Trieste, graţie ursuză

TIPĂREȘTE

Titlul l-am ales pentru că descrierea, făcută de scriitorul Umberto Saba, născut la Trieste, mi s-a părut potrivită, aşa l-am simţit şi eu.

Preambul

Pentru cei mai în vârstă, numele oraşului are rezonanţe aparte. De ce? Pentru că în vremea comunismului şi a războiului rece, Trieste era, pentru români şi nu numai, primul oraş de dincolo de cortina de fier, unde ajungeau cei îndrăzneţi sau nebuni, care după trecerea Dunării şi traversarea Iugoslaviei, luau calea libertăţii. La Trieste era un celebru lagăr de refugiaţi din ţările comuniste, unde aceştia era triaţi şi aşteptau aprobarea să plece mai departe.

Acum, Trieste e considerat doar un oraş de tranzit spre alte oraşe italiene, mai mari şi mai cunoscute. În cele ce urmează, am să încerc să vă conving că totuşi Trieste este mai mult decât atât şi merită să vă opriţi să-l vizitaţi, chiar şi numai pentru o singură zi.

Încă de acasă, făcându-ne planuri cum să petrecem timpul în vacanţa de la Poreč, am hotărât ca într-una din zile să dăm o fugă la Triese. Întâmplător, această zi a fost duminică, 29 august, a doua zi după ce sosisem la Poreč.

Studiasem drumul, văzusem că sunt vreo 70 km de la Poreč la Trieste şi mai văzusem şi că acest drum cuprindea şi 5 km de autostradă în Slovenia, de la Koper, până la graniţa cu Italia, pentru care ar fi trebuit să cumpăr vigneta slovenă, care costă, pentru 7 zile, 15 euro. Am considerat că e prea mult pentru 5 km dus şi 5 km întors, aşa că m-am hotărât să fac cu 10 km mai mult şi să evit această mică porţiune de autostradă.

Zis şi făcut, dimineaţa ne-am urcat în maşină şi am plecat. Pe drum, surpriză: când "copilotul" (adică soţia) a încercat să introducă destinaţia în GPS, a constatat cu surprindere că ne lipsea harta Italiei. Uitasem să o încarc! Culmea e că o aveam pe laptopul lăsat la Poreč, dar am considerat că nu merită să ne întoarcem, nu din superstiţie, ci pentru că am fi pierdut probabil vreo oră, pe care o puteam valorifica mai bine în Trieste. Adică, le-am dat englezilor dreptate: time is money, dar şi românilor: socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Am decis să mergem pe drumul marcat de indicatoare, care, evident, cuprindea şi cei 5 km de autostradă.

Aveam şi o hartă pe undeva prin torpedoul maşinii, dar nu am folosit-o, pentru că m-am luat după indicatoare. Trebuie să ştiţi că, atât în croată, cât şi în slovenă, care este tot un fel de croată, garnisită cu ceva influenţe germane, Trieste se spune Trst, adică la fel, doar că au eliminat toate vocalele.

Ei bine, am ieşit din Poreč şi după vreo 10 km am intrat pe autostrada A9 (în construcţie, dar tot am plătit vreo 2 euro). Până la graniţa croato-slovenă, am mai făcut vreo 20 km, am intrat în Slovenia fără mari formalităţi, am oprit la prima staţie de benzină să cumpăr vigneta, pe care am lipit-o pe parbriz şi, cât am mai admirat peisajul ne-am trezit în Italia. Am mai mers vreo 5 km şi am intrat pe autostrada SS202, Nuova Sopraelevata. După încă vreo 5-6 km am intrat în Trieste, de unde am urmat indicatoarele care ne îndrumau spre centru. Astfel, am ajuns pe Riva del Mandracchio, care este o stradă principală, ce merge de-a lungul falezei portului Trieste. Ne-am oprit în parcarea de la Gara maritimă, o parcare foarte mare şi un loc foarte bun pentru a începe explorarea oraşului. Pentru cei interesaţi, coordonatele GPS sunt: N: 45,649981; E: 13,765402.

Am reuşit să găsesc un loc şi, tocmai când mă pregăteam să introduc câteva monede în aparatul de taxat, un domn în vârstă, care-şi plimba căţelul la malul mării, se opreşte şi îmi spune:

- Oggi è Domenica, non è necessario pagare il parcheggio. .

- Grazie, îi răspund eu. Di sicuro?

- Certamente.

Nu m-am lăsat uşor convins şi, cum pe aparat nu scria că duminica nu se plăteşte, dar scria clar că amenda pentru neplata parcării este de 40 euro, am mai întrebat un alt domn, care se plimba şi el pe malul mării, în soarele blând al dimineţii, pufăind din pipă. Cum şi acesta mi-a confirmat, cu multe amănunte, spusele celui dintâi, am renunţat să mai plătesc şi am pornit să vizităm oraşul. Trebuie să vă spun că deşi amândoi domnii constataseră cu siguranţă că nu sunt italian şi, în plus, văzuseră şi placa de înmatriculare cu număr de România, nu mi-au dat niciun moment impresia că ar avea ceva reţineri, sau idei preconcepute faţă de români, dimpotrivă, am constatat că triestinii sunt oameni amabili, deschişi şi comunicativi.

Am plecat deci, în dimineaţa unei zile senine de sfârşit de august, să vizităm micul oraş italian, cu o istorie atât de complicată.

Puţină geografie...

Trieste este cel mai estic oraş italian, port la Adriatica, situat în golful cu acelaşi nume, pe o fâşie îngustă de câţiva km d-a lungul ţărmului, înconjurată de teritoriul Sloveniei. Cu doar vreo 200.000 de locuitori, Trieste este capitala celei mai mici provincii italiene, Trieste şi a regiunii autonome cu statut special (sunt 5 astfel de regiuni în Italia), Friuli Venezia Giulia.

... şi puţină istorie

Oraşul are o istorie veche de 5000 de ani. A fost colonie romană (Tergeste) în vremea lui Julius Caesar, a avut o perioadă înfloritoare în epoca bizantină, a făcut parte din regatul francilor, după care, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, la sfârşitul secolului al XIV-lea, cetăţenii oraşului au făcut o petiţie să devină supuşi ai lui Leopold al III-lea de Habsburg. A urmat apoi o lungă perioadă de înflorire a oraşului, mult timp singurul port al Imperiului Austro-Ungar. Deşi a făcut parte din acesta până după primul război mondial, deci mai bine de cinci secole, Trieste şi-a păstrat mereu caracterul italian. Din 1920, Trieste intră în componenţa regatului Italiei, împreună cu alte teritorii de pe coasta de est a Adriaticii, printre care şi Istria.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, după scurte perioade de ocupaţie germană şi comunistă iugoslavă, în 1947 regiunea Trieste devine teritoriu independent, sub protecţia Naţiunilor Unite, divizat în două zone: zona A, actuala regiune italiană Trieste, administrată de trupele anglo-americane şi zona B, administrată de Iugoslavia. Acest statut a durat până în 1954, când cele două zone au fost integrate în Italia, respectiv Iugoslavia (jumătate din zona B în Slovenia şi jumătate în Croaţia). Această situaţie a fost rezolvată juridic abia în 1975, printr-un tratat semnat de Italia şi Iugoslavia. Interesant, nu? Amănunte puteţi citi aici: click aici.

Plimbare prin Trieste

După o scurtă promenadă spre nord, pe faleza portului Trieste, am ajuns în locul unde, la dreapta se deschide Piazza dell'Unità d'Italia, cea mai mare piaţă cu deschidere spre mare din Europa, cum se laudă localnicii. Nu ştiu dacă este aşa, dar piaţa este într-adevăr foarte mare şi foarte frumoasă. De formă dreptunghiulară, cu una din laturile mici (cea de nord-vest) de-a lungul falezei, este mărginită pe celelalte laturi de frumoase clădiri.

Pe latura de nord-est, spre mare se află Palazzo del Governo, fostul sediu al locotenenţei austriece, în prezent sediul Prefecturii, o frumoasă clădire cu o logie florentină şi decorată cu mozaicuri, construită la începutul secolului trecut. În spatele ei este Teatro lirico Giuseppe Verdi, iar alături se află Palazzo Stratti, sediul agenţiei centrale a Assicurazioni Generali şi Palazzo Modello.

Pe latura de sud-est se găseşte Palazzo del Municipio, Primăria, având la mjloc un turn cu ceas şi statuile în bronz a doi mauri, de-o parte şi de alta a unui clopot, în care bat douăsprezece lovituri, la amiază. Aceste statui sunt nişte copii, originalele le-am regăsit mai târziu, veţi vedea unde.

Maurii au fost numiţi de către triestini Micheze şi Jacheze, iar cele două statui în bronz de la intrare (care au fost înlăturate în 1936), soţiile lor, Tinza şi Marianza. Povestea asta am auzit-o povestită de ghidul unui grup de francezi, aflaţi în piaţă când am sosit noi, aşa că nu sunt sigur că am scris numele corect.

În faţa Primăriei se găseşte Fontana dei Quattro Continenti, Fântâna celor Patru Continente, construită la mijlocul secolului al XVIII-lea. Aceasta este de fapt un complex sculptural alegoric, având în vârf o statuie ce reprezintă o femeie înaripată, înconjurată de pachete, baloturi şi frânghii ce sugerează comerţul, invitând lumea întreagă să vadă măreţia portului liber Trieste. Lumea este reprezentată de patru statui, plasate pe cele patru colţuri, fiecare având trăsături specifice locuitorilor continentului reprezentat (Europa, Asia, Africa şi America). Pe cele patru laturi se găsesc alte patru statui, reprezentând câte un bărbat ce ţine un potir, din care se varsă apă, alegorie pentru cele mai importante fluvii ale celor patru continente. Statuia reprezentând Africa are chipul acoperit de un văl, pentru că la data construcţiei fântânii, izvoarele Nilului nu fuseseră încă descoperite.

Spre colţul de sud al pieţei se află o coloană, purtând în vârf statuia împăratului Karl al VI-lea, tatăl viitoarei împărătese Maria Tereza. Coloana a fost ridicată în semn de mulţumire pentru împăratul care a conferit statutul de porto franco oraşului Trieste.

Pe latura de sud-vest se găsesc alte trei clădiri. Alături de Primărie se află cea mai veche clădire din piaţă, Palazzo Pitteri. La mijloc se găseşte Palazzo Vanoli, iar faţă în faţă cu Palazzo del Governo, se află Palazzo del Lloyd Triestino, sediul preşedinţiei Consiliului Regional, având, la cele două extremităţi, statuile zeiţelor Teti şi Venere, gardienele mitologice ale apei dulci, respectiv de mare (sărate).

După ceva timp petrecut ascultând explicaţiile ghidului grupului francez de care ne lipisem şi admirând frumoasa piaţă triestină, am ieşit prin colţul de est, de unde am ajuns în Piazza della Borsa, o mică piaţă unde se găseşte Borsa Vecchia, Vechea Bursă, actualmente sediul Camerei de Comerţ. Noua Bursă este clădirea de alături, la dreapta. Clădirea Vechii Burse imită un templu antic grec, iar cele patru statui de la nivelul solului, de pe faţadă, simbolizează şi ele cele patru continente. Întreaga piaţă, de formă triunghiulară, este înconjurată de clădiri cu valoarea arhitectonică deosebită, iar în milocul ei se înalţă o coloană surmontată de statuia în bronz a împăratului Leopold I, ridicată pentru a comemora vizita acestuia la Trieste. Tot aici se găseşte şi o fântînă cu statuia lui Neptun. Din păcate, la data vizitei noastre, piaţa era în plin proces de restaurare.

Din Piaţa Bursei am ieşit pe Corso Italia, de unde, dup câteva zeci de metri, am făcut la dreapta, pe Via del Teatro Romano, unde ne-a apărut în faţă Teatrul Roman, care deşi datează din primul secol î. C. , se păstrează încă foarte bine.

Am continuat apoi pe aceeaşi stradă şi după vreo 200 de metri am ajuns la biserica Santa Maria Maggiore, unul dintre cele mai importante monumente din perioada barocă din Trieste, construită începând cu prima jumătate secolului al XVII-lea. Alături se află Basilica di San Silvestro, datând din secolul al XII-lea. Din păcate, am putut vizita în interior numai biserica Santa Maria Maggiore, basilica di San Silvestro fiind închisă.

Am revenit spre Teatrul Roman, de data aceasta pe Via di Donota, situată ceva mai sus, pe lângă câteva vestigii rămase din zidul roman de apărare şi, din Corso Italia am ajuns în Piazza Carlo Goldoni, înconjurată de frumoase clădiri vechi. De aici, privind spre sud, se vede un deal, în care pătrunde un tunel, Galleria Scipione De Sandrinelli. Dealul este Colle di San Giusto, pe care se găseşte Parco della rimembranza, Parcul Memoriei. Am ajuns în parc urcând pe Scale dei Gigani, pe treptele ce pornesc de o parte şi de alta a intrării în tunel, trecând pe lângă smochini ale căror fructe coapte căzuseră pe ciment, nebăgate de nimeni în seamă, apoi pe Scala Silvano Buffa, de fapt două rânduri de trepte, având între ele un spaţiu verde.

Sus, la capătul scărilor, se află un monument, o fântână cu un obelisc pe care se revarsă apa, construit în 1938, cu ocazia vizitei lui Mussolini în oraş. De aici, priveliştea spre piaţa Goldoni este foarte frumoasă, chiar dacă stema oraşului Trieste, o halebardă albă, pe fond roşu, nu se distinge prea bine.

De aici începe Parcul Memoriei, consacrat memoriei tuturor italienilor căzuţi în războaie. Din loc în loc se găsesc plăci, cu numele celor căzuţi. Mergem de-a lungul străzii Viale Ragazzi del '99. Ragazzi del '99 este numele dat generaţiei celor născuţi în anul 1899 şi care, după înfrângerea italienilor de către austrieci, la Caporetto, în octombrie 1917, chemaţi sub arme la nici 18 ani, au contribuit decisiv la oprirea înaintării armatei austro-ungare pe valea râului Piave, în noiembrie 1917 şi prin asta la înfrângerea finală a acesteia.

Viale Ragazzi del '99 trece pe sub zidurile de nord ale celebrului [bCastelo di San Giusto şi, la capătul ei, se ajunge în faţa Monumentului dedicat voluntarilor triestini căzuţi în primul război mondial.

În spatele monumentului se desfăşoară o alee, de-a lungul căreia sunt aşezate pietre cu inscripţii ce aduc aminte de cei care au avut de suferit de pe urma războaielor. Alături se găsesc ruinele Forului Roman, mărturie a faptului că locurile au o istorie îndelungată. Un drum pietruit duce la intrarea în Castelul San Giusto, construit cu rol de fortăreaţă, începând cu secolul al XV-lea, în mai multe etape, până la începutul secolului al XVIII-la.

În prezent este un muzeu în sine (din 1936) şi adăposteşte două secţii ale Muzeului De Istorie şi Artă al Oraşului (Civico Museo di Storia ed Arte): Armeria (Muzeul de arme) şi Il Lapidario, Lapidariul. Intrarea în castel, incluzând şi vizita în cele două secţiuni ale muzeului, nu costă decât 4 euro şi, bineînţeles, timpul pentru vizită. Dar merită timpul respectiv! În vestibulul de la intrarea în castel i-am regăsit pe Micheze şi Jacheze, de data asta cei originali. Vizita mai cuprinde, pe lângă cele două muzee, plimbarea de-a lungul zidurilor de apărare, cu o vedere superbă spre oraş şi în curtea interioară, unde se organizează numeroase spectacole de operă şi balet.

La ieşirea din castel, nu puteam să nu trecem să vizităm şi Basilica Cattedrale di San Giusto (http://en. wikipedia. org/wiki/Trieste_Cathedral), aflată lângă castel şi datând din secolul al XIV-lea.

Am coborât apoi de pe colina San Giusto, făcând un mic ocol pe la Arco di Ricardo, un vestigiu roman păstrat în Piazzetta Barbacan, pe sub care se spune că ar fi trecut Richard Inimă de Leu, de la care i se trage numele şi ne-am îndreptat spre ultimul loc pe care ni-l propusesem a-l vizita în acea zi, din Trieste.

Este vorba de Canal Grande. Da, au şi triestinii un Canal Grande, nu numai veneţienii, un mic canal ce se găseşte chiar în centrul oraşului, ducând de la Piazza Sant’Antonio, până la mare, pe direcţia est-vest. Spre capătul dinspre Piazza Sant’Antonio, este traversat de Ponte Rosso, pod pe care, spre capătul nordic al acestuia, se găseşte statuia lui James Joice, scriitor irlandez care şi-a petrecut vreo 15 ani în Trieste. La capătul vestic al canalului, chiar la malul mării, acesta este traversat de Ponte Verde. În capătul estic al Pieţei Sant’Antonio se găseşte o frumoasă biserică, construită în stil neo-clasic, Sant’Antonio, iar pe latura de sud a acesteia, la capătul canalului, se află o altă frumoasă biserică, Tempio serbo-ortodosso della Santissima Trinità e di San Spiridione, Templul ortodox sârb al Sfintei Treimi şi al Sfântului Spiridon.

După ce am vizitat cele două biserici, ne-am îndreptat spre mare, pe latura sudică a canalului (unde este şi un târg de fructe, mirodenii, delicatese, suveniruri) şi am ieşit pe faleză. Am trecut pe lângă biserica ortodoxă greacă Sf. Nicolae şi ne-am oprit apoi la una din numeroasele terase, unde am mâncat de prânz (era ora 4 după-amiază) şi apoi am pornit spre Poreč, cu regretul că nu am avut mai mult timp, să vizităm de exemplu şi acvariul de peste drum de terasa unde am mâncat (click aici), Castello di Miramare, (click aici), Civico Museo di storia naturale, alte muzee (click aici) şi alte câteva locuri interesante.

Dacă sunteţi în trecere prin Trieste şi aveţi măcar câteva ore la dispoziţie, nu ezitaţi să vă opriţi şi să vizitaţi acest frumos oraş italian, pe nedrept neglijat. Sunt sigur că nu veţi regreta.

---

VIZUALIZĂRI: 7953 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI