Saad Abad, reședință regală ieri, complex cultural-istoric în Teheranul de azi

TIPĂREȘTE

Complexul Saad Abad, una din reședințele regale din Teheran transformată după “revoluția” din 1979 în muzeu, este situat în partea de nord a orașului, la circa 18 kilometri de Hotelul Gollestan, unde am stat în sejurul meu din Teheran, vezi impresii.

Am plecat de la hotel pe la ora 9:00, la ora 9:10 luam metroul Liniei 1, cu care am ajuns în circa 40 de minute în Stația Piața Tajrish, o stație mare și frumos decorată, ultima pe acea linie, bilet pentru 2 călătorii, cost 11.000 riali. Dacă mergeam cu taxiul, mult mai scump, urcam câteva sute de metri continuu până la complex, mergând cu metroul ne-au urcat scările rulante, cinci tronsoane imense, liniile de metrou fiind la mare adâncime.

Cum am ieșit din stația de metrou am auzit strigătele șoferilor: “Darbandd!! ” care te îmbiau să te urci spre destinația dorită. Am arătat că vrem să mergem la palat la poarta cu același nume, am urcat și am așteptat circa 20 de minute până când van taxiul cu 10 locuri a fost plin cu pasageri. Eram singurii nonmusulmani. Știam din documentare că sunt 4,5 km până la poartă, șoferul a mers circa 10 minute, cost 15.000 riali (0,3 euro) de persoană după care a plecat mai departe. Am ajuns astfel foarte ieftin și ușor la Poarta Darband a complexului, aflată în apropierea Pieții Darband, inima popularului și pitorescului cartier cu același nume, loc de refugiu pentru locuitorii Teheranului în căutare de terase și restaurante, ceainării și cafenele bune, cele mai multe aflate pe malurile râului Darband ce îl străbate, toate în atmosfera locului. Nu am avut timp să-l vizităm pentru că aveam pentru a doua zi de Teheran un program destul de încărcat...

Aflat la o altitudine de 1700 de metri cartierul este cunoscut și prin aerul curat și ozonat pe care îl are, prin lipsa poluării, prin copacii înalți și verzi ce-l populează, dar mai ales ca punct de plecare pentru drumeții și urcare pe Muntele Tochal cu care se învecinează și pe care l-am văzut acoperit de zăpadă, încă de la coborârea din taxi. Pozându-l mă gândeam cât ar fi de frumos să urc și eu nu până la 4000 de metri, măcar câteva sute de metri, spre zăpadă.

Nu am urcat ci m-am îndreptat spre Poarta Darband, poarta de intrare în complex dinspre nord. Am ales această variantă, intrarea în complex prin nord, pentru a vizita complexul coborând printre palate, ceva mai ușor, gândeam eu, decât dacă intram în complex prin Poarta Zafaranieh, poarta din sud și urcam spre palate. Mai târziu mi s-a adeverit…

Dar să revenim la și în complex…

În timpul Dinastiei Qajar era ca reședință regală de vară, iar Dinastia Pahlavi l-a dezvoltat în secolul următor, în special în timpul lui Mohammad Reza Pahlavi, ultimul Shah iranian, tot ca reședință regală.

Astăzi acoperă peste 100 hectare și cuprinde 18 clădiri și palate ce au aparținut celor două familii regale, o grădină unică și pădure. Se vizitează doar 16 la care se adaugă taxa de acces în grădină de 150.000 riali. Site-ul este și în limba engleză:en.sadmu.ir și dă detalii de preț și orar.

Trebuie stabilit de la intrare în complex ce vrei să vizitezi, pentru că biletele sunt nominale, am cumpărat bilete pentru Palatul Verde și Palatul Alb și pentru Muzeul Apei, eram curioasă să înțeleg de ce apa este considerată atât de importantă în Iran.

Am început plimbarea pe alei, printre imenșii copaci, pe lângă apa ce străbate în coborâre de la nord la sud întregul complex... peste tot erau indicatoare, aveam și noi o hartă pe care am primit-o împreună cu biletele. Printre copaci se zăreau clădirile unde erau diferite muzee.

Am trecut pe lângă Centrul de Instruire, pe lângă Muzeul Vaselor Regale, o clădire cu două nivele, frumoasă, cu pereții acoperiți cu plăci de alabastru, pe la Muzeul Miniaturilor Maestrul Farshchian amenajat în reședința primului Shah Pahlavi care găzduiește opere ale cunoscutului artist, maestru al picturii și miniaturilor persane.

M-am oprit la Muzeul Bucătăriei Regale amenajat în fosta bucătărie a Shahului Mohammad, nu pentru a-l vizita, ci pentru a privi un grup de eleve de 12 – 14 ani care venise în vizită.

Îmbrăcate în uniforme, haine tradiționale iraniene, erau vesele, deconectate, mi-a făcut plăcere să le privesc și pozez... Era primul grup de elevi văzuți în Iran, deformație profesională... ?? , am întâlnit și alte grupuri separat fete de băieți, toți în uniforme ce diferă de la o școală la alta și veseli și jucăuși, vorbăreți de engleză, nu lipsea “Welcome!! ” din vocabularul lor pe care ni-l adresau zâmbitori. Mi se pare interesant ca într-o republică islamică să li se prezinte copiilor valorile regalității, iar dacă ne gândim la deschiderea occidentală a Dinastiei Pahlavi, nu știi ce să mai crezi!!

Mi-am continuat plimbarea cu o trecere în revistă a altor două muzee, Muzeul Maestrul Behzad și Muzeul Caligrafiei Maestrul Mir Emad. Primul prezintă picturile prețioase ale artistului Hossein Behzad, unul dintre fondatorii picturii iraniene contemporane și cel care în secolul 20 a relansat pictura miniaturală persană, … acum când scriu regret că nu l-am vizitat…. era un început bun de a înțelege miniaturile persane pe care le-am descoperit apoi în excursia mea prin Iran...

În a doua clădire cu două nivele, sunt expuse caligrafii ale lui Mir Emad, celebrul caligraf persan de la sfârșitul secolului 16, începutul secolului 17, care a adus caligrafia persană pe culmile eleganței, precum și a altor cunoscuți caligrafi perși.

Mersesem cam 8 – 9 sute de metri, până la poarta din sud mai erau vreo 4 – 5 sute de metri, am întâlnit turiști care urcau de acolo, arătau obosiți. Întotdeauna în excursii urc mai întâi, de preferință cu un mijloc de transport, iar la coborâre mă plimb, vizitez, pozez, ….

Aceste muzee doar le-am văzut, pozat, nu le-am vizitat, am citit prospectul primit la intrare și cele scrise pe panouri. Timpul, permanenta mea problemă în excursii...

Pentru a ajunge la Muzeul Palatul Verde, primul vizitat am urcat spre dreapta pe o alee încadrată de copaci. În drumul meu am trecut pe lângă alte două muzee pe care le-am văzut la întoarcere. Acest frumos palat a fost construit la sfârșitul anilor 1920 ca reședință a primului Șah Reza Pahlavi, pentru ca mai târziu să devină palatul privat al Șahului Mohammad, reședință și loc de recepții. Are două nivele, parter și demisol. Clădirea se numește Palat Verde din cauza culorii fațadei sale placate cu plăci de piatră verde, piatră rară iraniană fixate cu un mortar special ce conține în el și plumb pentru a preveni ruperea la căldură și frig.

Palatul, ca tot complexul, este bine prezentat prin panourile descriptive din curtea complexului și prin informațiile scrise la exponatele din muzeu.

M-am oprit și am pozat Fântâna, din păcate era oprită la acea oră a dimineții și Portalul de la intrarea în palat cu coloane din marmură iraniană realizate într-o combinație de modele iraniene și europene, coloane asemănătoare am văzut și pe celelalte laturi ale clădirii, apoi am intrat în palat.

În palat fotografiatul este interzis, n-am putut rezista tentației, “mea culpa! ”, am profitat și de bunăvoința personalului muzeului, care privea, din când în când, și în alte părți dar am fost destul de limitată în a poza.

Din Intrarea Principală pe o scară frumoasă am urcat la parterul palatului oprindu-ne în Sala de Așteptare, sală cu un frumos covor persan, cu draperii țesute cu fir de aur și argint, cu stucatură și oglinzi armonizate cu covorul într-un tot deosebit. Nu am așteptat să fim poftiți, Șahii Pahlavi nu mai sunt acolo, și am intrat în Sala de Ceremonii cunoscută și ca Sala Oglinzilor sala cea mai mare și mai frumoasă, 80 metri pătrați, din palat, cu pereții acoperiți cu frumoase oglinzi. Am admirat aici covorul imens, de 70 de metri pătrați țesut manual, setul de mobilier tapițat cu Gobelin manual din perioada Qajars și masa franceză din centrul sălii, veche din secolul 18.

Au urmat două săli mai mici, Camera de Zi și Cabinetul Șahului cu pereții decorați cu picturi ale Maestrului Behzad, apoi Sufrageria cu un covor cu design arabesc și picturi pe pereți, semnate Behzad. Ultima sală vizitată a fost Dormitorul Șahului, o camera mică, dar foarte frumoasă, prin designul unic al covorului, oglinzilor și stucaturii și prin candelabrul deosebit care îl luminează.

Am părăsit palatul și continuându-mi plimbarea, la întoarcere, am ajuns la Muzeul Fraților Omidvar, unde pe un panou am citit despre Eesa și Abdollah Omnivar, frații iranieni care în anul 1954, tineri la mai puțin de 25 de ani, plecau cu 90 de dolari în buzunare, cu două motociclete, cu multă energie și entuziasm să descopere lumea, expediție unică în Iran. Expediția s-a întins pe o durată de 10 ani, cu o mică pauză după șapte ani, când au revenit în țară și au reluat aventura dar au renunțat la credincioasele lor partenere de călătorie în favoarea unui nou partener, un autoturism Citroen pus la dispoziție de cunoscuta companie franceză. În cei 10 ani au vizitat 99 de țări din 5 continente, de la deșerturile arse de soare la pădurile amazoniene și ținuturile înghețate.

Devenisem curioasă și m-am apropiat de intrarea muzeului, pentru care nu cumpărasem bilete, biletele se vând numai la intrarea în complex. Ne-a întâmpinat un domn căruia i-am cerut permisiunea să aruncăm o privire... A vorbit cu cineva din interior, ne-a invitat în muzeu, am intrat și am fost întâmpinați de o doamnă care, zâmbind, ne-a urat “welcome! ” și “vizită plăcută! ”

Amenajat într-o clădire de cărămidă roșie cu patru camere muzeul prezintă roadele explorării celor doi tineri, filme și fotografii, echipamente de vânătoare și ustensile de uz casnic din zonele văzute, în special de la triburile primitive vizitate.

În curte am văzut și pe cei trei parteneri de călătorie, motocicletele și autoturismul.

De aici am mers la Muzeul Apelor, fostul Palat de Recepții al Șahului Mohammad, cu două secțiuni, una în clădire și una în aer liber, o expoziție de tehnici și instrumente vechi, tradiționale pentru exploatarea, transportul, distribuția și furnizarea apei. Am văzut în altă zi Muzeul Apelor în Yazd, unde am aflat multe informații despre qanatul persan, vezi impresii, aici voiam să aflu mai multe despre gospodărirea apei în Iran și să compar cu falajele și sistemele din Emirate, vezi impresii, pe care le văzusem în urmă cu doi ani.

Am văzut mai întâi expoziția în aer liber, m-am plimbat prin ea fără să mi se solicite tichet de acces, are câteva exponate deosebite printre care Modelul hidraulic al Barajului Amir primul baraj multifuncțional din Iran, asigură apă potabilă pentru Teheran, apă pentru irigarea a zeci de mii de hectare, pune în mișcare o hidrocentrală, iar lacul de acumulare este amenajat pentru navigație și sporturi nautice. Mi-a plăcut și Modelul Roții persane acționate de vacă.

În interior sunt expuse Instrumente și echipamente vechi pentru apă, Unelte și echipamente tradiționale de distribuție a apei, Fotografii și picturi ale unor construcții de apă, ordine, documente regale legate de ele, mai puțin interesantă decât expoziția în aer liber și nu de nivelul muzeului din Yazd.

La ieșire am văzut și o scenă simpatică având ca protagoniști doi tineri: băiatul o fotografia fără ca fata să aibă capul acoperit. Văzându-ne fata și-a acoperit capul, mi-a părut rău că i-am deranjat, noi am plecat repede, iar ei și-au continuat fotografiatul…

Mi-am continuat coborârea spre Muzeul Mellat, amenajat în Palatul Alb, albă este culoarea zidurilor sale exterioare, fosta reședință de vară a Șahului Mohammad și a reginei Farah. Este cel mai mare palat din complex, clădire cu trei nivele, parter, etaj și demisol, cu 54 de camere, cea mai mare de 220 metri pătrați, din care zece mari saloane de ceremonii, săli oficiale de primire.

Ne-am apropiat de palat fiind întâmpinați de uriașele cizme de bronz ce au rămas din imensa statuie a Șahului Mohammad, ridicată în fața palatului. Din discuțiile cu personalul muzeului am aflat că este în derulare un proiect de reconstrucție a statuilor regale din Saad Abad, printre care și aceasta.

Am intrat în palat și am urcat la parterul înalt al palatului în Marele Hol, un amestec de arhitectură iraniană-bizantină cu patru coloane mari ce sprijină tavanul central. Tot la parter am văzut Camera de zi și Sala de mese, unde am găsit exponate deosebite ale artei tradiționale persane, covoare și corpuri de iluminat, dar cel mai mult mi-a plăcut Biroul Reginei Farah, o camera nu prea mare dar frumos ornată și mobilată.

Am urcat la etaj în alt hol, mai mic, Holul Terasă tot un amestec de arhitectură iraniană-bizantină cu patru coloane mari în colțuri, cu patru laturi și patru luminatoare în jurul tavanului central, dar frumos și valoros prin partea superioară a pereților pictată de maestrul Behzad cu scene din Cartea Regilor sau Cronica Șahilor, poemul epic persan, capodopera culturii naționale iraniene, scris la sfârșitul secolului 10, începutul secolului 11 de Ferdowsi, cel mai influent poet din literatura persană și unul dintre cei mai mari poeți din istoria literaturii, picturi mari și ca dimensiuni, 3,5 pe 8 metri, și ca valoare artistică.

Am mers la Marea Sufragerie, Sala Dineurilor Oficiale, cea mai mare sală din palat și complex, acoperită de unul din cele mai mari covoare din Iran, 145 metri pătrați, la Dormitorul Reginei Farah unde se găsește și pictura unei fete creștine și de aici la Sala pentru Recepții Private și Petreceri în Familie. Ne-am oprit apoi la Camera de Zi a Șahului Mohammad, cameră amenajată atât pentru lucru cât și pentru odihnă, am văzut apoi Sala de Deconectare. Sălile nu se vizitează sunt puse geamuri la intrare, îmi pare rău că am ratat multe poze din cauza luminii, în interior se poate fotografia….

Părăsind palatul, m-am oprit și am pozat Statuia Arcașului Arash; mă gândeam să merg pe urma săgeții mitologicului personaj, dar mi-am amintit legenda. “În urma unui război de zeci de ani pentru stabilirea graniței între Iran și Turan, conducătorii celor două țări au hotărât să facă pace iar granița să fie unde va cădea săgeata trasă de unul din arcașii perși. Arash cel desemnat să facă tragerea și-a pregătit un arc special, iar săgeata lui a zburat spre est cale de 2500 de kilometri”. Văzând cât aveam de mers am renunțat și am plecat spre ieșirea din complex, dar m-am mai oprit la Muzeul de Arte Plastice, o clădire cu trei nivele, cea mai sudică clădire din Saad Abad, unde sunt expuse picturi în stiluri orientale și occidentale, miniaturi și caligrafie, opere ale celor mai cunoscuți artiști contemporani, dar și picturi vechi din periodele Safavid, Zand și Qajar, multe colectate de Regina Farah și apoi la poarta din sud, Poarta Zafaranieh.

Am privit, am pozat și am plecat spre alte destinații, alt review…,

Până atunci spun și eu că Saad Abad trebuie vizitat de toți cei ce ajung în Teheran, am scris doar despre clădirile pe care le-am văzut în drumul meu, mai erau destule…. nouă ne-au fost necesare circa 4 ore pentru plimbarea de la poarta din nord la cea din sud, a fost și o vizită de relaxare prin marele parc – pădure unde am simțit aerul proaspăt atât de dorit de iraneni în marele Teheran destul de poluat…...

---

VIZUALIZĂRI: 1287 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI