Cu trupa pe Ciucaş

TIPĂREȘTE

Ideea drumeţiei pe Vârful Ciucaş s-a înfiripat acum vreo doi ani. Anul trecut nu s-a îndeplinit din motive ce ţin de organizare, însă ne-am zis că în 2024 trebuie să o facem.

Şi musai când sunt înfloriţi bujorii de munte, în luna iunie. La un studiu sumar de meteorologie comparată, am descoperit că în urmă cu un an respectivele flori îşi etalau întreaga frumuseţe la mijlocul lui iunie, calitate ce se menţinea şi către sfârşitul lunii, chiar dacă nu la aceeaşi parametrii.

Dar cum programa şcolară aşează examenele de evaluare naţională cam tot pe atunci iar emoţiile elevilor şi temerile părinţilor sunt la parametrii de avarie în perioada de maximă înfloririre a gingaşului bujorel, am decalat puţin plecarea pentru a participa şi cei examinaţi.

Numai că vremea s-a arătat mai călduroasă comparativ cu anul trecut, efect clar al clamatei şi blamatei încălziri globale, astfel că bobocii au început să se deschidă mai devreme. Şi să se scuture tot aşa, astfel încât deşi ne-am deplasat până acolo am rămas cu imaginea lor tot din fotografiile lui 2023…

Având în vedere şi articolul referitor la cazarea în Cabana Vârful Ciucaş, recomand a se prezenta dimineaţa în parcarea încăpătoare de la începutul drumului pietruit ce se desprinde din DN 1A în imediata apropiere a staţiei de îmbuteliere a apelor minerale Keia, fără a mai lua găzduire.

Acolo îţi laşi maşina şi urci – apoi cobori - cu jeep-urile celor de la cabană contra 20 lei/persoană, autoturismele de transfer având plecări la interval de 15-20 minute.

Cam tot atâtea minute îţi ia şi drumul până sus, unde odată ajuns te copleşeşte frumuseţea naturii.

Noi, rămaşi credincioşi statutului de drumeţi, am urcat la pas, cu scurte popasuri pentru hidratare (cu berea luată în rucsac şi cu apa rece a Teleajenului după golirea dozelor) şi am urcat cei 5 kilometri într-o oră şi jumătate.

Ultima porţiune a drumului e cea mai grea, gradul de înclinare a pantei nefiind deloc prietenos. Dar cu atât mai mare e satisfacţia după ce te-ai aburcat, ai învins şi ajuns la cabană.

Dacă ar fi să merg cunoscând dinainte detaliile ce le posed în momentul de faţă, clar aş opta pentru a parcurge două trasee montane în aceeaşi zi, chiar dacă pentru unii ar părea obositor să faci 14,2 km cu o diferenţă de nivel de peste 820 metri.

Primul traseu l-am parcurs într-o plimbare uşoară de după amiază spre seară, de la cabană până în Şaua Gropşoarele, urmând excelentul marcaj cu cruce roşie.  

Poteca pleacă din stânga cazării, brăzdează oarecum culmea şi ajunge într-o pădure ce ne mai fereşte de dogoarea soarelui, resimţită din plin şi la această înălţime.

Cu pauze mai lungi sau mai dese, pentru bancuri, mici degustări sau pentru a-şi trage unii sufletul – iar adorabilul Lucky să-şi scoată limba de un cot – înaintăm pe coama verde ce ne oferă încântări peisagistice, cu vederi până hăt departe atât în stânga cât şi în dreapta.

La frumuseţea existentă în jurul nostru îşi aduc contribuţia formele de relief şi combinaţia soare-nori care aruncă pete de diferite nuanţe verzui.  

Plimbarea nu este grea însă nu toţi o duc la bun sfârşit, preferând, din comoditate, să aştepte întoarcerea grupului tolăniţi în iarbă admirând peisajul.

Numai că aceştia nu ajung în punctul de maximă splendoare, stânca de pe care pari a fi aproape cu totul în aer, undeva jos, în spatele călcâielor tale aflându-se satul Cheia şi văile ce duc înspre acolo.  

Bineînţeles că după o asemenea plimbăreală se deschide apetitul de o ţuică bună şi pofta de “porcării” , puse la grămadă pe masa din crama rezervată doar pentru noi.

Ziua de sâmbătă a fost rezervată “escaladării” Vârfului Ciucaş. Semnele de punctuaţie mai deosebite îşi au rostul lor întrucât cei 24 de membrii ai grupului se prezentau cu diferite niveluri de pregătire fizică şi vârste cuprinse între proaspăt posesor de primă carte de identitate şi pensionar de câţiva ani.

Traseul este aproape circular şi se poate parcurge în oricare sens, cu o urcare mai abruptă şi scurtă dacă o iei prin dreapta şi mai lungă şi puţin mai domoală dacă urmezi indicatoarele prin stânga.  

Sensurile se despart într-o mică păşune în care ne-au întâmpinat 3 măgăruşi dornici de socializare dar şi de niscaiva bucate de vreme ce unul dintre ei a început să cotrobăie fervent în rucsacul Giancarlei pe durata pauzei pentru şedinţa foto cu patrupedele.

La sugestia lui Ştefan am început să urcăm pe tronsonul din stânga, însă recomand să luaţi în piept urcuşul din partea opusă. Deşi pare mai greu la o primă vedere, cu o înclinaţie serioasă şi o parte din traseu printr-o vale plină de pietre având diferite mărimi, consider că efortul depus per total va fi mai redus decât cel solicitat de accesul pe sensul opus.

Pe care succesiunea de coborâri şi urcări conduce la o diferenţă de nivel superioară, iar după parcurgerea unei părţi însemnate a potecii observi că încă te afli totuşi mai jos decât punctul în care măgăruşii te-au întâmpinat.

La adăpostul unei stânci prăvălite parcă din neant, dar numai bună să ne asigure umbra necesară tragerii sufletului, priveşti în sus şi constaţi cu năduf cât mai ai de urcat până în momentul la care te vei bucura de succesul semenilor tăi ce abia se pot individualiza acolo în vârf.

Şi nu-ţi rămâne altceva decât să te îmbărbătezi, chiar dacă majoritare în grup sunt doamnele…

Cu sau fără aplomb, ne păstrăm convingerea că vom izbândi împreună.

Un banc, o glumă, o amintire haioasă rostită cu voce tare, un instantaneu cu forme sculptate de natură parcă special spre a fi trimise Aurorei – bineînţeles că nu se ratează expedierea şi comentariile!! – fac ca firul cărării să se deruleze mai plăcut.  

Iar ultima parte de urcare nu mai pare chiar atât de grea din moment ce ţeava de fier de pe culme se apropie doar cu paşi de furnică. Andrenalina ne dă un şut înainte iar găfăiala de final vine la pachet cu strălucirea privirii de învingător.

Unii dintre cititori vor zâmbi acru probabil, dar aceste rânduri se doresc a fi o apreciere pentru anumite persoane. Nu au escaladat Everestul, nici măcar Moldoveanu, însă dacă stau să mă gândesc că acum câteva luni unuia i s-a fixat o proteză sau altul nu putea călca de dureri din cauza spatelui, ori din diverse alte motive starea câtorva dintre noi era departe de cea optimă, nu mă feresc să îi felicit!

Că se poate merge în ritm mai susţinut, că unii ne-au aşteptat ceva vreme în vârf – nu cred că s-au plictisit dintr-atâta lucru – sunt amănunte care pălesc puse în faţa fotografiei realizate lângă ţeava ce ne indica locaţia: Vârful Ciucaş 1954 m.

Pentru că până la urmă ce ne-am face fără prieteni? Cine poate fi atât de egoist încât să se bucure singur de o izbândă?

Şi cui i-ar fi priit berea băută de unul singur pe terasa cabanei, la întoarcere?

Cu cine să dai “cioc” dacă nu ai prietenii lângă tine?       

---

VIZUALIZĂRI: 301 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI