Tivoli - un oraş-muzeu

TIPĂREȘTE

La sfârşitul lui aprilie, profitând de o neaşteptată dar binevenită vacanţă de o săptămână la Roma (datorată unor prieteni care ne-au găzduit), am ajuns la Tivoli pentru două zile. Având şansa de a petrece mai mult timp pe meleaguri străine decât dacă am fi plătit casa şi masa :), ne-am gândit şi la o incursiune în împrejurimile Romei. Astfel, studiind multiple materiale şi mai ales impresiile de pe AFA, am ales Tivoli, un oraş aflat la aproximativ 30 de km. de Roma.

Ne-a atras posibilitatea de a vizita superbele vile renascentiste înconjurate de parcuri, vestigiile antice, dar şi oraşul vechi, cu străduţe medievale pline de farmec.

Inspiraţi de recenziile colegilor de pe AFA, cărora le mulţumesc mult, ne-am făcut planul: urma să mergem la Tivoli cu un autobuz Cotral care pleacă din staţia de metrou Ponte Mammolo şi care circulă foarte des. Nu insist cu amănunte, deoarece acestea sunt prezente în articolele anterioare: eduardpetrut (vezi impresii), Radu Tudoran (vezi impresii). Am hotărât să stăm două zile pentru a putea savura fără grabă totul. În acest scop, am căutat cazare pe booking şi am găsit o ofertă neaşteptat de largă (preţuri rezonabile în locaţii centrale) Ne-am decis pentru o pensiune mică, aflată în centrul vechi al oraşului: Le stanze d’Ercole. (despre care voi scrie câteva cuvinte separat). Urma să plecăm marţi dis de dimineaţă şi să ne întoarcem miercuri, spre seară (aflasem că luni majoritatea obiectivelor turistice nu se vizitează). Planul era ca în prima zi, după ce lăsăm bagajele la pensiune, să vizităm Villa d’Este şi Villa Gregoriana, urmând ca a doua zi să ne plimbăm pe îndelete prin centrul vechi, apoi să ajungem la Villa Adriana, în drum spre Roma.

Totul a mers bine, poate mai puţin vremea. (Ne-a plouat aproape toată săptămâna, a bătut vântul şi a fost destul de frig, deci nici la Tivoli n-am scăpat. Dar ce mai conta, moralul era sus, ca-n vacanţă!)

Ne-am descurcat cu autobuzul, am făcut aproximativ o oră până la Tivoli, cu opriri dese şi viteză moderată. Abia când ne-am întors am aflat că exista şi o variantă mai rapidă a aceluiaşi autobuz, pe autostradă, pe unde drumul a durat în jur de 30 de minute.

Am coborât în centrul oraşului unde imediat privirile ne-au fost atrase de turnurile crenelate ale fortăreţei Rocca Pia, o construcţie medievală din 1461, ridicată de papa Pius al II-lea. Lângă aceasta sunt rămăşiţele unui amfiteatru roman care au fost complet excavate abia în 1948.

Am pornit agale (încă nu se pornise ploaia) pe fermecătoarele străduţe întortocheate încercând să identificăm pensiunea unde urma să ne cazăm. Mai întâi am descoperit, foarte aproape de staţia de autobuz, intrarea în Villa d’Este, dar am fost mai puţin încântaţi de anunţul postat la intrare cum că nu se vizitează în ziua respectivă deoarece a fost deschisă în mod excepţional luni, cu ocazia unei sărbători! Erau mulţi turişti dezamăgiţi acolo, mai ales că se aflau doar în trecere prin Tivoli. Noi ne-am felicitat pentru ideea de a rămâne două zile.

Am ajuns la pensiune, constatând că am ales bine: e în mijlocul centrului vechi, aproape de tot ceea ce ne interesa.

Prima destinaţie a fost Villa Gregoriana, care din fericire era deschisă. Se ajunge uşor, din centrul localităţii, trecând peste Podul Gregorian care merită o mică prezentare: este alcătuit dintr-un singur arc la 20 de metri deasupra unui peisaj magnific format din cascade şi vegetaţie. A fost construit în 1835, peste locul unde se revărsa o cascadă, după catastrofala inundaţie produsă de râul Aniene, în 1826. De pe pod se deschide o panoramă spectaculoasă, o imagine care cuprinde cele două temple romane: al Vestei şi al Sybilelor.

Ajunşi la Villa Gregoriana am plătit 6 euro de persoană, am primit o hartă detaliată a parcului, fiind înştiinţaţi că traseul durează cam o oră jumătate. Am pornit fericiţi, aveam idee despre ce vom vedea, doar ne făcusem documentarea prealabilă, dar evident că realitatea a întrecut orice aşteptări. Câteva informaţii merită înşirate: în secolul XIX, Papa Gregorio XVI a decis, în urma inundaţiei amintite, devierea cursului râului Aniene, formându-se astfel marea cascadă. Vechiul curs a fost folosit la realizarea acestui parc de o frumuseţe ireală care a luat numele Papei.

Acolo există ruinele unei vile romane care a aparţinut lui Manilo Vopisco, construită în secolul al II-lea îCh. Parcul dă senzaţia de sălbăticie, de natură neatinsă de om. Cu toate astea, este străbătut de alei amenajate, presărate cu băncuţe şi trepte pitoreşti care duc la toate punctele de interes. Nu am văzut nicăieri coşuri de gunoi, probabil că ar strica armonia peisajului.

A fost o experienţă extraordinară, este un loc în care am fi putut rătăci ore întregi dacă nu ar fi fost nesuferitele reprize de ploaie... Prima oprire a fost la Marea Cascadă, care are o înălţime de 100 de metri şi pe care am admirat-o în toată splendoarea dintr-un punct de belvedere special amenajat. Traseul a continuat cu o coborâre în Valea Infernului, un abis străbătut de alte cascade, mai mici, cu grote săpate în calcar şi vegetaţie sălbatică. Peisajul este fantastic, ai impresia că te afli într-o lume de basm. Grota Sirenelor, Tunelul cu ferestre, Grota lui Neptun sunt impresionante. Ieşirea se face în sens invers, urcând treptat până la Templele care se zăresc în vârful peretelui abrupt. Ploaia măruntă şi rece se înverşuna tot mai tare, făcându-ne să nu mai stăm foarte mult în preajma acestora, deşi peisajul oferea din acest unghi o privelişte minunată.

Ne-am oprit apoi pentru o binemeritată cină la un restaurant din apropierea staţiei de autobuz. Văzusem preţurile afară şi am hotărât că nu am cheltui exagerat dacă ne încumetăm. Două porţii măricele de paste, o apă şi un pahar de vinul casei – 18 euro. În restul timpului am mai mâncat de două ori la tavola calda, pizza la tavă, cam 5-6 euro pentru doi inşi. Sunt o mulţime de mici restaurante în centrul istoric din Tivoli şi toate au afişate preţurile afară, aşa că turistul e în cunoştinţă de cauză.

A doua zi, la ora 8,30 eram la poarta Villei d’Este, pentru că la ora 11 trebuia să eliberăm camera de la pensiune şi nu voiam să umblăm prin minunăţie de grădini cu rucsacii în spate. Intrarea a costat 8 euro de persoană. Vremea părea mai promiţătoare, noi eram odihniţi şi gata să fim iar uimiţi de frumuseţile văzute. Nu cred că e necesar să intru în amănunte istorice şi arhitectonice despre Villa d’Este, deoarece le-a oferit domnul Radu Tudoran. Pot doar să spun că am fost încântaţi de măiestria cu care oameni inteligenţi şi iubitori de frumos de acum 500 de ani au reuşit să creeze asemenea splendori. M-a impresionat faptul că magnificele fântâni arteziene care decorează grădinile vilei sunt alimentate de apele râului Aniene printr-o serie de ţevi care trec pe sub centrul istoric. Fiecare cotitură, arcadă, alee ne oferea prilejul să exclamăm încântaţi şi să facem zeci de poze. Câteva raze de soare au completat fericirea noastră.

Timpul a zburat pe nesimţite şi iată-ne iar cu bagajul în spinare, rătăcind printre căsuţele pitoreşti, pe străzile pietruite ale fermecătorului Tivoli. N-am mai ajuns la Villa Adriana dar am cutreierat tot orăşelul unde am văzut multe lucruri interesante: bisericile medievale şi baroce, Domul (catedrala San Lorenzo Martire), Casa Gotică, pieţele cochete, căsuţele vechi, porţile somptuoase ale Villei d’Este. Ne-a plăcut atmosfera de relaxare, liniştea care domnea peste tot, mai ales în comparaţie cu vacarmul şi vânzoleala de turişti din Roma.

Hotărât lucru: nu sunt de ajuns două zile pentru a vedea Tivoli! Am plecat plini de regrete dar foarte încântaţi promiţându-ne să revenim.

---

VIZUALIZĂRI: 3961 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI