Călătorii în împrejurimile oraşului Târgu-Neamţ

TIPĂREȘTE

Din localitatea Bălţăteşti unde am fost cazaţi, călătoria noastră a continuat pe DN 15C spre Târgu-Neamţ, iar primul obiectiv vizitat a fost Casa memorială Ion Creangă şi muzeul alăturat, din localitatea Humuleşti.

Casa în care s-a născut marele nostru scriitor a fost restaurată şi cu excepţia acoperişului, păstrează toate elementele care amintesc de universul copilăriei lui Creangă şi a cunoscutelor sale năzbâtii.

Pătrunşi de spiritul marelui povestitor, ne-am amintit şi noi de perioada copilăriei şi am realizat că unele din năzbâtiile noastre se aseamănă aproape la indigou cu ale sale.

Am indentificat o parte din locurile unde au avut loc întâmplările descrise în amintiri şi purtaţi de fragmente din povestiri, afişate în holul de la intrare, ne-am imaginat peisajul social în care s-a născut şi copilărit scriitorul.

Cuprins de nostalgia propriei mele copilării, fără să vreau mi-am amintit de frumoasele versuri ale şi mai celebrului său prieten, Mihai Eminescu, din poezia „O rămâi”.

Astăzi chiar de m-aş întoarce,

Cu pădurea ta cu tot?

De la Humuleşti, urmând DN 15 B şi apoi la ieşirea din Vânători Neamţ pe 155 C, următorul popas l-am făcut la Mănăstirea Neamţ, un loc încărcat de istorie, descris în multe review-uri şi pe care l-am revăzut cu aceeaşi plăcere şi strângere de inimă.

Am vizitat biserica şi muzeul, iar după ce am cumpărat câteva suveniruri de la aghiasmarul din faţa mănăstirii, ne-am întors apre DN 15 B.

La aproximativ 200 de metri în partea dreaptă, am luat-o pe un drum lateral şi într-un decor plin de verdeaţă şi brazi falnici am ajuns la Casa memorială Mihail Sadoveanu.

Pentru vizită, am luat legătura cu administratorul muzeului, care a îndeplinit şi rolul de ghid. Am plătit la intrare 4 lei de persoană.

Casa în care se află muzeul, a fost construită în anul 1937, de către mitropolitul Basarabiei, Visarion Puiu ca palat arhieresc.

După plecarea acestuia în exil (1944), a rămas în administrarea Mănăstirii Neamţ, devenită ulterior casă de oaspeţi.

Construcţia care arată foarte bine în ciuda trecerii anilor, a fost executată după cum ne-a spus ghidul nostru, după un proiect austriac.

Începând cu anul 1948, clădirea a devenit casa de vacanţă a marelui scriitor şi a familiei sale, până în toamna anului 1961 când acesta a decedat.

După moartea acestuia, cu ajutorul familiei clădirea devine muzeu. A aparţinut pe rând de Muzeul Literaturii Române şi Muzeului Piatra Neamţ, fiind retrocedată în final (1997) Mitropoliei.

Accesul în muzeu se face urcând treptele unei frumoase verande, susţinută de coloane din lemn şi împodobită cu ghivece de flori.

Pentru vizită se străbat cele 9 încăperi tematice ale muzeului, dotate cu o mulţime de obiecte şi manuscrise ce au aparţinut scriitorului.

În prima cameră din stânga, lângă poza făcută ca urmare a ultimei sale vizite la reşedinţă, în vara anului 1961, se află pălăria, paltonul şi bastonul ce au aparţinut scriitorului.

Următoarele camere adăpostesc biblioteca, colecţia de arme cu celebra sabie de samurai, bustul său şi al soţiei, sufrageria sau bucătăria.

Foarte interesantă încăperea de tip „vânătorul şi pescarul sportiv”, unde sunt expuse majoritatea articolelor pe care le folosea scriitorul în timpul „exerciţiului”, inclusiv bricheta şi pipa.

În altă încăpere se află un pian adus de la Viena, la care a cântat George Enescu, Dinu Lipatti, Maria Tănase şi două dintre fiicele scriitorului.

Pianul este funcţional şi la el mai căntă şi azi din când în când, stareţul de la schitul aflat în imediata apropiere a muzeului.

Ultima cameră a muzeului, este dedicată fostului mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, cu unele exponate ce amintesc de vieţuirea acestuia pe aceste locuri.

Pentru următoarea vizită am trecut pe la Schitul Vovidenia, aflat în imediata vecinătate a muzeului şi pe care l-a amintit Sadoveanu în scrierile sale.

Schitul cuprinde o biserică veche impozantă, situată într-o grădină cu multă verdeaţă şi pomi fructiferi. Este împrejmuită cu un mic zid din piatră, iar vis-a-vis se află chiliile de o frumuseţe deosebită.

În faţa bisericii se află un foişor ce adăposteşte o fântână, ornat cu ghivece de flori şi înconjurat de verdeaţă. Pictura bisericii este foarte frumoasă, a fost executată de pictorul şi totodată stareţul mănăstirii Neamţ, Constantin Călinescu.

Catapeteasma şi amvonul situat în stânga naosului sunt aurite. Biserica este prevăzută cu cinci turle, una centrală deasupra naosului şi câte două pe laterale.

În partea stângă a bisericii se află o clopotniţă partajată pe două etaje, a cărei turlă este aproape la fel de înaltă ca cele laterale ale bisericii.

Pe panoul de la intrare în biserică se află un afiş, care ne prezintă sumar istoricul schitului. Aşezământul a fost rectictorit de episcopul Ioanichie al Romanului în secolul al XVII-lea, în locul unui schit mai vechi, cunoscut ca schitul „Spirea” sau „Slătioara”.

Aici şi-au găsit liniştea şi pacea, mulţi monahi de la mănăstirea Neamţ şi tot aici şi-a făcut ucenicia viitorul episcop Ioanichie.

În 1749 episcopul ctitoreşte o bisericuţă din lemn cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, popular „Vovidenia”. După 100 de ani se ridică actuala biserică cu zid din piatră, care păstrează catapeteasma şi amvonul vechii bisericuţe.

Biserica a cunoscut de-a lungul anilor multiple reparaţii şi restaurări.

De la schitul „Vovidenia”, ne-am întors spre DN 15B şi înainte cu câteva sute de metri de a intra în şoseaua naţională, undeva în dreapta, am intrat la Rezervaţia de Zimbri Dragoş Vodă, una din cele patru rezervaţii de zimbri din ţara noastră.

Din drumul 155 C, se face o uliţă care duce într-o parcare, aflată chiar la intrarea în rezervaţie, iar casa de bilete este în dreapta. În stânga rezervaţiei se află un lac destul de măricel numit lacul Zimbrilor.

La casa de bilete nu era nimeni, aşa că am intrat pe aleea străjuită de un gard viu, în speranţa că poate găsim pe cineva în interiorul rezervaţiei.

După ce am străbătut câţiva paşi pe alee, am întâlnit pe dreapta o filială a Ocolului Silvic, unde o doamnă ne-a eliberat contra a 3 ron, biletele de acces în rezervaţie.

Cum rezervaţia mai cuprinde şi o mică grădină zoologică, situată îl lateralele aleii şi înainte de ţarcul cu zimbri, am vizitat-o şi pe aceasta.

În primele ţarcuri, am putut admira câteva specii mai rare de păuni, un urs, o vulpe, un lup şi un porc mistreţ, iar mai sus pe dreapta, într-o zonă împrejmuită cu gard de sârmă, mai mulţi căpriori şi căprioare.

În stânga spre lac, o altă împrejmuire dar mult mai mare, adăposteşte câteva perechi de cerbi şi ciute, însoţite de câţiva iezişori.

Când ne-am apropiat, s-au depărtat în fugă de gardul de sârmă care ne despărţea.

Un cerb mai tânăr a rămas pe loc şi ne privea într-un fel mai aparte. Ne-am apropiat şi atunci am observat o rană destul de urâtă la unul dintre coarne.

O fâşie de piele aproape căt degetul mic de la mână, era smulsă şi sângera. M-am apropiat de el, a venit la gard şi mi-a întins coarnele să-l scarpin.

I-am făcut pe plac o bună perioadă de timp, după care l-am lăsat şi am plecat spre ţarcul vecin unde erau închişi zimbrii, pentru care venisem în rezervaţie.

Când am ajuns la ţarcul care adăposteşte aceste animale impresionante, pe cale de dispariţie, am rămas un pic descumpănit. Numai unul din cei cinci zimbri (hai să zic doi), semăna cu cel din pozele pe care le văzusem pe internet sau diferite reviste.

Ceilalţi, pe lângă faptul că erau neîngrijiţi, erau mici de statură şi foarte slabi. În special la cel mai mic puteai să-i numeri coastele.

Nu sunt sperioşi, le-am oferit o crenguţă de stejar, au venit la gard, i-am mângâiat şi am făcut poze cu ei.

Părerea mea este că nu se dă atenţia cuvenită acestor animale. Nu cred că este suficient să le arunci o mână de paie în iesle şi să-i laşi apoi în voia soartei.

Am înţeles că în rezervaţie mai sunt în libertate cel puţin 21 de exemplare, care se dezvoltă şi se simt bine în pădurile de foioase din zona localităţii Crăcoani.

Dacă pentru curiozitatea turiştilor ţinem în captivitate aceste animale, ar trebui să le asigurăm şi condiţii apropiate de cele din mediul lor natural.

Dezamăgit în sinea mea, am părăsit rezervaţia de zimbri, nu înainte de a trece pe la tânărul cerb rănit, pe care l-am mângâiat şi scărpinat din nou.

M-am despărţit cu greu de micul meu prieten şi cred că nici lui nu i-a picat bine că îl părăsesc, pentru că l-am văzut cum mă urmăreşte cu privirea, de parcă ar fi vrut să spună: ”De ce mă părăseşti? Mă simţeam atât de bine în prezenţa ta”.

La plecare am vrut să trec pe la doamna care ne-a dat biletele de intrare, să o informez că tânărul cerb are nevoie de îngrijire medicală şi să-mi exprim unele păreri personale despre animalele din rezervaţie.

Nu am mai găsit pe nimeni. Nici la casa de bilete, nici in clădirea Ocolului Silvic, situat la intrare în rezervaţie.

---

VIZUALIZĂRI: 2229 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI