerciala este “demonstrata” cu documente reale. Cand a inceput Reconquista din Asturias, stim ca raul Duero a devenit granita naturala. Atunci s-a nascut Regatul Castiliei. Montemayor se afla la sud de Duero, asa incat locuitorii continuau sa se ocupe cu pastoritul sau cu activitati legate de padurile care acopereau, bogat, imprejurimile (mai ales de pini, dar si de stejari si alti copaci). Iar daca se ocupau cu munca campului, cultivau vita de vie (de baza in aceasta zona), ceea ce a ramas o indeletnicire bine inradacinata pana in zilele noastre: in Montemayor exista in jur de 20 de crame doar in sat, iar in imprejurimi in jur de 70!!! Citind un pic despre istoria locului, cum imi place sa fac de obicei cand am ceva timp, am gasit ca plantau si “rubia” (literal inseamna “blonda”, insa nu stiu sa va zic despre ce planta este vorba exact), pe care o foloseau la vopsitul lanii. Aceasta statea la baza principalului negot al regiunii, iar pe locul al doilea se afla carbunele vegetal (de pin sau stejar).

Locuitorii Extremadurei Castiliene (cum era numita pe atunci regiunea de la sud de Duero) nu traiau, insa, linistiti, pentru ca Regii Castiliei si Navarrei (pe vremea aceea un regat unit) si cei ai Aragonului, insistau cu incapatanare sa-i trimita pe mauri acolo de unde venisera, adica in Africa, deci pacea era, inca, un vis frumos. Ca sa se poata apara mai bine, ei se grupau in “comunidades de villa y tierra”, un fel de comune mai extinse de la noi.

Montemayor era, initial, catunul cel mai sarac al Comunitatii de Villa y Tierra de Cuellar in aceste inceputuri de organizare. “La Villa” era Cuellar, in acest caz si restul satucelor din imprejurimi formau “tierra”. Mai tarziu, regele Juan al II-lea, i-a acordat titlul de “villa” localitatii, desi aceasta nu avea castel, precum vecinele Peñafiel, Íscar, Olmedo sau Portillo. Asta insemna, totusi, ca:

- o zi pe saptamana se organiza targ in sat;

- se forma un consiliu (stramosul Primariei de azi) si aveau si un scrib numit de rege;

- acest consiliu numea in functie de “paznic” al viilor si padurilor de pini, si alte persoane care sa adune impozitele de la locuitori;

- numeau un “Hijodalgo de la Villa”.

La vremea aceea, cu numele actual de Montemayor de Pililla, satul avea ceva mai mult de cinci sute de locuitori (astazi are aproape o mie). Aveau preot si patru biserici, insa erau mici, adica ceea ce in prezent noi numim troite (“ermita”); aveau fratii, fiecare cu rolul ei in viata localitatii; aveau chiar si un spital si un chirurg; un brutar (painea, ca si aliment de baza, era controlata de catre consiliul local), plugari cu pamanturi in proprietate, “braceros” (de la “brazo” – brat, mana de lucru calificata) care munceau pentru primii, si lucratori fara nicio calificare; aveau si croitori, si fierari... Ia la sfarsitul anului 1700 se spune ca exista si un invatator (insa atat de prost platit incat pleca de multe ori de la scoala, pentru ca, in acelasi timp, era si croitor;)). O alta clasa sociala foarte importanta era formata din saraci si cersetori, de care se ingrijea Fratia de la Magdalena.

Cele mai vechi case pe care le putem intalni in localitate nu au mai mult de doua sute de ani, ceea ce nu inseamna, totusi, ca satul isi are originea in secolul al XVIII-lea, cum cred unii. Din cele patru biserici s-a pastrat doar cea a Sfintei Maria Magdalena, iar troita del Santo Cristo a fost restaurata in 1999. Cand s-au construit diferite fundatii de case, au aparut mici puturi cu resturi de ulcioare si ustensile, pentru ca erau “granarele” unde se pastrau produsele agrare.

Nu am asteptat serbarile localitatii pentru a-l vizita (acestea incep saptamana asta, pe 13 septembrie, si tin pana pe 18), ci am mers sambata trecuta, cu ocazia festivalului mentionat mai sus. “Interesul poarta fesul”, zice o veche vorba romaneasca, si am mers sa “spionam” un pic, pentru ca in curand, o parte din familie va apartine acestui sector. Nu sunt eu mare pasionata de bere, insa tot am degustat cate ceva. Mai puteti merge acolo pe 15 mai, de San Isidro, sau pe 22 iulie, cu ocazia sarbatorii La Magdalena, zile cu diverse activitati, dansuri si slujba corespunzatoare.

Dupa o scurta plimbare pe stradutele satului, am ajuns in piata centrala (Plaza Mayor), in fata Primariei (care iese in evidenta), unde se tinea festivalul. Case de piatra (poate adusa din castrul roman de la Cogeces;)) pe marginile acesteia, iar pe stanga, exact la intrare, se afla frontonul, format dintr-o cornisa de forma curba si atat, si in fata caruia era asezata o mica scena. Mai tarziu am asistat la un spectacol de jonglerii (sunt foarte multi tineri care isi dedica timpul liber pentru a invata sa fie monitori de timp liber, si-si scot, astfel, un ban in plus pe timpul fiestelor), iar mai tarziu incepea un spectacol de dansuri populare si un concert de muzica.

Piata era plina de tejghele, fiecare reprezentand o fabricuta de bere artizanala. Am fentat cu succes locul oficial de unde se cumparau pahare (2,50€/bucata), pentru ca am vazut ca se vindea si la sticla, iar cateva dintre firme aveau si pahare de plastic. Oricum, dupa ce sor’mea si-a facut provizii, am degustat si noi una super amara la Dou’Gall’s, reprezentanta Cantabriei, si alta, mai “normala” la gust, locala Milana (initiatoarea festivalului). Preturile erau cam peste tot aceleasi: 1,50€ paharul si 2,50€ sticluta de 33cl. Am vazut, in ultima instanta, o bere care se lauda a fi de caramel, pentru ca eu cautam, de fapt, una cu aroma de fructe. Nu am mai incercat insa. Mi-au placut foarte mult numele originale si, pe cat posibil, spaniole, ale marcilor: Cibeles (zeita care a dat nume unuia dintre obiectivele principale din capitala Spaniei), Torquemada, La Loca Juana (in loc de Juana La Loca, Ioana cea Nebuna, despre care va voi povesti cand voi ajunge in Tordesillas), Vaccevm, etc. Pana si aici se “traduce” nationalismul si iubirea de patrie (desi suna pompos) a spaniolilor, lucru pe care am invatat sa-l apreciez foarte mult de-a lungul timpului.

Ca si anecdota, imi pare rau ca n-am cautat “cagadillo” (traducere libera si haioasa: “cacareaza”), un desert tipic locului, care isi are originea in vremea cand nu gaseai sau nu puteai cumpara caramel si trebuia sa-l pregatesti in casa. Am aflat de el prea tarziu. Eu nu stiam decat de “bollos de piñón”, niste produse de patiserie tipice, insa nu ma omor dupa patiseria lor, asa ca nu am incercat.

Am petrecut cateva ore placute in acest sat aflat atat de aproape de Pucela, unde, dupa atatia ani, calcam pentru prima data. Drumul spre Tudela de Duero este foarte placut si peisajul rural linistitor.

---

VIZUALIZĂRI: 1390 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI