La Doftana, în căutarea penitenciarului muzeu

TIPĂREȘTE

În urmă cu ceva timp, povesteam că am petrecut un weekend la Breaza la Lac de Verde - Golf & Leisure Resort, fiind găzduiţi La Casa Grădinarului, una dintre cele trei locaţii de cazare de care dispune resortul. Duminică, în drumul de întoarcere spre Bucureşti, ne-am propus să facem un mic ocol şi să încercăm să vizităm penitenciarul muzeu de la Doftana. Ştiam că vechiul penitenciar nu mai este de mult un muzeu. Ceea ce ne doream era să vedem ce a mai rămas din el.

Din DN1, pe lângă benzinărie, virăm stânga pentru a intra în Câmpina urmând ca mai apoi să luăm calea spre Telega şi Doftana. La intrarea în Câmpina, o porţiune de drum în lucru ne trimitea pe o rută ocolitoare pe care din nu ştiu ce motive am ratat-o aşa încât - ignorând GPS-ul care ne invita cu insistenţă să efectuăm o manevră de întoarcere - ne-am pomenit rulând spre Valea Doftanei. Bun! Dacă aşa a fost să fie..., atunci să mergem înainte! Tot n-am fost niciodată pe Valea Doftanei, această zonă frumoasă şi atât de atrăgătoare pentru orăşenii care fug de încingerea verii.

La 6 km de Câmpina, pe malul drept al râului Doftana, staţia de tratare a apei potabile de la Voila, cu un mic baraj dincolo de care apele stătute au creat un peisaj deltaic, a fost primul nostru popas pentru fotografie.

DJ102l, şerpuit, urmând cursul râului Doftana, încet, încet, lasă în urmă culmile domoale şi înaintează pe valea care se îngustează tot mai mult.

Cheile Doftanei, oferă o privelişte deosebită, neaşteptată. Unii afirmă că ele sunt asemănătoare cu cele de la Cheile Bicazului, dar cine a văzut şi a simţit cu adevărat Cheile Bicazului, nu va fi de aceeaşi părere. Stâncile cu pereţii verticali, înşiruite pe câteva sute de metri de o parte şi de alta a râului şi a şoselei, au fost un nou prilej de popas pentru noi. De fapt pe întreaga vale, pe iarbă sau pe lângă apă, cu mic cu mare, oamenii ieşiseră la picnic. Portbagaje deschise, mese improvizate, grătare încinse, fum şi carne sfârâind, busturi goale, copii jucându-se în fel şi chip şi - probabil - multe reziduri menajere rămase în urmă, iată, pe scurt, prezenţa omului în natură, pe Valea Doftanei, în zi de weekend.

Înainte de intrarea în localitatea Valea Doftanei, apele râului au fost stăvilite prin construcţia barajului de la Paltinu, formand un lac de acumulare ale cărui ape sunt folosite pentru producerea de energie electrică, dar şi pentru a asigura zonelor împrejmuitoare necesarul de apă potabilă, industrială şi de irigaţie.

Despre Barajul Paltinu nu voi scrie prea mult. Pentru cei interesaţi de date tehnice, ataşez două fotografii, mai multe amănunte putându-se afla din surse abilitate.

Pe mica platformă de lângă baraj abia am găsit un loc în care să parcăm maşina pentru câteva minute. Pentru frumuseţea peisajului, pentru apele verzi, în nuanţe surprinzătoare care amintesc pe alocuri de plajele greceşti, am făcut şi noi un popas pentru fotografie. Chiar dacă undeva, la vedere, rămas cine mai ştie de când, stă scris "Fotografiatul interzis!", la Barajul Paltinu toată lumea pozează şi mai ales se pozează având drept fundal barajul arcuit. La panoul cu numele proiectanţilor şi ale constructorilor cărora li se datorează această măreaţă realizare, alături de steagurile României, Uniunii Europene şi cel al Apelor Române, nişte copii cocoţaţi pe postament erau fotografiaţi de părinţii lor care voiau musai să-i păstreze în amintire aşa cum sunt, adică zvăpăiaţi.

Am decis să ne continuăm drumul de-a lungul lacului şi curând am trecut podul peste una dintre ramificaţiile lui. Verdele natural, curat, al pădurii ne însoţeşte de-a lungul apei pe DJ102I spre Teşila. Înainte de a intra în localitate am virat pe DJ101S spre Secăria nu pentru că aveam vreun interes să ajungem acolo, ci pentru că pur şi simplu drumul ni s-a părut atrăgător. Cu asfaltul destul de bun, cu relativ puţine spărturi, drumul este îngust, fără parapeţi şi cu curbe accentuate. În Secăria, când mai aveam doar 8 km până în Comarnic, ne-am întrebat pe care dintre cele două căi ar fi mai bine să ajungem din nou la Câmpina: prin Comarnic, reangajându-ne pe DN1 sau întorcându-ne pe acelaşi drum sinuos, dar umbros şi foarte frumos? Bineînţeles, am preferat cea de-a doua variantă.

Aşadar, urmând acelaşi drum până la intrarea în Câmpina, pentru că timpul înaintase destul de mult şi nu voiam să ne prindă seara pe drumuri necunoscute, atenţi să nu mai ratăm deviaţia spre Telega, iată-ne în curând ajunşi la Doftana.

Dar, unde e penitenciarul? Nicăieri, nici un indicator care să ne scoată din bezna necunoscutului. GPS-ul se bâlbâia şi nu ne mai ajuta de loc, deci nu ne mai rămânea decât să apelăm la localnici. Primul om întâlnit, întrebat, ne priveşte cu mirare şi ne spune mai întâi că acolo nu mai e penitenciar, ce treabă avem acolo?

Ori noi eram prea obosiţi şi prea dezorientaţi, ori cei întrebaţi nu erau din partea locului... am umblat prin sat ca pendula unui orologiu - când încolo, când încoace. Începea să picure. Oamenii dispăruseră cu toţii la adăpost aşa încât nici nu mai puteam întreba pe cineva care e direcţia spre fostul penitenciar. Revenind în faţa primăriei am văzut uşa deschisă şi am sperat că o fi cineva acolo care să ne poată îndruma corect, când... iată salvatorul nostru! Un bătrânel care mergea agale, nesperiat de ploaia care începuse, ne-a indicat direcţia şi ne-a spus: "Aici, numaidecât!"

Dacă am fi reuşit să vizităm Închisoarea Doftana chiar şi aşa cum este ea acum, cred că ar fi meritat să încep cu ceea ce a fost acolo dintru început şi să continui cu ceea ce a devenit în timp. În situaţia dată, mă voi mărgini să spun că Doftana este locul care s-a schimbat o dată cu vremurile care au trecut peste ea. De când a fost construită (din 1895) şi până la marele cutremur din 1940, a fost închisoare, comuniştii au transformat-o în muzeu şi în loc de rememorare a luptei în ilegalitate şi a anilor de detenţie petrecuţi acolo, iar prezentul a adus monumentului istoric degradare, nepăsare şi uitare, o soartă comună atâtor altor edificii de patrimoniu.

Fostul Muzeu Penitenciar Doftana se află la capătul unei uliţe în pantă, cu asfaltul destul de deteriorat. Porţile ruginite de la intrare şi gardul de piatră mâzgălit, trădează faptul că locul este părăsit de mult. Dincolo de zid încă se mai vede ghereta paznicului sau a celui care încasa cândva taxa de intrare la muzeu.

Citisem că dincolo de aparenţe, adică dincolo de zidurile masive de piatră şi de turnul de la intrare cu gang deasupra căruia încă stă scris "Penitenciarul Doftana", paragina este la ea acasă. Văzusem poze pe internet, aflasem şi că a vizita fosta închisoare înseamnă a te expune unui real pericol, iar dacă vrei totuşi s-o faci, ai nevoie de avizul primăriei.

Nu voiam să pătrund în interiorul clădirii. Îmi erau de ajuns imaginile de pe internet. Aş fi vrut însă să trec dincolo de poarta ruginită legată cu un lanţ la fel de ruginit şi să surprind câteva imagini dintr-un unghi mai bun, dar cum ploaia se înteţise, iar a mă strecura prin gaura din stânga porţii ar fi însemnat cel puţin câteva pete pe haine, soţul meu a zis: "Gata, atât a fost Doftana pentru astăzi!".

Concluzie

Am ajuns prea târziu. Prea târziu nu ca oră în acea zi, ci ca timp în această îndelungată eră. Am pierdut momentul de glorie al Doftanei pentru că n-am fost făcută pionieră acolo, n-am participat la nici o manifestare comemorativă comunistă şi nici n-am vizitat-o când era muzeu. A trebuit să mă mulţumesc cu puţin, cu prea puţin deşi dorinţa şi strădania de a găsi acest loc uitat de lume ar fi meritat mai mult. N-a fost să fie!

Am lăsat Doftana ruinată să-şi doarmă în continuare somnul adânc al uitării. Ascunse în umbra arborilor cu frunziş bogat vara, pecetluite de porţi ruginite, rănile Doftanei nu se mai văd, nu se mai ştiu.

---

VIZUALIZĂRI: 3833 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI