Tinos, insula credinţei, a satelor fermecătoare şi a celor peste o mie trei sute de hulubării

TIPĂREȘTE

Tinos este o altă insulă cicladică în care am vrut să ajungem, se pare că a treia ca mărime din tot arhipelagul, după Naxos şi Andros, exact în această ordine. Ca poziţionare, se află între Andros la nord, Syros la vest şi Mykonos la sud, iar din punct de vedere geologic, se pare că ar fi o prelungire a munţilor din Andros prăbuşiţi în erele de frământare a pământului.

Este considerată a fi o insulă mică, având cam 194 kmp suprafaţă şi slab populată, cu doar 9.000 locuitori, preponderent colinară, cu înălţimi ce nu depăşesc câteva sute de metri.

Prezintă un relief destul de „pietros”, dar cu vegetaţie mult mai bogată faţă de alte surate cicladice. Cu cele peste 800 de lăcaşuri de cult ortodoxe sau catolice, Tinos a fost declarată în anii 1960 insulă sfântă.

 Se mândreşte cu cele peste 50 sate ale sale, cu surse de apă neîntâlnite în alte Ciclade, cu marmura verde numită verde antico ce constituie un bun de mare preţ, precum şi cu cele peste o mie trei sute de hulubării, acele clădiri „brodate”, cu aspect uluitor, „case” pentru porumbei.

Hulubăriile, cunoscute în greacă drept peristeriónes, sunt specifice insulei Tinos, dar pot fi întâlnite peste tot în Ciclade, însă umblă vorba că cele din Tinos ar fi cele mai frumoase, dar şi cele mai numeroase. Acestea reprezintă clădiri albe, complex ornamentate, adesea decorate cu rozete şi turturele stilizate, dotate cu câte două niveluri, unul inferior pentru depozitare, iar cel superior pentru adăpostirea porumbeilor. Sunt răspândite pretutindeni în Tinos, atât în sate, dar şi izolate, în afara acestora, unele dintre ele fiind funcţionale şi în prezent.

   Miturile ne spun că în vremuri străvechi insulei Tinos i se spunea Ophioussa, din cauza numărului mare de șerpi care trăiau pe insulă, ophis însemnând „șarpe” în greaca veche. A fost denumită și Hydroussa, de la hydria care înseamnă „locuri cu apă”, datorită resurselor sale bogate de apă. Zeul mărilor, Poseidon, a alungat șerpii de pe insulă, motiv să devină venerat pe insulă, atât el cât şi soţia sa, Amphitria, cărora locuitorii le-au dedicat un măreţ sanctuar lângă Kionia, în sud. 

   Izvoarele istorice dovedesc că insula a fost locuită din cele mai vechi timpuri, fiind ocupată de micenieni, urmați de fenicieni și apoi de ionieni în secolul al XI-lea î.Hr., ba chiar se crede că numele actual al insulei provine de la unul dintre primii săi coloniști, mai precis de la liderul acestora care se numea Tinos.

 Mai târziu, în secolul al II-lea î.Hr., Tinos, împreună cu restul Greciei, a devenit parte a Imperiului Roman. Sub bizantini, localnicii au fost forțați să se mute cât mai în interiorul pentru a se proteja de raidurile devastatoare ale piraților, şi în general, aceasta a fost o perioadă considerată de declin pentru Tinos şi alte insule elene.

   În 1207, Tinos, ca și restul Cicladelor, a fost cucerită de venețieni. Capitala a fost mutată ulterior la castelul Exombourgo, pe locul unde în antichitate se afla polisul. Venețienii au domnit până în 1715, mult după ce celelalte insule au căzut sub dominația turcă. Până atunci, venețienii au reușit să respingă atacurile turcilor cu ajutorul localnicilor. Drept urmare, Tinos a înflorit în agricultură, artă, producție alimentară, ceramică și multe altele. Hulubăriile, despre care am făcut vorbire, au apărut în vremurile de dominaţie veneţiană din necesităţile de comunicare mai rapidă cu meleagurile lagunare sau chiar între insule, cunoscut fiind faptul că veneţienii erau specialişti în creşterea şi dresajul porumbeilor. 

   Turcii au cucerit insula denumind-o Istendil, şi au deţinut-o până în 1830 când s-a alăturat Greciei-mamă, însă Tinos sub dominaţie otomană a avut parte de privilegii nemaiauzite la acea vreme, printre care cel mai de seamă părea faptul că locuitorilor li s-a permis să construiască biserici și școli. Tot în perioada otomană, capitala actuală a început să înflorească, în general fiind caracterizată de o mare dezvoltare, timp în care activitățile comerciale, industriale și de transport maritim erau înfloritoare. 

În Tinos lucrurile au decurs cu totul altfel faţă de mersul lor în Syros, având maşină la dispoziţie cu care am bătut insula în lung şi-n lat, graţie amfitrionului nostru, care s-a implicat şi ne-a aranjat închirierea unui Citroën C3, fâşneţ şi destul de nou, pentru două zile, contra a 50 €/zi. Deloc ieftin, dar acceptabil pentru acele zile de minivacanţă grecească de Rusalii în care insula era aglomerată şi cererea de maşini foarte mare. Tot cu Nikos, cu harta în faţă, am configurat două trasee oarecum circulare, unul pe vestul insulei, celălalat pe estul său, câte unul pentru fiecare zi, în care am vrut să includem sate şi plaje. Nu, să nu credeţi că ne propuseserăm să le cuprindem pe toate, nici nu am fi avut cum, dar este clar că le-am dorit pe cele mai reprezentative!

  Pentru prima zi am ţinut neapărat să începem cu Pyrgos, cel mai vestit şi cel mai frumos sat din Tinos, care-şi datorează splendoarea marmurei din care este construit în mare parte şi şcolilor de sculptură precum Școala de Arte Frumoase pentru Sculptură în Marmură, sau muzeelor ca Muzeul Yiannoulis Chalepas găzduit de fosta casă a acestui mare sculptor originar de aici sau Muzeul de Meşteşuguri în Marmură, unic, în felul său. Astăzi numeroase galerii şi ateliere de marmură funcţionează în continuare ducând mai departe tradiţia cioplitului în marmură. Satul îşi trage numele de la turnul veneţian de apărare din apropiere, ridicat în secolul al XVI-lea, cuvântul pyrgos în greacă semnificând chiar turn. Pyrgos a fost declarat de către Ministerul Culturii din Grecia ca aşezare tradiţională protejată.

  Am colindat vreo două ore prin Pyrgos, minunându-ne de la tot pasul de combinaţia reuşită de arhitectură în marmura albă sau cu inserţii verzui, regăsită în aspectul caselor, străzilor, bisericilor şi o mulţime de flori de bougainvillea, leandrii sau altele colorate strident. Strălucirea îţi ia ochii la propriu, nu numai la figurat şi ne-am dat seama repede că faima satului nu este deloc exagerată, şi că acesta merită cu prisosinţă vizitat, deşi nu e deloc la îndemână, mulţi dintre turiştii din insulă, din diverse motive, neajungând să păşească în sat.    

   După Pyrgos, am pornit spre portul Panormos aflat la mică distanţă, considerat de fapt portul satului Pyrgos, dat fiind că acesta nu are ieşire directă la mare. Panormos mi-a amintit perfect de Diafani din Karpathos, fiind de o asemănare incredibilă. Acolo ne-am plimbat puţin pe faleză şi am prânzit la  o tavernă şic. Pe când ne întorceam la maşină, am avut surpriza să ne interpeleze un grec în vârstă ce ne auzise vorbind între noi. Avea rădăcini româneşti de la bunicii săi dobrogeni şi îi era dor să grăiască un pic în limba înaintaşilor. 

     A venit rândul uimitoarelor sate vecine Isternia şi Kardiani, ambele frumoase, aninate de munte ca nişte balcoane, cu vederi excelente la mare.  

   Isternia este o localitate pitorească situată amfitreatric pe versanţii muntelui Meroviglia, la 310 de metri deasupra nivelului mării de unde priveliștea asupra insulei vecine Syros și a imensităţii albastre a Egeei nu poate lăsa indiferent pe nimeni. Este dominat de alei pavate cu marmură, case cu două etaje, precum și buiandrugi de marmură și arcade pitorești care umbresc potecile înguste. Întreaga zonă prezintă exemple de sculpturi fine din marmură. Merită menționat faptul că Isternia este locul de naștere al multor sculptori greci celebri. În 1987 a fost înființat Muzeul Artiștilor Isternieni tocmai pentru a pune în valoare și a promova bogatul patrimoniu de sculptură în marmură din zonă, pe locul unei vechi școli de meșteșuguri.

  O plimbare prin sat dezvăluie frumusețea sa arhitecturală. Piața de marmură Glynos, vechea școală elementară și diferitele biserici vechi creează o atmosferă cu adevărat încântătoare. 

    La nord de sat se află câteva mori de vânt în ruină care trec drept clădiri tradiționale. Construite în urmă cu vreo câteva sute de ani, pot fi considerate exemple excelente de arhitectură populară tradițională și au fost etichetate ca monumente istorice. Există şi un mic port, dar şi o plajă cu acelaşi nume, spre care coboară abrupt un drum ameţitor pe care noi nu am mers, dar am admirat observând că în zona de la ţărm se găsesc câteva restaurante şi pensiuni.

  Kardiani este „fratele” satului Isternia, situat pe coasta muntelui Pateles, la o altitudine de 260 de metri deasupra nivelului mării. Ca şi Isternia, trece drept unul dintre cele mai frumoase sate din Tinos, şi în mod asemănător, oferă o privelişte minunată asupra Syrosului, dar mai ales se remarcă prin arhitectura sa magnifică, în care marmura albă joacă un rol proeminent. Un labirint de alei pietruite cu scări înguste, arcade de piatră, fântâni de marmură și case albe cu grădini pline cu flori alcătuiesc o adevărată bijuterie arhitecturală care depășește cu ușurință noțiunile comune despre cum arată o așezare tradițională cicladică. „Bijuteriile coroanei” Kardiani sunt, totuși, cele două biserici remarcabile: Biserica Catolică Panagia Kioura, cu fântâna sa monumentală, veche de trei secole și Biserica Ortodoxă Agia Triada. Cu arcul său elaborat, clopotnița cu cinci etaje și decorațiunile interioare și exterioare din marmură ornamentate, aceasta din urmă este, într-adevăr, unul dintre cele mai bune exemple ale tradiției îndelungate de sculptură în marmură a insulei. În centrul  localităţii, se găseşte și micul, dar demn de remarcat, Muzeul de Folclor Kardiani, care oferă o perspectivă unică asupra modului în care era viața în acest sat de munte cu veacuri bune în urmă.

    Jos, la ţărm, se pot vedea o plajă (Giannaki) şi un mic port cu câteva taverne şi posibilităţi de cazare, ceea ce reprezintă un alt aspect similar cu satul Isternia.  

     Am încheiat periplul satelor cu Tarampados, faimos pentru numeroasele sale hulubării, pare-se „cele mai cele” din întreaga insulă. Văzuserăm în treacăt  din maşină câteva exemplare presărate pe văi, dar ne-am zis că e cazul să admirăm vestitele case ale porumbeilor acolo unde s-ar găsi cele mai reprezentative. 

  Tarampados este o mică așezare tradițională cu case frumoase văruite în alb, străzi pietruite și arcade romantice. De fapt, chiar intrarea în sat trece printr-o arcadă medievală. Ceea ce face ca Tarampados să fie cu adevărat remarcabil, este că deţine cele mai bine conservate porumbare care-l detaşează total faţă de alte localităţi, mai ales după ce au fost restaurate. Cele mai multe hulubării se găsesc într-o vale înverzită şi se pot admira de la marginea satului, după o plimbare lejeră pe uliţele sale pitoreşti.

    Vădit obosiţi, după-amiază ne-am retras pentru o baie răcoritoare şi o pauză binemeritată la plaja Agios Romanos, cotată ca una dintre cele mai bune din Tinos. Lungă, din nisip fin, situată într-un golf ce o protejează de Meltemi cel năzuros care bătea tare în acele zile, plaja Agios Romanos a constituit refugiul şi premiul nostru de final.

    În cea de-a doua zi cu maşină închiriată, am conturat un parcurs prin câteva sate recomandate ca fiind emblematice pentru estul Tinosului, debutând cu miculBeredemiaros către mănăstirea Kechrovouniou, una dintre cele mai importante din Grecia, unde Agia Pelagia, fosta călugăriţă de aici, sanctificată ulterior, a avut viziunea cu Fecioara Maria ce-i arăta locul unde se găsea o icoană îngropată de sute de ani, fapt ce a dus la ridicarea sfintei biserici Evangelistria. 

  Au urmat în ordine satele Arnados, Dio Choria, Falatados. Primele două sunt sate înalte de deal, pitoreşti şi tradiţionale deopotrivă. Arnados nu are astăzi mai mult de 40 de locuitori permanenți și își păstrează caracterul tradițional prin obişnuitele case văruite în alb, autentice, alei pietruite și arcade medievale. Cele mai de seamă repere sunt, desigur, piaţa centrală şi biserica, unde marmura se remarcă de departe. Tot aici se poate vedea un muzeu de folclor în care sunt expuse obiecte folosite de săteni de-a lungul vremii.

    Dio Choria, care înseamnă două sate aşa cum erau în vechime, cu timpul extinzându-se şi unindu-se, mi-a plăcut mult prin specificul său puternic medieval și priveliștile uluitoare către insulele cicladice vecine, obţinute de la cei 380 m la cât se află cocoţat deasupra mării.

   Dio Choria iese în evidenţă prin piața sa pietruită deosebit de pitorească, împodobită cu fântâni tradiționale și umbrită de platani cu coroană bogată. În jurul pieței se întinde un labirint magic, asemănător unui castel, de alei înguste, cu arcade elaborate și pasaje slab luminate formate de etajele superioare ale caselor. Ici și colo, bougainvillea și arbuștii de busuioc contrastează cu pereții văruiți în alb, adăugând un mare plus la frumusețea nepretențioasă a așezării.

  Falatados, al doilea cel mai mare sat din Tinos, după Pyrgos, este înconjurat de un peisaj natural sălbatic și stâncos cu ceva verdeață presărată ici colo, fiind construit pe un versant de colină mai scundă. Nici Falatados nu se lasă mai prejos în ceea ce priveşte caracterul cicladic, prin aceleaşi case văruite în alb, străzi vopsite cu model de fagure și arcade frumoase care se găsesc în tot satul. Satul prezintă câteva clădiri abandonate care au fost folosite cândva de meșteșugari, împreună cu teascuri vechi și distilerii de ouzo. Centrul orașului Falatados este dominat de impresionanta Catedrală Sfântul Ioan și Sfânta Treime ce se remarcă prin cupola albastră magnifică și exteriorul din marmură. În interior, este bogat decorată și împodobită cu icoane vechi. De asemenea, se întâlneşte un mic muzeu cunoscut sub numele de Casa Schiței, în care sunt expuse caricaturile realizate de frații Mitropoulos, cunoscuţi pentru desenele amuzante ce ironizează politicul.

   Pe măsură ce mergeam din sat în sat, ne atrăgea atenţia un vârf stâncos, traversat de fuioare de ceaţă din când în când,  în cel mai înalt punct tronând o cruce. Este vorba de Exombourgo, piscul de granit în jurul căruia se afla acropolisul antic, acum găsindu-se ruinele unui castel veneţial şi, jos la bază, o mănăstire catolică de măicuţe şi un complex pe care le-am vizitat şi noi cam „pe repede înainte” fiindcă aici am găsit cerul acoperit de nori negri şi o temperatură mult mai coborâtă care, împreună cu vântul tăios, creau o atmosferă total neprietenoasă. 

    Următoarea oprire am făcut-o în satul Volax, renumit pentru bolovanii săi uriaşi de granit, unii chiar înglobaţi parţial în casele localnicilor. Amplasat într-un mic platou din inima insulei, Volax (sau Volakas) este diferit de orice alt sat din întregul complex al Cicladelor, deoarece este înconjurat de formațiuni stâncoase uimitoare care creează un peisaj cu adevărat selenar. Ciudaţii bolovani suscită curiozitatea oamenilor părând să semene cu animale, obiecte, etc. ceea ce le conferă un plus de interes din partea vizitatorilor. 

  Volax mai este cunoscut şi pentru meşteşugul împletirii coşurilor de nuiele şi se pot găsi şi astăzi ateliere dedicate acestei îndeletniciri, unde se pot afla mai multe despre acest meșteșug popular vechi și chiar se pot cumpăra suveniruri frumoase și utile. În apropierea bisericii, a fost înființat și Muzeul de Folclor Volax  ce prezintă o colecție de exponate despre modul în care era viața aici acum câteva secole.  

    În continuare, ne-am zis că trebuie să vedem şi cele două plaje Kolimbithria situate în estul insulei, una sălbatică, cealaltă amenajată, dar n-a fost chip să rămânem la niciuna din cauza nărăvaşului Meltemi care bătea necontenit.

   Tot în acea zi, cum văzuserăm undeva în calea noastră un indicator care ne semnaliza că am fi fost în apropierea unui sat cu nume romantic, pe nume Agapi, despre care mi-am amintit instantaneu că citisem undeva că este unul dintre cele mai autentice şi mai atrăgătoare din insulă, ne-am hotărât degrabă să-l trecem şi pe acesta în revistă, scurt. Tradus din greacă, cuvântul agapi înseamnă dragoste, şi după ce ne-am plimbat pe uliţele satului dispus etajat, agăţat de deal, ne-am convins repede că îşi merită din plin numele, fiindcă îţi pică imediat cu tronc.   

    Ultima destinaţie a acelei zile era plaja/baia, de aceea ne-am îndreptat spre Kionia care trece drept o plajă bună pe care vântul bate mai puţin. În apropiere am dat şi de micul sit arheologic omonim, care în antichitate reprezenta măreţul sanctuarul dedicat lui Poseidon şi Amphitrei, din care azi au mai rămas câteva „pietre”. 

   Acestea au fost satele pe care am reuşit să le „batem” în Tinos, în cele două zile pline cu maşină închiriată. Ne-am dat repede seama că nestematele din Tinos sunt chiar aceste sate tradiţionale, veritabile exemple de arhitectură cicladică exprimată în marmură, resursă naturală în care insula excelează. 

    Tinos poate fi străbătută şi cu autobuzele KTEL folosind transportul public, care nu e rău deloc, însă cu maşina este mult mai uşor când ai la dipoziţie timp foarte limitat, aşa cum a fost cazul nostru.  Pe de altă parte, ţin să spun că Tinos este o excelentă destinaţie pentru cei ce vor să drumeţească, insula fiind brăzdată de trasee bine marcate şi întreţinute, în drumurile noastre întâlnind mulţi turişti echipaţi de trekking ce se lansau pe cărări.

Ştiu că nu am pomenit nimic despre capitala insulei, Chora sau Tinos Town, şi ar fi fost cazul, însă sper să o fac cum se cuvine într-un articol separat, acesta fiind deja mult prea lung, deoarece merită din plin...

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=1DsFdX6-IKg

---

VIZUALIZĂRI: 190 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI